ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2043/2016

Decizia nr. 2043/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 25 iulie 2013, sub nr. x/2/2013, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Centrul Național de Management pentru Societatea Informațională (C.N.M.S.I.), Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. și SC B. SRL, solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

(i) în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național de Management pentru Societatea Informațională:

- anularea parțială a rezultatului atribuirii electronice organizate la data de 28 februarie 2013, referitor la cursele 314, 5, 6 ale traseului interjudețean cod 413 București - Târgu Jiu, în ceea ce privește stabilirea drept câștigătoare a SC B. SRL;

- obligarea pârâtului C.N.M.S.I. la recalcularea punctajelor aferente criteriului 4 din Anexa 18 a Ordinului MTI nr. 980/2011, cu modificările și completările ulterioare, care au stat la baza stabilirii rezultatului atribuirii traseului 413 și, pe cale de consecință, obligarea acestui pârât la modificarea rezultatului atribuirii acestui traseu, în sensul declarării reclamantei SC A. SRL drept câștigătoare a atribuirii curselor 3, 4, 5 și 6 ale traseului în cauză.

(ii) în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Rutieră Română - A.R.R.:

- anularea licențelor de traseu seria LT nr. 0221906 și seria LT nr. 0221907 eliberate operatorului de transport SC B. SRL, cu valabilitate de la 31 ianuarie 2013 și până la 30 aprilie 2013, pentru traseul interjudețean cod 413, cursele 4 și 5;

- anularea actului administrativ prin care pârâta Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. a stabilit vechimea neîntreruptă mai mare de 8 ani pe traseul 413, pentru SC B. SRL;

- anulare licențelor de traseu seria LT nr. 0222256, seria LT nr. 0222257, seria LT nr. 0222258 și seria LT nr. 0222259 și a graficelor de circulație aferente, valabile de la 1 mai 2013 și până la 30 iunie 2019, ce au fost eliberate la data de 22 martie 2013 către SC B. SRL, pentru cursele 3, 4, 5 și 6 ale traseului 413 București - Târgu Jiu;

- obligarea pârâtei Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. la eliberarea licențelor de traseu și a graficelor de circulație aferente pentru cursele 3, 4, 5 și 6 ale traseului 413 București - Târgu Jiu către SC A. SRL, ca urmare a recalculării punctajelor și modificării rezultatului atribuirii electronice a traseului în cauză;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 1118 din 3 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Agenda Digitală a României (fost C.N.M.S.I.), Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. și SC CDI C. SRL (fostă SC B. SRL).

Împotriva Sentinței nr. 1118 din 3 aprilie 2014 a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SRL, susținând că aceasta este nelegală prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Preliminar, recurenta a prezentat pe scurt situația de fapt dedusă judecății și considerentele pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de respingere a acțiunii, învederând instanței de recurs următoarele aspecte:

În perioada 8 februarie 2013 - 28 februarie 2013 s-a desfășurat de către pârâta Autoritatea Rutieră - A.R.R., prin mijlocirea pârâtului Centrul Național de Management al Sistemului Informatic, procedura de atribuire a programului de transport rutier de persoane interjudețean valabil pentru perioada 2013 - 2019.

În anexa 18 a OMTI nr. 980/2011, respectiv anexa 2 la OMTI nr. 1640/2012 sunt prevăzute criteriile de evaluare a operatorului de transport și punctajele care se acordă în cazul atribuirii traseelor/curselor interjudețene.

La criteriul prevăzut la punctul 4 se prevede punctajul pentru vechimea neîntreruptă pe traseul pe care operatorul își înscrie oferta, punctajul maxim de 12 puncte fiind obținut pentru operatorul cu o vechime de 8 ani sau mai mult.

Reclamanta avea o vechime pe traseul 413 București - Târgu Jiu de 4 ani, ceea ce a echivalat cu acordarea unui punctaj de 6 puncte pentru criteriul 4, pentru celelalte criterii obținând punctajul maxim în raport cu ceilalți operatori participanți.

