ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2443/2017

Decizia nr. 2443/2017

Asupra recursului de față;

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08 aprilie 2014, sub nr. x/2/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

(i) anularea în tot a Deciziei nr. A/114 din 11 februarie 2014 și, pe cale de consecință, și a Deciziei nr. A/772 din 23 din decembrie 2013 emise de B.;

(ii) suspendarea executării Deciziei nr. A/114 din 11 februarie 2014 și, pe cale de consecință, și a Deciziei nr. A/772 din 23 din decembrie 2013 emise de B. până la soluționarea definitivă a prezentei acțiuni, în conformitate cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004;

(iii) obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

La termenul de judecată din 23 iunie 2014, prima instanță a luat act de faptul că Decizia care se contestă are nr. A/722 din 23 decembrie 2013, iar nu nr. A/772/2013, astfel cum din eroare s-a precizat în cererea de chemare în judecată, și a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă.

De asemenea, la data de 22 septembrie 2014, au fost respinse atât aspectul prealabil referitor la rămânerea fără obiect a cererii de suspendare invocat de pârâtă, cât și cererea de suspendare a executării actului administrativ formulate de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 2608 din 06 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea acțiunii reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. și respingerea cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2608 din 06 octombrie 2014 a declarat recurs în termen legal reclamanta A., susținând că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la următoarele aspecte:

3.1. În mod greșit instanța de fond a considerat că Piața C. poate fi asimilată unei piețe reglementate în accepțiunea Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu încălcarea dispozițiilor art. 125 din acest act normativ, precum și ale art. 4 alin. (1) pct. 14 din Directiva nr. 39/2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor nr. 85/611/CEE și nr. 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei nr. 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei nr. 93/22/CEE a Consiliului („E.”).

Instanța de fond își începe motivarea prin argumentarea faptului că Piața C. este, contrar opiniei exprimate de reclamantă, o piață organizată și supravegheată de D., piață care se supune reglementărilor emise de B. În continuare, instanța menționează: „în concluzie, de la înființarea Pieței C. și până în prezent, pe baza reglementărilor emise de D., această piață a funcționat în mod regulat ca o piață organizată și reglementată de D., aplicându-i-se dispozițiile Legii nr. 297/2004”.

Reclamanta, niciodată nu a susținut că Piața C. ar fi o piață care își desfășoară activitatea fără o reglementare legală, ci a afirmat doar că secțiunea a VI-a din Legea nr. 297/2004 nu se aplică acestei piețe datorită limitărilor stabilite prin art. 202 din această lege. Este de neînțeles de ce prima instanță menționează că în ciuda „opiniei reclamantei”, această piață este reglementată de prevederile Legii nr. 52/1994 și în baza Deciziei D. nr. 1042 din 27 august 1996. În acest sens, se impun a fi observate concluziile scrise depuse de reclamantă la termenul din 06 aprilie 2014 (fila 14).

Instanța de fond în mod greșit a apreciat că dispozițiile legale aplicabile ofertelor publice de preluare obligatorii stabilite prin secțiunea a VI-a din Legea nr. 297/2004 sunt incidente în cauză, neluând în considerare limitarea domeniului de aplicare al legii stabilită prin art. 202 care prevede că această secțiune se va aplica doar piețelor reglementate.

Mai mult, se impune ca instanța de control judiciar să observe că Piața C. nu a fost autorizată niciodată ca piață reglementată, iar un număr semnificativ de societăți cotate pe Piața C. nu îndeplinesc condițiile de eligibilitate pentru a fi cotate pe o piață reglementată.

În susținerea argumentelor de mai sus, este de menționat faptul că și Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat în cuprinsul Deciziei nr. 865 din 13 martie 2013, că Piața D. nu are statut de piață reglementată în sensul Legii nr. 297/2004, întrucât aceasta nu a fost autorizată să funcționeze ca atare printr-o decizie administrativă a D., singura autoritate competentă să confere unei piețe de tranzacționare a instrumentelor financiare statut de piață reglementată.

Cu privire la Adresa D. din 23 martie 2011, invocată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 865 din 13 martie 2013, este necesar a se constata că a fost depusă la dosarul prezentei cauze de către reclamantă, confirmând aspectele susținute de aceasta cu privire la faptul că D. nu a autorizat Piața C. ca piață reglementată în sensul art. 125 din Legea nr. 297/2004.

