ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 659/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14 martie 2014, sub nr. x/2/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul B. - C., solicitând anularea procesului-verbal B. - C. din 16 ianuarie 2014 de constatare a neregulilor si de stabilire a corecțiilor financiare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului Convergență și a deciziei de soluționare a contestației administrative formulate împotriva procesului verbal anterior menționat.

Hotărârea primei instanțe; Prin sentința civilă nr. 1809 din 6 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. - C., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței recurate, iar în rejudecare, admiterea cererii introductive, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Un prim motiv de recurs se referă la împrejurarea că instanța de fond nu a analizat cererea de anulare a Deciziei nr. 6470 din 3 martie 2014 privind soluționarea contestației administrative îndreptată împotriva procesului verbal de constatare a neregulilor din 16 ianuarie 2014 și nici cererea de anulare a eratei din 11 februarie 2014, referindu-se exclusiv la cererea de anularea procesului verbal de nereguli. În cuprinsul celui de al doilea motiv de recurs, reclamantul reia motivele de nelegalitate a procesului verbal de nereguli din 16 ianuarie 2014, privitoare la procedura de emitere a acestuia. Astfel, reclamantul arată că procesul-verbal menționat este nul pentru depășirea termenului legal de emitere. Raportat la dispozițiile art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, nu a fost respectat termenul maxim de 10 zile pentru organizarea activității de constatare a neregulilor, față de data raportului de control din 11 iunie 2012, suspiciunea de neregulă fiind emisă cu încălcarea acestui termen. De asemenea, procesul-verbal a fost emis cu nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011, raportat la aceeași dată a emiterii Raportului de control nr. 7035 din 11 iunie 2012. Poziția intimatului-pârât în sensul că succesiunea termenelor legale anterior menționate se raportează la data înregistrării suspiciunii de neregulă lipsește textele legale de efectele urmărite de legiuitor. Deși instanța de fond și-a însușit opinia reclamantului privitoare la depășirea termenelor legale, a apreciat greșit că nu se impune anularea procesului-verbal în lipsa dovedirii unei vătămări suferite prin această neregularitate. Soluția este greșită întrucât nulitatea operează fără să fie necesară dovedirea unei vătămări a drepturilor reclamantului. În materia nulității actelor administrative, regula este nulitatea necondiționată. Dacă actul normativ nu se referă expres la nulitate (este și cazul dispozițiilor legale invocate de reclamant), nerespectarea cerințelor reglementate prin respectivul act normativ atrage nulitatea necondiționată a actului administrativ. În subsidiar, recurentul arată că a suferit o vătămare a drepturilor sale prin depășirea termenelor prevăzute de art. 21 alin. (2) și (23) din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv, perioada de implementare a proiectului fiind depășită, nu mai poate opera modificări în bugetul proiectului. Astfel, a fost pus în imposibilitatea de a mai redepune cheltuielile în cererea finală de rambursare pentru a evita pierderea unei sume considerabile din valoarea totală a proiectului finanțat. Al treilea motiv de recurs se referă la nulitatea procesului-verbal de nereguli atrasă de aplicarea retroactivă a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011. La data încheierii contractului de finanțare din 01 martie 2009, precum și la datele formulării cererilor de rambursare din 15 septembrie 2009, din 20 septembrie 2010, din 20 septembrie 2010, din 20 decembrie 2010 și din 21 martie 2011, era în vigoare O.G. nr. 79/2003, astfel că, în ceea ce privește reținerea faptelor și a sancțiunilor aplicabile, sunt incidente dispozițiile acestui act normativ. Intimatul-pârât, în cuprinsul procesului-verbal atacat, nu a făcut nicio trimitere la O.G. nr. 79/2003, astfel că aplicarea corecțiilor prin raportare la O.U.G. nr. 66/2011 încalcă principiul constituțional potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor. Stabilirea condițiilor de atragere a răspunderii și aplicare a sancțiunilor nu se poate face decât în raport de legea în vigoare la momentul comiterii pretinsei nereguli. Recurentul face trimitere la sentința civilă nr. 874/2014 a Curții de Apel București, care a avut ca obiect cererea de suspendare a executării aceluiași act administrativ și în care s-a reținut existența unei îndoieli puternice asupra legalității actului administrativ în baza aplicării retroactive a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011. Cel de-al patrulea motiv de recurs se