La data de referință 31 decembrie 2012, astfel cum este definită de pct. 1 din Metodologia de punctare prevăzută în anexa 19 la OMT nr. 980/2011, respectiv anexa 3 a OMTI nr. 1640/2012, pârâta SC CDI C. SRL avea o vechime de doar 1 an și 7 luni pe acest traseu echivalând cu 1 punct pentru criteriul 4), în raport de licențele seria LT nr. 0188899 și seria LT nr. 0188900 aferente curselor 1 și 2 ale acestui traseu, obținute la 7 mai 2011, cu valabilitate până la 30 aprilie 2013.

Pentru a-și asigura câștigarea curselor pentru traseul 413 București - Târgu Jiu, fără a face investiții în autovehicule performante, pârâta SC CDI C. SRL a încercat printr-un artificiu juridic, în scopul eludării dispozițiilor speciale în materia transporturilor, să preia fără a participa la procedura de atribuire în sensul OMTI nr. 980/2011, licența de traseu a unui alt operator care executa cu o vechime mai mare traseul 415, respectiv operatorul SC D. SRL.

În acest sens, s-a hotărât de cele două societății devizarea unei părți din patrimoniul SC D. SRL și transmiterea acesteia către SC B. SRL, pentru a putea crea cadrul aparent legal al transmiterii licenței în raport de dispozițiile Legii nr. 31/1990, dar evident nelegal în raport de dispozițiile O.G. nr. 27/2011, OMTI nr. 980/2011 și H.G. nr. 69/2012.

Un element în plus în a susține cauza ilicită a operațiunii juridice întreprinse de pârâtă este faptul că devizarea s-a făcut doar prin desprinderea unui activ negativ de - 12502, compus, conform anexei la proiectul de divizare, din active circulante înregistrate în contul „casa și conturi la bănci” în cuantum de 7.472 RON, adică numerar și pasiv - datorii de 19.974 RON.

În mod logic, nu putea exista nicio rațiune de strategie economică a pârâtei SC B. SRL în a prelua un activ constând doar într-o sumă de bani în cuantum de 7.472 RON și, în același timp, o datorie de 12.502 RON, decât aceea a prelua licențele de traseu. Este mai mult decât evidentă conivența frauduloasă a celor două societăți în a eluda dispozițiile imperative ale OMTI nr. 980/2011, care stabilesc drept unică posibilitate de obținere a unei licențe de traseu procedura electronică de atribuire.

Cu toate acestea, prin Hotărârea nr. 330 din 21 ianuarie 2013, Tribunalul București a admis cererea de devizare, iar la 31 ianuarie 2013, ARR, fără a organiza o procedură de atribuire a licențelor de traseu, a eliberat doar în baza acestei hotărâri pârâtei SC B. SRL, noi licențe pentru traseul 413 București - Târgu Jiu, licențe care îi confereau astfel pârâtei cea mai mare vechime pe traseu în noua procedură de atribuire.

La data de 28 februarie 2013, prin rezultatul atribuirii programului de transport interjudețean 2013 - 2019, pârâta SC CDI C. SRL, fostă SC B. SRL, a fost declarată câștigătoare pe cursele 3, 4, 5 și 6 ale traseului 413.

Deși licențele de traseu nu puteau fi emise cu depășirea termenului de 20 de zile de la data atribuirii, A.R.R., urmând conduita de încălcare a normelor imperative speciale, respectiv art. 62 - 64 din OMTI nr. 980/2011, a eliberat licențele pârâtei SC CDI C. SRL cu toate că avea obligația de a le emite următorului clasat, SC A. SRL

În analiza motivelor de nelegalitate a actelor administrative emise de cele două autorități - A.R.R. și C.N.M.S.I. - prima instanță a apreciat că transmiterea licențelor de traseu către un alt operator în procedura divizării este o procedură legală, care nu se încadrează în noțiunea de „înstrăinare” avută în vedere de legiuitor, astfel încât odată cu acestea se transmit și drepturile aferente licenței (stabilirea vechimii neîntrerupte de traseu).