În ceea ce privește lămurirea clară adusă de soluția instanței supreme, instanța de fond reține succesiv și trecând peste dezlegările esențiale ale Curți, făcute cu trimitere la cauza C-248/11, având ca obiect o cerere de pronunțare a hotărârii preliminare formulate în temeiul art. 206 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene de Curtea de Apel Cluj, faptul că

„(...) din cele ce preced se poate conchide că până în prezent nu s-a clarificat de către D. dacă Piața C. este sau nu o piață reglementată în sensul prevederilor Legii nr. 297/2004 privind piața de capital și ale normelor comunitare incidente din Directiva nr. 2004/39/CE.

Acest aspect nu poate duce însă, automat, la concluzia că Piața C. nu este o piață reglementată ci un sistem alternativ de tranzacționare. Dacă poate fi sau nu clarificată astfel este o chestiune care ține, cum a statuat Curtea de la Luxemburg, de implementarea exigențelor legale fixate pentru piața reglementată.

așadar, pentru aceste considerente că nu s-a statuat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene că Piața C. nu ar fi o piață reglementată, prezenta instanță nu apreciază ca fiind incidente speței nici considerentele Deciziei nr. 865/2013 pronunțată în Dosarul nr. x/33/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală (fila 50)”.

În mod absolut neîntemeiat, instanța de fond consideră că Piața C. este o piață reglementată în accepțiunea art. 125 din Legea nr. 297/2004, B. fiind singurul organism care putea stabili în mod valabil acest aspect. De altfel, instanța de fond nu face nicăieri o analiză a cerințelor instituite de lege pentru ca o piață să fie asimilată unei piețe reglementate în accepțiunea Legii nr. 297/2004 și a E., ci se limitează la simpla apreciere că atâta timp cât fosta D. a considerat că aceasta este o piață reglementată atunci ar trebui să fie calificată ca atare, chiar dacă nicio autorizare specifică (cu respectarea condițiilor de autorizare a piețelor reglementate stabilite prin Regulamentul nr. 2/2006, astfel cum este definit mai jos) nu a fost emisă în acest sens (extras din sentința recurată, fila 12).

Astfel cum rezultă din documentația depusă la dosar de către B. în data de 3 septembrie 2014, respectiv o copie a adresei transmise de către D. Curții de Apel Cluj în data de 25 martie 2011 în Dosarul nr. x/33/2011, D. menționează că până la acea dată nu a primit „nicio cerere de autorizare a Pieței C. ca piață reglementă în sensul Legii nr. 297/2004 privind piața de capital și a Directivei nr. 39/2004 privind piețele de instrumente financiare (E.). Astfel, D. nu a emis niciun act individual prin care să autorizeze Piața C. ca piață reglementată în sensul art. 125 din Legea nr. 297/2004 sau al art. 4 alin. (1) și art. 14 din E.”

Prin dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 151/2014 privind statutul specific al acțiunilor care se tranzacționează pe Piața C. sau pe piața valorilor mobiliare necotate, legiuitorul stipulează în mod precis faptul că C. nu este și nu a fost niciodată o piață reglementată în accepțiunea Legii nr. 297/2004 și nici sistem alternativ de tranzacționare.

Această poziție a legiuitorului este regăsită și în expunerea de motive emisă pentru justificarea nevoii de adoptare a Legii nr. 151/2014, prin care se revine necesitatea reglementării situației juridice a C., deoarece aceasta nu se încadrează în prezent în tipologia locurilor de tranzacționare prevăzută de legislația europeană în domeniu, implementată în legislația națională.

Actele individuale emise de către fosta D. nu pot să acorde Pieței C. statutul de piață reglementată.

D. a încercat prin acte administrative cu caracter individual să extindă în mod artificial dispozițiile Legii nr. 297/2004 și asupra C. Logica greșită a D. a fost reținută de către instanța de fond care a menționat în mod absolut neîntemeiat și contrar dispozițiilor legale că

„(…) de la înființarea Pieței C. și până în prezent, pe baza reglementărilor emise de D., această piață a funcționat în mod regulat ca o piață organizată și reglementată de D., aplicându-i-se dispozițiile Legii nr. 297/2004 în integralitatea sa”.