referă la caracterul eligibil/neeligibil al cheltuielilor care au făcut obiectul cererilor de rambursare. Cu privire la cheltuielile aferente facturii fiscale din 26 mai 2009, arată că prima instanță și-a însușit greșit susținerile pârâtului intimat. Apreciază că această factură a fost încadrată corect la categoria „Cheltuieli pentru întărirea capacității administrative”, subcategoria „Cheltuieli pentru informare și publicitate”, reprezentând o cheltuială eligibilă întrucât este aferentă unui articol de specialitate din revista Cellulose Chemistryand Technology, prin care a fost promovat proiectul și, pe această cale, și Institutul. Astfel, corecția aplicată de intimatul-pârât este rezultatul exercitării abuzive a atribuțiilor legale, neurmărind scopul pentru care legiuitorul a oferit intimatului-pârât atribuțiile de aplicare a corecțiilor. Pentru celelalte facturi, consideră, în esență, că au fost îndeplinite cele trei condiții impuse de B. - C. la pct. 2 din Răspunsul din 10 septembrie 2013 înregistrat la A. din 25 noiembrie 2013 privind gradul de îndeplinire a recomandărilor din Raportul de control nr. 7073 din 11 iunie 2012, în sensul redepunerii unor facturi fiscale care să acopere suma de 36.829,13 lei, fără T.V.A., din CR1-CR5 (cererile de rambursare), și suma de 5.394,10 lei, fără T.V.A., din CR6. Cu privire la aceste cheltuieli, soluția primei instanțe este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și a prevederilor contractului de finanțare întrucât pentru transferul de sume dintr-o subcategorie în altă subcategorie a aceleiași categorie de cheltuieli nu erau necesare nici act adițional și nici o notificare la contractul de finanțare.

Apărările formulate în cauză; Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât B. (C.) a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond, ca temeinică și legală. Cât privește respectarea și determinarea termenului de emitere a procesului-verbal de constatare arată că Raportul de verificare la fața locului nr. 7035/2012 nu a fost emis de către o structură de audit intern a Organismului Intermediar. Termenul de emitere a procesului-verbal a curs de la momentul înregistrării suspiciunii de neregulă, conform art. 21 alin. (23) și art. 18 din O.U.G. nr. 66/2011. Suspiciunea de neregulă a fost înregistrată la data de 9 octombrie 2013, iar procesul verbal a fost emis la data de 15 ianuarie 2014. Prevederile O.U.G. nr. 66/2011 nu au fost aplicate retroactiv, acest act normativ reglementând activitatea de control desfășurată sub imperiul lui. Cât privește cheltuielile constatate neeligibile, reclamantul a încadrat greșit cheltuiala din factura fiscală din 2009 în subcategoria „Cheltuieli pentru informare și publicitate pentru promovare instituțională” întrucât serviciile de publicitate s-au referit la proiect, iar nu la instituția în sine, așa cum cerea Ghidul solicitantului pentru competiția C. din 2007. Cât privește cheltuielile cuprinse în celelalte facturi, recurentul însuși a recunoscut caracterul lor neeligibil, solicitând, pe calea contestației la procesul-verbal, aprobarea înlocuirii acestor facturi cu alte facturi atașate contestației, care să acopere suma de 36.829,13 lei fără T.V.A. aferentă CR 1-CR 5 (după ce anterior solicitase înlocuirea acelorași facturi cu altele privitoare la servicii de consultanță, pentru care nu exista buget alocat). Posibilitatea de remedierea neregulilor nu este prevăzută în procedura de emitere a procesului-verbal de constatare. De altfel, data depunerii ultimei cereri de rambursare a fost 28 februarie 2012. Prin urmare, solicitarea Institutului de înlocuire a facturilor nu putea fi primită, fiind nelegală din perspectiva O.U.G. nr. 66/2011 care reglementează activitatea de verificare și control, dar și din perspectiva graficului cuprins în contractul de finanțare.

Procedura de soluționare a recursului; 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 24iunie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 4noiembrie 2015, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen pentru judecarea lui în fond. În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Suspendarea judecății recursului; Prin încheierea din 3 februarie 2016, Înalta Curte a suspendat judecarea recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1809 din 6 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a întrebărilor preliminare ridicate în fața Curții de Apel Bacău, în Dosarele nr. x/32/2014 și nr. x/32/2011*, întrebări preliminare care constituie obiectul cauzelor nr. C-260/2014 și nr. C-261/2014. La data de 25 ianuarie 2017 s-a dispus,din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în urma pronunțării de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărârii din 26 mai 2016 în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14.