Mai reține instanța că actul prin care s-a stabilit vechimea neîntreruptă de traseu nu reprezintă un act administrativ, întrucât nu a dat naștere, modificat ori stins raporturi juridice.

În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, O.G. nr. 92/2011, OMTI nr. 980/2011, OMTI nr. 1640/2012 și H.G. nr. 69/2012, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au fost invocate, în esență, următoarele aspecte de nelegalitate privind sentința recurată:

3.1. În mod eronat prima instanță a apreciat că transmiterea licențelor în procedura divizării este legală și nu se încadrează în ipotezele vizate de legiuitor.

Această apreciere este în mod vădit superficială și în totală contradicție cu dispozițiile art. 57 alin. (1), art. 59 alin. (5), art. 62 și art. 65 alin. (2) din Ordinul MTI nr. 980/2011, precum și cu dispozițiile art. 3 pct. 3 și art. 36 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 69/2012.

Aceste dispoziții legale sunt imperative, astfel încât în mod evident eliberarea licenței de traseu de către pârâta A.R.R. într-o altă modalitate decât aceea a procedurii de atribuire prin sistem electronic, fără verificarea criteriilor de evaluare este în mod vădit nelegală.

Interpretarea dată de instanță normelor legale incidente contravin însuși scopului avut în vedere de legiuitor la stabilirea criteriilor de evaluare a operatorilor de transport, acela de a-i determina să investească în autovehicule performante, confortabile și mai puțin poluante, care să presteze servicii de transport de calitate (art. 1 din O.G.nr. 27/2011).

De altfel, chiar pârâta A.R.R. arată în apărările sale (notele de ședință din 29 ianuarie 2010) că eliberarea licențelor de traseu se face în conformitate cu dispozițiile OMTI nr. 980/2011, doar după atribuirea cursei prin sistem informatic, excluzând orice altă posibilitate, deși eliberarea licențelor la 31 ianuarie 2013 nu a fost rezultatul unei atribuiri electronice, ci a solicitării pârâtei SC B. SRL, în baza Rezoluției nr. 1420 din 18 ianuarie 2013 a Oficiului Registrului Comerțului pe lângă Tribunalul București (ORCTB).

Operațiunea comercială de transfer active nu poate avea ca obiect licența de traseu, întrucât aceasta reprezintă un act administrativ ce produce efecte juridice doar față de titularul căruia i-a fost eliberat, ca urmare a îndeplinirii tuturor criteriilor stabilite de lege, și care are doar drepturile și obligațiile pe care aceasta și legea specială i le conferă.

În atare condiții, fiind materializarea unui raport de drept administrativ, licența de traseu nu devine proprietatea deținătorului, acesta neputând-o transfera ca activ net prin divizare.

Noțiunea de „titular” al licenței de traseu se circumscrie în mod necesar aceleia de „câștigător” al atribuirii electronice a traseului, întrucât raportat la art. 57 alin. (1), art. 59 alin. (5), art. 62 și art. 65 alin. (2) din OMTI nr. 980/2011, rezultatul atribuirii este singurul fundament legal al eliberării licenței de traseu.

3.2. Prima instanță a apreciat că odată cu transmiterea licenței de traseu s-a transmis și vechimea de traseu, soluție evident nelegală, întrucât încalcă normele materiale prevăzute de pct. 4 din Anexa 18 a OMTI nr. 980/2011 (anexa 2 a OMTI nr. 1640/2012) și de pct. 1 și 5 din anexa 12 a OMTI nr. 980/2011 (anexa 39 OMTI nr. 1640/2012).

În conținutul pct. 1 și 5 din anexa 19 a OMTI nr. 980/2011 este expusă pe larg modalitatea de calcul a vechimii de traseu, în raport de care se face aplicarea criteriului de evaluare prevăzut de pct. 4 - vechimea de traseu.