Având în vedere ierarhia normelor juridice, în nicio situație un act administrativ nu poate extinde domeniul de aplicare al legii. Un act administrativ poate doar aplica dispozițiile legii, dar atunci când legea limitează clar propriul domeniu de aplicare, un act administrativ nu poate interveni în sensul extinderii acestuia. De aceea, atunci când Legea nr. 297/2004 stabilește că anumite dispoziții se aplică doar piețelor reglementate, un act administrativ, fie el reglementat, decizie, aviz sau atestat emis de D., nu poate extinde aplicarea acestor dispoziții și la piețele reglementate.

Atât timp cât Piața C. nu a fost autorizată ca piață reglementată și nici nu a funcționat în conformitate cu cerințele instituite de art. 3 din E. (transpusă în legislația românească prin Legea nr. 297/2004) și art. 125 din Legea nr. 297/2004, apare cu evidență că nu i se puteau aplica dispozițiile secțiunii a VI-a din cadrul Legii nr. 297/2004 doar ca efect al asimilării sale eronate unei piețe reglementate de către autoritatea intimată, interpretarea instanței de fond fiind făcută cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

3.2. Instanța de fond a luat în considerare exclusiv aspectele cuprinse în Decizia nr. 2023 din 30 aprilie 2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, înlăturând dezlegările cuprinse în Decizia nr. 2023 din 30 aprilie 2014, considerând în mod greșit că interesele acționarilor minoritari ar fi fost încălcate și că vânzarea ar fi fost făcută exclusiv în interesul reclamantei.

După cum se poate observa din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, SC F. SA a preluat toate acțiunile societății SC G. SA, în număr de 232.700, reprezentând 100% din capitalul social. Prin urmare, ceilalți acționari minoritari au profitat de oferta de achiziționare făcută de SC F. SA și au vândut împreună cu reclamanta, propriile acțiuni la un preț de 25 de lei pe acțiune, în condițiile în care, în cadrul evaluării efectuate de către evaluator SC H. SRL o acțiune la această societate fusese evaluată la 3,44 lei, preț care ar fi fost oferit în cazul unei oferte publice de preluare inițiată de reclamantă.

Față de considerentele expuse, în mod greșit a considerat instanța de fond că în cauză au fost prejudiciate interesele acționarilor minoritari.

Totodată, se impune a fi avută în vedere în soluționarea recursului practica neunitară a instanțelor, în sensul că unele completuri ale Înaltei Curții de Casație și Justiție consideră că C. se încadrează în definiția pieței reglementate stabilită prin dispozițiile art. 125 din Legea nr. 297/2004 însă, într-o proporție egală, alte completuri consideră în mod legitim că această piață nu poate fi considerată nici piață reglementată și nici sistem alternativ de tranzacționare. Această ultimă opinie, reținută și de I., a fost confirmată și de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 151/2014.

3.3. Asupra efectului dezincriminator al Legii nr. 151/2004, se observă că aspectul necontestat de niciuna dintre părți și reținut de către instanța de fond este faptul că ne aflăm în materie contravențională. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 151/2014, în cauză își găsesc incidență prevederile art. 12 din O.G. nr. 2/2001, precum și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

În consecință, deoarece Legea nr. 151/2014 clarifică statutul juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe Piața C.,confirmând încă o dată și stabilind în mod clar că această piață nu este o piață reglementată în accepțiunea Legii nr. 297/2004 și nici un sistem alternativ de tranzacționare, rezultă că prevederile specifice care incriminează fapta reținută de B. în cuprinsul deciziilor atacate (secțiunea a VI-a, art. 272 și art. 273 din Legea nr. 297/2004) nu sunt și nu erau aplicabile participanților la Piața C.

În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 2608 din 06 octombrie 2014 și rejudecarea în fond a cauzei, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, anularea Deciziei nr. A/114 din 11 februarie 2014 și, pe cale de consecință, a Deciziei nr. A/772 din 23 decembrie 2013.

În subsidiar, recurenta a solicitat înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertisment, având în vedere că însăși jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție în această materie este neunitară.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză;

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată, cu majoritate, că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, Decizia B. nr. A/722 din 23 decembrie 2013 prin care s-a dispus sancționarea sa cu amendă în cuantum de 50.001 lei, precum și Decizia B. nr. A/114 din 11 februarie 2014 prin care a fost respinsă plângerea prealabilă împotriva deciziei de sancționare.