Transmiterea calității procesuale pasive; Înalta Curte a luat act de transmiterea succesivă a calității procesuale pasive de la fostul D. - C. către E., conform H.G. nr. 45/2016 și apoi, în baza H.G. nr. 13/2017, către Ministerul Cercetării și Inovării. II. Soluția instanței de recurs Analizând sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamant este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante; 1.1. Critica din recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privește nemotivarea de către instanța de fond a respingerii cererii de anulare îndreptată de reclamant împotriva Deciziei de soluționare a contestației administrative emisă de B. C. sub nr. 6470 din 3 martie 2014 și a eratei nr. 6007 din 11 februarie 2014 aferentă procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 16 ianuarie 2016. Critica este nefondată întrucât erata anterior menționată privește îndreptarea unei erori materiale privitoare la valoarea creanței bugetare stabilită prin procesul verbal de nereguli, cu 0,01 lei. Lipsa unei referiri exprese în sentința recurată la această erată este complet lipsită de relevanță. Actul administrativ producător de efecte juridice este procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, așa cum a fost completat prin erată. În logica juridică era ca instanța de fond să se pronunțe cu privire la legalitatea procesului-verbal, îndreptarea neînsemnată a valorii creanței bugetare neconstituind obiect de critică în cererea introductivă. Cât privește decizia de soluționare a contestației administrative, prima instanță s-a referit la acest act administrativ care a confirmat caracterul neeligibil al cheltuielilor menționate în procesul-verbal de nereguli. Criticile de nelegalitate ale celor două acte administrative au fost expuse în cererea introductivă unitar, așa încât, în mod firesc, au fost tratate de către instanța de fond tot unitar. În concluzie, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 este nefondat. 1.2. Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 8 și se referă la nulitatea procesului-verbal de nereguli pentru depășirea termenelor prevăzute de art. 21 alin. (2) și (23) din O.U.G. nr. 66/2011, mai întâi, pentru organizarea activități de constatare a neregulilor (maxim 10 zile de la primirea de către structura de control competentă a oricărei solicitări de verificare a constatărilor cu implicații financiare) și apoi, pentru efectuarea verificării și emiterea procesului verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare (maxim 90 de zile de la data finalizării activității de organizare a verificării). Prima instanță a înlăturat aceste motive de nelegalitate reținând că reclamantul nu invocă o vătămare a drepturilor sale decurgând exclusiv din nerespectarea termenelor legale menționate, iar în lipsa vătămării,actul administrativ nu poate fi sancționat cu nulitatea. Înalta Curte constată că aceste argumente sunt, în principiu, corecte, în sensul că nerespectarea termenelor legale pentru organizarea activității administrative și emiterea actului administrativ nu conduce la nulitatea actului administrativ emis, în lipsa unei stipulații legale exprese în acest sens. Astfel de termene constituie formalități procedurale neesențiale pentru valabilitatea actelor administrative, ele urmărind exclusiv scopul asigurării operativității activității administrative. Însă, dincolo de aceste aspecte de principiu, se constată că termenele legale anterior menționate au fost respectate în cauză întrucât ele nu au curs, așa cum susține reclamantul, de la data emiterii raportului de control al C. din 11 iunie 2012, ci de la data primirii suspiciunii de neregulă nr. 10076 din 9 octombrie 2013, întocmită de B. - C. Art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, așa cum era în vigoare la data emiterii raportului de control nr. 7035 din 11 iunie 2012, enumera documentele care conțin constatări cu implicații financiare care trebuie înregistrate și transmise în scopul investigării structurilor de control. Raportul de verificare la fața locului nr. 7035 din 11 iunie 2012 nu a fost emis de către o structură de audit intern a organismului intermediar, neîncadrându-se în enumerarea din textul de lege anterior menționat. Astfel, termenele invocate de reclamant au fost respectate în raport de primirea de către structura de control la data de 9 octombrie 2013 a suspiciunii de neregulă. În plus, chiar dacă s-ar lua în considerare că Raportul de control nr. 7035 din 11 iunie 2012 ar fi trebuit transmis structurilor de control prevăzute de art. 20, netransmiterea lui, respectiv declanșarea activității de verificare în baza suspiciunii de nereguli ulterioară nu are implicații asupra legalității emiterii procesului-verbal, câtă vreme se demonstrează legala sesizare pe baza suspiciunii de neregulă și existența dreptului autorității de a exercita activitatea de control în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011. 