Astfel, vechimea de traseu evaluează doar activitatea titularului licenței de traseu, licență obținută în urma unei atribuirii electronice și pe care aceasta a deținut-o în mod neîntrerupt până la următoarea dată de referință.

Aceste norme legale sunt extrem de clare și nu pot primi nicio altă interpretare astfel încât este lesne de observat că, atâta vreme cât licența pârâtei C & I a fost emisă la data de 31 ianuarie 2013, vechimea acesteia pe traseu nu putea fi mai mică de 6 luni, ce îi conferea acesteia 0 puncte la criteriu 4.

Recalculând punctajele pârâtei, în raport de punctajul obținut la criteriul 4, respectiv 0 puncte, aceasta obține un punctaj inferior pentru toate cursele traseului 413, fapt ce atrage declararea acesteia ca necâștigătoare și, pe cale de consecință, anularea licențelor de traseu și a graficelor de circulație emise pe numele acesteia pe traseul București - Târgu Jiu.

3.3. Soluția instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 63 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere.

În ceea ce privește licențele de traseu seria LT nr. 0222256, nr. 0222257, nr. 0222258, nr. 0222259 și a graficelor de circulație aferente acestora pentru cursele 3, 4, 5 și 6 ale traseului 413 eliberate la data de 22 martie 2013 pârâtei C & I, s-a invocat ca motiv de nelegalitate încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 63 din OMT 980/2011.

În raport de împrejurarea că rezultatul atribuirii electronice a fost afișat în data de 28 februarie 2013, termenul prevăzut de lege pentru ridicarea licenței de traseu era 20 martie 2013.

Verificând data eliberării licențelor mai sus menționate, se poate constata că acestea au fost emise cu încălcarea termenului prevăzut de art. 63.

În această situație, instanța de fond trebuia să dea eficiență dispozițiilor finale din art. 63 potrivit cărora, în cazul nerespectării termenului, cursa se atribuie următorului operator de transport rutier clasat la ședința de atribuire.

Potrivit rezultatului atribuirii, următoarea clasată pentru aceste curse este SC A. SRL, astfel încât trebuia ca licențele de traseu pentru cursele 3, 4, 5 și 6 să îi fie atribuite acesteia.

3.4. Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Reține instanța că stabilirea de către A.R.R. a vechimii neîntrerupte de 8 ani a operatorului SC B. SRL nu reprezintă un act administrativ în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Analizând în viziunea legiuitorului natura și efectele pe care acest act le-a produs, în mod categoric nu poate fi calificat decât ca act administrativ, fiind un act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, respectiv în aplicarea prevederilor H.G. nr. 625/1998, coroborate cu cele ale OMTI 980/2011, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în speță, conferă beneficiarului SC B. SRL dreptul la o vechime neîntreruptă mai mare de 8 ani, ceea ce îl îndreptățește să beneficieze de punctaj maxim la criteriul 4 de evaluare prevăzut în Anexa 18 a OMTI nr. 980/2011 la următoarele atribuiri electronice de trasee.

Pe cale de consecință, și sub acest aspect soluția instanței de fond este în mod vădit nelegală.

În concluzie, pentru motivele expuse, în temeiul art. 496 - 497 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței recurate.

Apărările intimatei au vizat în special următoarele argumente:

Este neîntemeiată critica recurentei potrivit căreia instanța de fond a apreciat că transmiterea licențelor de traseu în procedura divizării este legală și nu se încadrează în situațiile avizate de legiuitor și că această apreciere a instanței de fond este vădit superficială și în contradicție cu legea.

Temeiul legal în baza căruia au fost eliberate SC B. SRL licențele de traseu seria LT nr. 0221906 și LT nr. 0221907 pentru traseul interjudețean 413 cursele 4 și 5, cu valabilitate de la 31 ianuarie 2013 și până la 30 aprilie 2013 este reprezentat de Rezoluția nr. 1420 din 8 ianuarie 2013 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.