Pentru a se dispune aplicarea sancțiunii amenzii, au fost avute în vedere, printre altele, obligațiile prevăzute de art. 205 din Legea nr. 297/2004 și prevederile Ordonanței D. nr. 4 din 15 ianuarie 2013.

Prin această ordonanță se dispusese sancționarea reclamantei cu avertisment, cu precizarea că în situația neîndeplinirii uneia dintre obligațiile alternative prevăzute de art. 205, se va dispune aplicarea unei sancțiuni în conformitate cu art. 273

2

din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Din datele aflate la dosarul cauzei nu rezultă dacă reclamanta a contestat Ordonanța D. nr. 4 din 15 ianuarie 2013, în condițiile și termenele instituite de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

La solicitarea instanței de recurs, în ședința publică din data de 13 iunie 2017, apărătorul recurentei-reclamante a precizat că nu cunoaște dacă Ordonanța nr. 4 din 15 noiembrie 2013 a fost sau nu contestată de partea pe care o reprezintă.

Admițând că acest act administrativ nu a fost contestat de reclamantă, așa cum susține autoritatea pârâtă prin întâmpinare, această împrejurare nu poate conduce în mod automat la concluzia legalității actului administrativ reprezentat de Decizia B. nr. A/114 din 11 februarie 2014 și nu poate constitui astfel un fine de neprimire ce împiedică examinarea pe fond a pretențiilor supuse judecății pe calea prezentei acțiuni.

Chestiunea esențială ce se impune a fi dezlegată în cauză vizează sfera de aplicabilitate a prevederilor Secțiunii a VI-a, cap. I din Titlul V al Legii nr. 297/2004.

Această chestiune nu a fost analizată în niciun fel în cuprinsul Ordonanței D. nr. 4 din 15 ianuarie 2013 și nici nu rezultă din datele aflate la dosarul cauzei că ea a făcut obiectul dezbaterii și verificării jurisdicționale.

Atâta timp cât demersul judiciar inițiat de reclamantă respectă condițiile de admisibilitate instituite de Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ este îndreptățită, în exercitarea controlului de legalitate asupra Deciziei B. nr. A/722 din 23 decembrie 2013, să facă propriile evaluări și să statueze asupra tuturor aspectelor supuse judecății.

Ținând seama și de faptul că în domeniul contenciosului administrativ actul atacat antrenează efecte ireversibile asupra activităților personale sau profesionale ale justițiabililor, refuzul instanței de a proceda la o examinare pe fond a litigiului ar fi de natură să afecteze în însăși substanța sa dreptul de acces la instanță, parte componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nelegalitatea hotărârii recurate vizează în special aplicarea eronată a prevederilor art. 202 din Legea nr. 297/2004.

Acest text stipulează fără echivoc faptul că prevederile secțiunii a VI-a, cap. I din Titlul V al Legii nr. 297/2004 se aplică societăților ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată.

Corelativ, se observă că nu există nicio altă normă legală care să extindă regimul juridic aplicabil ofertelor publice de preluare obligatorii instituit pentru piețele reglementate și în cazul instrumentelor financiare tranzacționate în cadrul sistemelor alternative de tranzacționare.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut:

„Contrar opiniei reclamantei, dar similar poziției pârâtei, Curtea constată că Piața C. și-a început activitatea în anul 1996, sub imperiul Legii nr. 52/1994 și în baza Deciziei D. nr. 1092 din 27 august 1996, ca piață organizată și reglementată de D. pentru tranzacții cu valori mobiliare”.

Astfel, Piața C. a fost considerată, încă de la înființare, drept o piață organizată și supravegheată de D. care se supunea reglementărilor emise de D.

Un prim element care se impune a fi subliniat este acela că reclamanta nu a susținut niciodată că Piața C. ar fi o piață care își desfășoară activitatea fără o reglementare legală și fără anumite reguli de organizare, în afara controlului exercitat de D.

Ceea ce a susținut cu claritate reclamanta a fost faptul că această piață nu se încadrează în definiția unei piețe reglementate prevăzută de art. 125 din Legea nr. 297/2004 și, prin urmare, nu îi sunt aplicabile prevederile secțiunii a VI-a, cap. I din Titlul V al Legii nr. 297/2004.

Un al doilea element esențial vizează distincția care trebuie realizată între instituția juridică „piață reglementată” și ideea de piață cu reguli de tranzacționare.

