ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 637/2018

Decizia nr. 637/2018 Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc.

civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrata la data de 26 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei, în temeiul art. 61 din Legea nr. 136/1995 și a Ordinului Comisiei de Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, modificat prin Ordinul Comisiei de Supravegherea Asigurărilor nr. 3/2013, ia plata despăgubirilor materiale în cuantum de 10.000 lei; a despăgubirilor nepatrimoniale în cuantum de 500.000 lei; dobânda legală și indexarea despăgubirilor cu indicele de inflație din momentul producerii accidentului rutier a cărui victimă a fost și până la momentul plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, datorate pentru prejudiciul ce i-a fost creat în calitate de victimă a accidentului rutier produs în data de 27 decembrie 2014. Prin sentința civilă nr. 1826 din 21 noiembrie 2016, Tribunalul lași, secția.

I civilă, a respins, ca nefondată, cererea reclamantului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul. Curtea de Apel Iași, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 492 din 26 iunie 2017 a respins apelul reclamantului. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză. Reclamantul a criticat în recurs faptul că instanța de apel, cenzurând hotărârea primei instanțe, nu s-a raportat la dispozițiile art. 27 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 și dispozițiile Legii nr. 136/1995, care nu exclud răspunderea asigurătorului sau a B. în situația în care lipsește plângerea prealabilă sau părțile se împacă.

În speță, prin declarația formulată la 2 martie 2015 s-a menționat că reclamantul-parte vătămată s-a împăcat cu intervenientul - forțat C., persoană răspunzătoare de producerea accidentului, dar nu și faptul că victima a renunțat în mod expres și irevocabil la dreptul său de a obține despăgubiri în urma accidentului rutier. Astfel, împăcarea celor două părți produce efecte doar între acestea, actul de împăcare neproducând efecte și față de terțul asigurător. Curtea de Apel în mod greșit a apreciat că prin împăcarea părților creanța asigurătorului se stinge. Atât Normele Autorității de Supraveghere Financiară cât și Legea nr. 1361995 nu exclud răspunderea asigurătorului în situația în care a intervenit împăcarea părților.

B. are o răspundere proprie în cadrul raportului de asigurări, o răspundere patrimonială directă, ca efect al dispozițiilor speciale, respectiv art. 61 din Legea nr. 136/1995, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii prin Decizia nr. 1/2015. împăcarea părților reprezintă o înțelegere cu caracter personal, producând efecte numai cu privire la părțile între care a intervenit, neavând relevanță cu privire la răspunderea asigurătorului. Prin decizia recurată, Curtea de Apel a încălcat dispozițiile art. 46 alin. (1) din Ordinul Comisiei de Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a dispus, prin rezoluția din 20 septembrie 2017, măsurile procesuale impuse de derularea procedurii de filtru și întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în 28 septembrie 2017, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întâmpinare care a fost comunicată recurentului. Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost întocmit la 9 noiembrie 2017 și s-a dispus comunicarea lui, pentru ca părțile să depună puncte de vedere la raport, dovezile de comunicare aflându-se la filele 37-43 dosar. Nu au fost depuse la dosarul cauzei puncte de vedere la raport în termenul prevăzut de dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, s-a fixat termen pentru judecarea recursurilor a data de 22 februarie 2018, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., fără citarea părților. Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru următoarele considerente: Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum a fost modificat de O.U.G. nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013, până la data de 31 decembrie 2016 și, ulterior de O.U.G.

nr. 95 din 8 decembrie 2016 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 Iei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apei în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În speță, decizia instanței de apel, atacată cu recurs, a fost pronunțată într-o acțiune în răspundere civilă delictuală, evaluabilă în bani, în care pretențiile sunt în cuantum de 206.178,62 de Iei. Având în vedere că cererea de chemare în judecată este evaluabilă în bani, iar valoarea pretențiilor nu depășește pragul valoric de 1.000.000 lei, se constată că, în speță, este incident art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât hotărârea atacată nu este supusă căii de atac a recursului, în raport de criteriul valoric. Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of.

nr. 582 din 20 iulie 2017, Curtea Constituțională, admițând excepția de neconstituționalitate, a statuat că sintagma precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1,000.000 lei inclusiv cuprinsă în art. 18 alin. 2 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirii punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională. Această decizie, însă, nu este aplicabilă în speță, întrucât decizia recurată a fost pronunțată ia data de 26 iunie 2017 anterior datei publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, având în vedere considerentele deciziei Curții Constituționale cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale față de hotărârile judecătorești pronunțate înainte de publicarea acesteia.

Cum decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Iași, conform dispozițiilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. competența de soluționare a prezentei căi de atac aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Din interpretarea acestui text legal rezultă ca o hotărâre nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii, regula având valoare de principiu constituțional în raport de prevederile art. 129 din Constituție.

Prin urmare, având în vedere obiectul litigiului dedus judecății - acțiune în răspundere civilă delictuala, evaluabilă în bani-față de cele sus menționate, Decizia civilă nr. 492 din 26 iunie 2017 a Curții de Apel Iași, secția civilă, atacată cu recurs în prezenta cauză, nu este supusă prin lege, cenzurii acestei cai de atac. În consecință, Înalta Curte urmează sa respingă, ca inadmisibil, recursul formulat de declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 492 din 26 iunie 2017 a Curții de Apel Iași, secția civilă. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 492 din 26 iunie 2017 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.