Nu pot fi reținute afirmațiile recurentei cu privire la eliberarea în mod vădit nelegal către intimata SC B. SRL a licenței de traseu într-o altă modalitate decât aceea a procedurii de atribuire și că licența de traseu este netransmisibilă și nu poate fi înstrăinată, în condițiile în care instanța de fond a reținut că transmiterea drepturilor aferente licenței de traseu ca parte a patrimoniului societății supuse divizării către una dintre societățile rezultate din divizare nu se încadrează în noțiunea de înstrăinare.

Recurenta încearcă inducerea în eroare a instanței de recurs când afirmă că ar fi vorba de „transmiterea licenței de traseu” în condițiile în care, astfel cum rezultă din Proiectul de divizare a SC D. SRL publicat în M. Of. al României, Partea a IV-a nr. 5330/18 decembrie 2012, ca efect al divizării parțiale și a transferului unei părți din patrimoniul societății divizate către SC B. SRL, societatea beneficiară va dobândi calitatea de titular a tuturor drepturilor și intereselor cu privire la și/sau derivând din licențele de traseu descrise în Anexa 5 Secțiunea I-Licențe de traseu, drept pentru care nu poate fi vorba de o transmitere a licenței de traseu.

Astfel, din Anexa 5 - Active transferate către SC B. SRL rezultă că această societate a devenit titulara drepturilor aferente licențelor de traseu seria LT nr. 0190985 și LT nr. 0190984, valabile de la data de 1 iulie 2008 până la 30 aprilie 2013, inclusiv titulara dreptului de a beneficia de vechimea acestora.

În acest context, SC B. SRL nu putea utiliza efectiv licențele de traseu seria LT nr. 0190985 și seria LT nr. 0190984 (acestea având caracter nominal și netrasmisibil), drept pentru care, în conformitate cu dobândirea drepturilor ce decurg din licențele de traseu menționate, trebuia eliberate noi licențe (pentru păstrarea caracterului nominal și netrasmisibil), în speță licențele de traseu LT nr. 0221906 și LT nr. 0221907 care, de fapt, erau continuatoarele drepturilor ce decurg din licențele de traseu LT nr. 0190985 și LT nr. 0190984.

În mod eronat susține recurenta că în speța dedusă judecății s-a produs o transmitere/înstrăinare a licențelor de traseu, în condițiile în care SC D. SRL a transferat o parte din patrimoniul societății divizate către SC B. SRL, inclusiv licențelor de traseu amintite mai sus, operațiune aprobată, în mod legal, prin Rezoluția directorului Oficiului Registrului Comerțului, care are regimul legal al încheierii judecătorului delegat, astfel încât este evident că are natura juridică a unei hotărâri judecătorești care trebuie respectată întocmai de orice persoană sau instituție.

În concluzie, intimata Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. a solicitat să se constate că în mod legal instanța de fond a reținut că nu există motive de nelegalitate ale operațiunii de stabilire a vechimii neîntrerupte pe traseu și, în consecință, nici în ceea ce privește rezultatul atribuirii acestora, astfel că se impune respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata Agenția pentru Agenda Digitală a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că această instituție nu are rol decizional în cadrul procedurilor de atribuire trasee, fiind doar operator al sistemului de atribuire electronică în transporturi, gestionar al softului, și nu emitent al actelor juridice care reglementează transporturile rutiere.

Intimata SC CDI C. a formulat note de ședință prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, prevalându-se, în esență, de următoarele apărări:

Vechimea luată în considerare la stabilirea punctajului este aceea pentru toate cursele corespunzătoare fiecărui traseu și corespunde duratei executării celei mai vechi curse.

În situația de față, SC D. SRL a înregistrat o vechime pe traseul 413 corespunzătoare curselor 4 și 5 de peste 8 ani, fără ca în această perioadă să fi înregistrat abateri de la lege.

În urma operațiunii de devizare parțială, printre drepturile și obligațiile care decurgeau din cele două licențe de traseu, elemente de patrimoniu transmise de către SC D. SRL intimatei SC CDI C., era și cel referitor la vechimea executării acestui traseu, atribut inseparabil al acestora.