Dispozițiile art. 125 ale Legii nr. 297/2004 conțin definiția legală a pieței reglementate, iar din acestea rezultă cu claritate cerința autorizării ca piață reglementată de către autoritatea administrativă, în speță, B. (anterior D.).

Autorizația de funcționare emisă de D. în anul 1996, la data înființării pieței C., nu trebuie confundată cu autorizarea ca piață reglementată.

Prin Legea nr. 297/2004 au fost transpuse în legislația națională prevederile Directivei nr. 2004/39/CE, denumită și Directiva E. În anul 1996 România nu era stat membru al Uniunii Europene, astfel că situația juridică dedusă judecății nu poate fi soluționată prin invocarea unui act administrativ emis de D. în anul 1996, ci potrivit normelor ce formează ordinea de drept a Uniunii Europene.

Din această perspectivă, are deplină aplicabilitate în cauză interpretarea oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din data de 22 martie 2012, pronunțată în cauza C-248/11, prin care a statuat că „art. 4 alin. (1) pct. 14 din Directiva nr. 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 trebuie interpretat în sensul că o piață de instrumente financiare care nu îndeplinește cerințele prevăzute în titlul III din această directivă nu intră în noțiunea de piață reglementată, astfel cum este definită de dispoziția menționată, chiar dacă operatorul său a fuzionat cu operatorul unei astfel de piețe reglementate”.

Prin urmare, o piață de instrumente financiare intră în noțiunea de piață reglementată dacă îndeplinește cerințele prevăzute în titlul III din Directiva nr. 2004/39/CE, neavând relevanță faptul că operatorul său a fuzionat cu operatorul unei piețe reglementate.

Referitor la considerentele cu caracter decisiv ale hotărârii Curții de Justiție, se observă ca reguli importante de interpretare se regăsesc în parag. 41-42, care au următorul conținut:

„41. Potrivit art. 4 alin. (1) pct. 14 din Directiva nr. 2004/39, o piață reglementată trebuie, pe lângă faptul de a fi exploatată și/sau gestionată de un operator de piață, să fie autorizată și să funcționeze în mod regulat în conformitate cu dispozițiile titlului III din această directivă.

Așadar, pentru a fi considerată o piață reglementată în sensul art. 4 alin. (1) pct. 14 din Directiva nr. 2004/39/CE, o piață de pe teritoriul Uniunii Europene trebuie să fie autorizată ca piață reglementată de autoritățile competente ale statelor membre.

Deși prima instanță a făcut o analiză a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 22 martie 2012, pronunțată în cauza C-284/11, nu a valorificat în considerentele propriei hotărâri elementele de interpretare furnizate instanțelor naționale de Curtea de Justiție.

Astfel, pe de o parte, prima instanță reține că până în prezent nu s-a clarificat de către D. dacă Piața C. este sau nu o piață reglementată în sensul prevederilor Legii nr. 297/2004 și ale Directivei nr. 2004/39/CE, iar, pe de altă parte, apreciază că acest aspect nu poate duce însă, automat, la concluzia că Piața C. nu este o piață reglementată, ci un sistem alternativ de tranzacționare.

În plus, invocând faptul că nu s-a statuat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene că Piața C. nu ar fi o piață reglementată, prima instanță a apreciat că nu sunt incidente speței nici considerentele Deciziei nr. 865/2013 pronunțată în Dosarul nr. x/33/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, (fila 50).

Procedura adoptată de prima instanță este esențial nelegală, întrucât ignoră competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene, este în dezacord cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene și nu ține seama de efectele general obligatorii ale hotărârilor Curții de Justiție.

Astfel, potrivit art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, rolul Curții de Justiție este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul judecății.

Instanței naționale îi revine exclusiv competența de a aprecia, în lumina interpretării oferite de Curte, asupra chestiunilor esențiale supuse judecății și de a constata dacă propria-i legislație este sau nu compatibilă cu dreptul Uniunii, astfel interpretat.

În egală măsură, potrivit principiului priorității dreptului Uniunii Europene, instanța națională care constată că în litigiul dedus judecății sale sunt incidente dispozițiile de drept al Uniunii are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, dacă este necesar refuzând din oficiu aplicarea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal II, cauza nr. 106/77).