1.3. Criticile privitoare la nulitatea actelor administrative pe motivul aplicării retroactive a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 sunt, de asemenea, nefondate. În speță, contractul de finanțare nr. 3a fost încheiat între reclamantul beneficiar și E., în calitate de organism intermediar, în numele și pentru Ministerul Economiei, în calitate de autoritate de management pentru C. la data de 1 ianuarie 2009, finanțarea acordându-se prin C., Axa 2, Operațiunea 2.1 „Dezvoltarea infrastructurii CD existente și crearea de noi infrastructuri CD”, pentru proiectul ”Centrul de cercetări avansate pentru bionano conjugate și biopolimeri”. Prin contractul de finanțare, reclamantul beneficiar al finanțării și-a asumat obligația de a implementa proiectul cu respectarea legislației naționale și comunitare aplicabile și a prevederilor contractului de finanțare. Contractul stabilește, prin art. 6, care sunt cheltuielile eligibile. Tipurile de cheltuieli eligibile rezultă și din prevederile Ghidului solicitantului pentru dezvoltarea infrastructurii publice de cercetare dezvoltare existente și crearea de noi infrastructuri. Prin urmare, în cadrul raportului juridic creat între părți prin încheierea contractului de finanțare, a avut loc depunerea cererilor de rambursare CR 1-CR 5 de către beneficiarul finanțării, cu încălcarea clauzelor contractului de finanțare, respectiv a Ghidului solicitantului privitoare la cheltuielile eligibile. Cheltuielile neeligibile constituie nereguli care atrag aplicarea măsurilor administrative de restituire a finanțării aferente acestui tip de cheltuieli. Înalta Curte constată că, din perspectiva calificării faptelor ca nereguli, nu există un conflict de legi în timp. Este adevărat că, prin Decizia nr. 66 din 26 februarie 2015, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora dispozițiile acestei ordonanțe se aplică pentru activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare începute după data intrării în vigoare a ordonanței, chiar dacă aceste nereguli au fost săvârșite sub imperiul O.G. nr. 79/2003. Curtea a constatat că activitățile anterior menționate presupun atât aplicarea normelor de procedură cât și a normelor de drept substanțial din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la calificarea unei fapte ca fiind neregulă/abatere și aplicarea de corecții financiare. Astfel, aprecierea legalității raporturilor juridice născute în perioada de activitate a O.G. nr. 79/2003 se realizează prin prisma noilor prevederi, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, raportul juridic nemaifiind guvernat de legea în vigoare la data nașterii sale, ci de o lege ulterioară. Curtea a avut în vedere două diferențe de reglementare de drept substanțial, respectiv cea privitoare la definirea neregulii și cea privitoare la implementarea principiului proporționalității, prin aplicarea corecțiilor/reducerilor financiare aferente proiectelor finanțate din fonduri europene și bani sau fonduri publice naționale aferente acestora, în caz de nerespectare a reglementărilor privind achizițiile. Astfel, a constatat că, sub aspectul definirii neregulii, prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai severe față de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, în sensul că se referă și la potențialitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene și /sau fondurilor publice naționale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit. Or, O.G. nr. 79/2003 a definit neregula ca abaterea care prejudiciază (n.a., cert, dovedit) bugetul Uniunii Europene. Sub aspectul corecțiilor/reducerilor aplicabile în cazul constatării neregulilor, s-a constatat că dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai favorabile decât cele ale O.G. nr. 79/2003, implementând principiul proporționalității. Aceste considerente ale Curții Constituționale, care au condus la declararea neconstituționalității prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 se referă la normele de drept substanțial aplicabile raporturilor juridice referitoare la acordarea finanțării nerambursabile și se bazează pe o analiză comparativă a celor două reglementări naționale succesive. Totuși, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, sub imperiul cărora s-a încheiat contractul de finanțare și a avut loc acțiunea beneficiarului finanțării considerată neregulă, trebuie interpretate în conformitate cu prevederile regulamentelor europene în vigoare care au același obiect de reglementare, respectiv Regulamentul nr. 2988/95 al Consiliului și Regulamentul nr. 1083/2006 al Consiliului. Interpretarea conformă impune concluzia că neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general. Această definire a neregulii, care se raportează și la prejudiciul potențial, este confirmată de examinarea contextului normativ în care se înscrie, în special, art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, precum și a obiectivului urmărit prin acest regulament. Rezultă, din aceste considerente, că acțiunea beneficiarului finanțării, socotită neregulă în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, constituie neregulă și sub imperiul reglementării anterioare, interpretarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003 conformă cu regulamentele anterior citate determinând inexistența unei diferențe între reglementările naționale succesive și, pe cale de consecință, inexistența unui conflict de legi în timp. Acțiunea beneficiarului, care constituie situația juridică căreia