În legătură cu neregularitățile invocate de recurentă, raportate la operațiunea de devizare parțială, aceasta arată că operațiunea și-a produs efecte după data de referință de 31 decembrie 2012, așa cum este ea prevăzută la pct. 1 din Anexa 3 la OMTI nr. 1640/2012.

La pct. 5 din aceeași anexă se precizează:

„La pct. 4 din anexa nr. 18 la normele metodologice se acordă puncte astfel: se vor lua în considerare ziua, luna și anul de când operatorul de transport rutier a deținut neîntrerupt licența de traseu pentru traseul respectiv până la data de referință”.

Analizând cuprinsul acestei dispoziții din ordin este evident că aceasta stabilește modalitatea de calcul a vechimii pe traseu, fixând limitele de stabilire a intervalului de calcul a acesteia și în niciun caz o dată limită la care operatorii de transport să îndeplinească cerințele corespunzătoare criteriilor de evaluare, acestea urmând să fie îndeplinite cel puțin la data de 13 februarie 2013, data de la care operatorii de transport urmau să-și depună solicitările la CNMSI.

În ceea ce privește frauda la lege invocată de recurentă, se impune a se observa ca în cadrul a două litigii având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a deciziilor forurilor decizionale ale celor două societăți implicate în divizarea parțială, soluționate de Tribunalul București, instanțele nu au sesizat frauda de lege (Dosarele nr. x1/3/2013 și nr. x2/3/2013).

Mai mult, această conduită frauduloasă la care recurenta face trimitere a mai făcut obiectul a două litigii care au fost pe rolul Curții de Apel București, unul înregistrat sub nr. 2245/2/2013 având ca obiect suspendare executare act administrativ, soluționat irevocabil prin respingerea acțiunii, iar cel de față, cu nr. x/2/2013, soluționat în fond prin respingerea acțiunii prin Sentința civilă nr. 1118 din 3 aprilie 2012.

Cât timp pentru soluționarea aspectelor legate de procedura de divizare, Legea nr. 31/1990 conține dispoziții clare în legătură cu termenele și condițiile în care anumite măsuri pot fi luate pe cale judecătorească, acestea nu pot fi supuse discuțiilor din cadrul procedurilor de contencios.

În ceea ce privește interdicția înstrăinării către un alt operator de transport a documentelor de transport, dispozițiile legale invocate de recurentă nu pot fi reținute întrucât în cazul de față este vorba de transmiterea licențelor de traseu, în calitate de active, parte dintr-o universalitate cu ocazia unei operațiuni de divizare parțial îndeplinită cu respectarea unei proceduri reglementate de lege (Legea nr. 31/1990) și cu concursul unor organe ale statului (Registrul Comerțului și Tribunalul București).

Caracterul nominativ al licențelor de transport a fost respectat, în condițiile în care licențele care aveau înscris ca titular SC D. SRL au fost înlocuite de către A.R.R. (singura instituție abilitată), cu formulare de licențe care au înscris ca titular SC B. SRL, în calitate de beneficiar al universalității active din care făceau parte și acestea.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Nelegalitatea hotărârii primei instanțe invocată de recurentă vizează în special aprecierea instanței potrivit căreia transmiterea drepturilor aferente licenței de traseu, ca parte a patrimoniului societății supuse divizării, către una dintre societățile rezultate din divizare, nu se încadrează în noțiunea de „înstrăinare” avută în vedere de legiuitor.