În consecință, pentru a da efect principiului priorității dreptului Uniunii Europene, este necesar a se stabili dacă Piața C. este sau nu o piață reglementată, în accepțiunea art. 125 din Legea nr. 297/2004 și art. 4 alineatul (1) pct. 4 din Directiva nr. 2004/39/CE, ținându-se seama de elementele de interpretare oferite de Curtea de Justiție.

Astfel cum s-a arătat, pentru a fi considerată o piață reglementată în sensul Legii nr. 297/2004 și al Directivei nr. 2004/39/CE, o piață de pe teritoriul Uniunii Europene trebuie să fie autorizată ca piață reglementată de autoritățile competente ale statelor membre.

Or, în speța supusă judecății, elementele aflate la dispoziția instanței evidențiază faptul că autoritatea administrativă competentă, respectiv D./B., nu a emis o decizie de autorizare ca piață reglementată pentru Piața C.

Din această perspectivă, se impune a fi menționată poziția exprimată de autoritatea pârâtă prin adresa din 25 martie 2011 transmisă Curții de Apel Cluj, instanța de trimitere în cauza C-248/11, adresă depusă și în prezentul dosar.

Astfel, D. precizează că nu a emis niciun act individual (decizie) prin care să autorizeze Piața C. drept piață reglementată în sensul art. 125 din Legea nr. 297/2004 sau al art. 4 alin. (1), art. 14 din Directiva nr. 2004/39/CE.

De asemenea, menționează că nici nu a primit o cerere de autorizare a Pieței C. drept piață reglementată, astfel că nu a inclus această piață în lista piețelor reglementate pe care a transmis-o Comisiei Europene, în conformitate cu art. 47 din Directivă.

În aceste circumstanțe, în considerarea principiului legalității, principiu fundamental al statului de drept consacrat în însăși Legea fundamentală, art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție, se constată că prevederile Secțiunii a VI-a, cap. 1 din Titlul V al Legii nr. 397/2004 nu erau aplicabile participanților pe Piața C., astfel că sancțiunea aplicată este lipsită de temei legal.

În acest sens este și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 865 din 13 martie 2013, prin care a fost confirmată sentința penală nr. 72 din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj (instanța de trimitere în cauza C-248/11), statuându-se în mod irevocabil în sensul inexistenței faptei ilicite de manipulare a pieței de capital în cazul titlurilor/acțiunilor emise de o societate admisă la tranzacționare prin Piața C. În consecință, s-a decis achitarea inculpaților trimiși în judecată pentru manipularea pieței de capital, reținându-se că faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii.

Chiar dacă această hotărâre penală irevocabilă are aplicabilitate la speță, ea constituie fără îndoială un reper în soluționarea cauzelor ce vizează aceeași problemă de drept, întrucât evidențiază modalitatea în care instanța de trimitere, dar și instanța supremă au receptat și aplicat Hotărârea în interpretare pronunțată de Curtea de Justiție la data de 22 martie 2012 în materia piețelor reglementate.

Această linie jurisprudențială asigură deplina aplicabilitate a principiului priorității dreptului Uniunii Europene, uniformitatea de interpretare a normelor de drept al Uniunii, dar și prevenirea elaborării unei jurisprudențe naționale neconforme dreptului european.

Un argument suplimentar pentru a reține că Piața C. nu are și nu a avut natura juridică a unei piețe reglementate în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 124 din Legea nr. 297/2004 și art. 4 alin. (1) pct. 4 din Directiva nr. 2004/39/CE este reprezentat de adoptarea Legii nr. 151/2014 privind clarificarea statutului juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe Piața C. sau pe piața valorilor mobiliare necotate, act normativ publicat în M. Of. nr. 774 din 24 octombrie 2014.

Prin urmare, este întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării eronate de către prima instanță a normelor de drept material incidente în materia ofertelor publice de preluare obligatorii, context în care devine inutilă orice analiză privind efectul dezincriminator al Legii nr. 151/2014.

În concluzie, Înalta Curte va dispune, cu majoritate, în temeiul art. 496 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii în parte, în sensul anulării Deciziei nr. A/114 din 11 februarie 2014 și a Deciziei nr. A/722 din 23 noiembrie 2013, emise de B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2608 din 6 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza, admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A.

Anulează Decizia A/114 din 11 februarie 2014 și Decizia nr. A/722 din 23 decembrie 2013, emise de B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 iunie 2017.