i se aplică norma de drept referitoare la definirea neregulii, a constat în solicitarea la rambursare a unor cheltuieli neeligibile conform contractului de finanțare, în categoria Cheltuieli pentru întărirea capacității administrative. O astfel de împrejurare constituie neregulă, atât potrivit O.G. nr. 79/2003, cât și potrivit O.U.G. nr. 66/2011, raportat la clauzele contractului de finanțare. Cât privește natura juridică a creanței stabilite, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 2988/95 și jurisprudența Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14, Înalta Curte reține că aceasta nu constituie o sancțiune, ci o măsură administrativă dispusă ca o consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, ceea ce face ca avantajul primit să fie nedatorat. Invocând aplicarea retroactivă a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, recurentul-reclamant se referă la aspectul strict formal al menționării prevederilor acestui act normativ în cuprinsul procesului-verbal de nereguli. Recurentul nu trimite însă la vreo normă de drept substanțial aplicată cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Așa cum s-a reținut anterior, caracterul neeligibil al cheltuielilor a fost stabilit raportat la clauzele contractului de finanțare și constituie neregulă atât potrivit O.G. nr. 79/2003, cât și potrivit O.U.G. nr. 66/2011. Normele de procedură din ultimul act normativ menționat au fost aplicabile illotempore activității de control. Sentința nr. 874/2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în cererea de suspendare a aceluiași proces verbal de nereguli, în mod evident, nu se opune cu autoritate de lucru judecat în analizarea cererii de anulare a aceluiași act administrativ. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură care se dispune temporar, pe baza unei analize sumare a legalității actului și care nu împiedică concluzii diferite asupra acțiunii în anulare. 1.4. Cât privește caracterul neeligibil al cheltuielilor la care s-a referit procesul-verbal de nereguli, hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea corectă a legii. Astfel, cererile de rambursare la care s-a referit procesul-verbal de nereguli au fost formulate în legătură cu cheltuielile din categoria „Cheltuieli pentru întărirea capacității administrative-promovare instituțională”. Factura din 26 mai 2009 în valoare de 3440 lei, fără T.V.A. a reflectat servicii de publicitate referitoare la proiect, iar nu la instituția beneficiară a finanțării. Actele administrative au constatat încadrarea greșită a acestor cheltuieli care ar fi trebuit încadrate în categoria „Cheltuieli pentru management de proiect - cheltuieli pentru informare și publicitate”. Criticile din recurs susțin, ca și în cadrul acțiunii introductive, ideea că promovarea instituțională s-a realizat și prin intermediul publicității proiectului. Fără să pună la îndoială că, indirect și într-o oarecare măsură, publicitatea proiectului asigură și publicitatea instituției, Înalta Curte constată că această cheltuială era eligibilă într-o altă categorie, conform contractului de finanțare și că recurentul-reclamant nu a încadrat corect această cheltuială, ceea ce atrage caracterul neeligibil al cheltuielii greșit încadrate. Cât privește celelalte cheltuieli din cererile de rambursare CR 1 - CR 5 în sumă totală de 363.829,13 lei, recurentul susține și prin cererea de recurs că, în cadrul procedurii de control exercitate conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, B. - C. ar fi trebuit să accepte înlocuirea facturilor atestând cheltuielile solicitate la rambursare cu alte facturi care să acopere suma de 36.829,13 lei. Astfel, după ce anterior recurentul-reclamant a propus o serie de alte facturi, referitoare la servicii de consultanță care să le înlocuiască pe cele depuse inițial și pe care ulterior le recunoaște că nu se încadrau în categoria cheltuielilor eligibile fiind propuse pentru înlocuire dintr-o eroare, în cadrul contestației administrative solicită înlocuirea cu un al doilea rând de facturi, care s-ar referi la cheltuieli eligibile cu active fixe necorporale (aplicații informatice și licențe) și cu achiziții de publicații. Recurentul arată că acestea se încadrează într-o altă subcategorie a categoriei „Cheltuieli pentru întărirea capacității administrative” și că, pentru schimbarea subcategoriei de cheltuieli, nu era necesar nici să se încheie un act adițional și nici să fie notificat OI, conform art. 3 alin. (4) din contractul de finanțare. Prima instanță a reținut corect că solicitarea de înlocuire a facturilor aferente cererilor de rambursare, în cursul procedurii de soluționare a contestației administrative îndreptată împotriva titlului de creanță, nu este posibilă. Remedierea neregulilor constatate prin raportul de control trebuia efectuată în cadrul legal, pe baza recomandării echipei de control și în termenele expres prevăzute în cuprinsul raportului. Dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 nu dau posibilitatea beneficiarului de a remedia nereguli constatate în procesele-verbale pe calea contestației administrative. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs; Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.