În această privință, susținerile recurentei au în vedere interpretarea și aplicarea eronată de către prima instanță a prevederilor art. 57 alin. (1), art. 59 alin. (5), art. 62 și art. 65 alin. (2) din Ordinul MTI nr. 980/2011, art. 3 alin. (3) și art. 36 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 69/2012 în analiza motivelor de nelegalitate privind transmiterea licențelor de traseu în procedura divizării și eliberarea de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R., la data de 31 martie 2013, a licențelor de traseu seria LT nr. 0221906 și LT nr. 0221907, la solicitarea SC B. SRL

În ceea ce privește transmiterea licențelor de traseu în procedura divizării, din studiul considerentelor hotărârii recurate se observă că prima instanță are în vedere transmiterea drepturilor aferente licenței de traseu și face referire doar la prevederile art. 3 pct. 3 și art. 36 alin. (1) din H.G. nr. 69/2012, pe care le citează, fără însă a proceda la interpretarea lor și la finalizarea expunerii referitoare la susținerile reclamantei (pag. 11 a sentinței).

În continuare, fără a se argumenta în vreun fel, instanța concluzionează, în sensul că sunt evidente atât rațiunea legiuitorului, aceea de a interzice „înstrăinarea” înțeleasă ca operațiune oneroasă, cât și împrejurarea că transmiterea drepturilor aferente licenței de traseu în procedura divizării nu se încadrează în noțiunea de „înstrăinare”.

O astfel de analiză este nu numai incompletă și lipsită de claritate, dar și eronată, întrucât aplicarea în cauză a dispozițiilor legale incidente, ținând seama de elementele de conținut ale proiectului de divizare, conduce la concluzia că transmiterea licențelor de traseu în procedura divizării se încadrează în noțiunea de „înstrăinare” avută în vedere de legiuitor.

Din această perspectivă, prezintă relevanță dispozițiile art. 62 și art. 65 alin. (2) din Ordinul MTI nr. 980/2011, precum și cele art. 3 pct. 3 și art. 36 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 69/2012.

Conform art. 62 din ordinul menționat, eliberarea licenței de traseu și a graficului de circulație anexă la aceasta se fac de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R., după atribuirea cursei/traseului prin sistemul informatic pentru atribuirea electronică a traseelor naționale.

Art. 65 alin. (2) precizează că „Licența de traseu este documentul nominal al operatorului de transport rutier, nefiind transmisibilă”.

În accepțiunea art. 3 pct. 3 din H.G. nr. 69/2002, înstrăinarea către un alt operator rutier a licenței de transport sau a oricăror alte documente necesare efectuării transporturilor rutiere reprezintă o încălcare foarte gravă a prevederilor Regulamentului CE nr. 1071/2009, ale Regulamentului CE nr. 1072/2009, ale Regulamentului CE nr. 1073/2009 și ale O.G. nr. 27/2011 și constituie contravenție dacă aceasta nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiune.

De asemenea, art. 36 alin. (1) lit. c) din H.G.nr. 69/2012 prevede că, ISCTR retrage licența de traseu eliberată pentru efectuarea transportului rutier contra cost de persoane prin servicii regulate în cazul înstrăinării către un alt operator a licenței de traseu.

Normele legale prezentate evidențiază caracterul nominal al licenței de traseu și instituie interdicția înstrăinării, fără a distinge în privința modalității de transmitere a acestui document.

Mai mult, sunt reglementate și efectele juridice ale nerespectării interdicției de înstrăinare, respectiv retragerea licenței de traseu și aplicarea unor sancțiuni contravenționale sau penale, după caz.

Particularizând, esențial în a stabili dacă transferul activelor reprezentate de licențele de traseu se încadrează sau nu în noțiunea de „înstrăinare” este conținutul Proiectului de divizare a SC D. SRL, publicat în M. Of. al României, Partea a IV-a nr. 5330/18 decembrie 2012.

Un prim element ce se impune a fi subliniat este acela că operațiunea de divizare parțială a avut ca obiect transferul activelor reprezentate de licențele de traseu seria LT nr. 0190985, cu valabilitate la data de 1 iulie 2008 până la data de 30 aprilie 2013, și seria LT nr. 0190984, cu valabilitate de la data de 1 iulie 2008 până la data de 30 aprilie 2013 (Anexa 5 la Proiectul de divizare).

Conform Anexelor 3, 4 și 5 la Proiectul de divizare, nu au fost transferate către SC B. SRL imobilizările corporale reprezentate de autovehiculele cu care SC D. SRL a participat la ședințele de atribuire a traseului 413 și cu care a executat cursele aferente acestui traseu, în condițiile în care deținerea neîntreruptă a licenței de traseu s-a putut realiza tocmai ca urmare a exploatării acestor autovehicule.

Totodată, prin divizare a fost transferat un activ negativ, respectiv „- 12.502 RON”, compus din active circulante (casă și conturi la bănci) în valoare de 7.472 RON și datorii în valoare de 19.974 RON (Anexa 2 la Proiectul de devizare).

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată, în dezacord cu prima instanță, că operațiunea comercială constând în transferul activelor reprezentate de licențele de traseu deținute de SC D. SRL, în procedura divizării, se încadrează în noțiunea de „înstrăinare” avută în vedere de legiuitor.

Invocarea de către intimate a Sentinței nr. 330 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x3/3/2013, prin care s-a dispus înregistrarea în registrul comerțului a mențiunilor privind divizarea parțială a SC D. SRL, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât aceasta nu are autoritate de lucru judecat, nefiind întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, și nici nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat, atâta vreme cât instanța nu a dezlegat chestiunea litigioasă legată de calificarea transmiterii licențelor ca fiind „înstrăinare”, prin raportare la legislația specială în materie.

De asemenea, nici hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarele nr. x1/3/2013, nr. x2/3/2015 și nr. x4/2/2013 nu prezintă relevanță din perspectiva analizată, întrucât prin acestea instanțele nu au dat o rezolvare definitivă fondului raporturilor juridice supuse judecății.

În ceea ce privește nelegalitatea emiterii de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R., la data de 31 martie 2013, a licențelor de traseu seria LT nr. 0221906 și LT nr. 0221907, la solicitarea SC B. SRL, reclamanta a susținut că Rezoluția nr. 1420 din 8 ianuarie 2013 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, sentința pronunțată la data de 21 ianuarie 2013 de Tribunalul București și Proiectul de divizare a SC D. SRL publicat în M. Of. nu puteau reprezenta temeiul emiterii licențelor de traseu, întrucât singurul fundament legal pentru emiterea licenței de traseu este rezultatul procedurii de atribuire în sistemul informatic, conform art. 57 alin. (1), art. 59 alin. (5), art. 62 și art. 65 alin. (2) din Ordinul MTI nr. 980/2011, cu modificările și completările ulterioare.

Dispunând respingerea acțiunii reclamantei inclusiv în privința solicitării de anulare a acestor două licențe, prima instanță nu a procedat la o examinare efectivă a motivelor de nelegalitate invocate, în conformitate cu cerințele unui proces echitabil, împrejurare ce poate fi lesne de observat din studiul considerentelor hotărârii pronunțate.

În aceste circumstanțe, nu se poate ști dacă prima instanță a omis pur și simplu să examineze conținutul acestei cereri sub aspectele ei esențiale sau dacă a dorit să o respingă, din ce rațiuni.

Suplimentar, relativ la fondul cauzei, se constată că prima instanță nu a oferit un răspuns specific și explicit nici la argumentele decisive de care reclamanta s-a prevalat în susținerea nelegalității modalității de stabilire a vechimii neîntrerupte pe traseu mai mare de 8 ani pentru SC B. SRL, dar și a incidenței în cauză a prevederilor art. 63 din Ordinul MTI nr. 980/2011, cu modificările și completările ulterioare.

Or, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părților sunt într-adevăr examinate legal de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Perez C. Franței, par. 8, și Van der Hurk c. Olandei, par. 59).

Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, obligația instanței de a-și motiva hotărârea presupune totuși, ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Ruiz Torija și Hiro Balani c. Spaniei, 9 decembrie 1994).

În concluzie pentru toate considerentele expuse, având în vedere că circumstanțele de fapt și de drept esențiale dezlegării pricinii nu au fost lămurite de prima instanță, în temeiul art. 497, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 1118 din 3 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM