ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1752/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a în data de 12.12.2014, în urma declinării competenței teritoriale de către Curtea de Apel Craiova, prin Sentința civilă nr. 445 din 05 decembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/2014, astfel cum a fost completată în data de 04.12.2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, solicitând instanței:

- anularea Ordinului nr. 1861 din 21.08.2014 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva Ordinului de salarizare nr. 1745 din 30.07.2014 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- modificarea Ordinului de salarizare nr. 1745 din 30.07.2014 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul luării în considerare a întregii vechimi în muncă dobândite în temeiul legii și încadrării în clasa de salarizare corespunzătoare și al stabilirii indemnizației și sporurilor corespunzătoare, cu respectarea prevederilor legii, inclusiv a acelor prevederi care interzic stabilirea unor drepturi salariale mai mici decât cele ale altui procuror, încadrat în aceeași clasă de salarizate sau într-o clasă de salarizare inferioară, din aceeași unitate de parchet, precum și completării acestui ordin cu toate temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la stabilirea drepturilor salariale;

- anularea Ordinului 2462 din 31.10.2014 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația împotriva Ordinului de salarizare nr. 2136 din 01.10.2014 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- modificarea Ordinului de salarizare nr. 2136 din 01.10.2014 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul:

- luării în considerare a întregii vechimi în muncă dobândite în temeiul legii și încadrării în clasa de salarizare corespunzătoare;

- stabilirii indemnizației și sporurilor corespunzătoare, cu respectarea prevederilor legii, inclusiv a acelor prevederi care interzic stabilirea unor drepturi salariale mai mici decât cele ale altui procuror, încadrat în aceeași clasă de salarizare sau într-o clasă de salarizare inferioară, din aceeași unitate de parchet;

- completării acestui ordin cu toate temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la stabilirea drepturilor salariale;

- obligarea pârâților la plata diferenței dintre drepturilor salariale corect calculate și cele plătite efectiv începând cu data de 15.07.2014, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în bazele electronice de date și în documentele prevăzute de lege în acest scop.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 527 din 26.02.2015, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă și excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, ca neîntemeiate.

A admis acțiunea, a anulat Ordinul nr. 1745 din 30 iulie 2014 și Ordinul nr. 1861/21.08.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, a anulat Ordinul nr. 2136 din 01 octombrie 2014 și Ordinul nr. 2462/31.10.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile salariale cuvenite reclamantei, retroactiv, cu începere din data de 15.07.2014:

- cu luarea în considerare și a perioadei 09.12.1993 - 05.09.1994 reprezentând vechime în muncă;

- prin motivarea în drept și în fapt a modului de stabilire a tuturor elementelor salariale (detalierea modului de calcul);

- prin stabilirea unui salariul brut cel puțin egal cu cel al oricărui procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, încadrat în aceeași clasă de salarizare ca reclamanta sau într-o clasa de salarizare inferioară.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile salariale cuvenite reclamantei, retroactiv, cu începere din data de 08.10.2014:

- cu luarea în considerare și a perioadei 09.12.1993 - 05.09.1994 reprezentând vechime în muncă;

- cu luarea în considerare a unei vechimi în funcție de 2 ani;

- prin motivarea în drept și în fapt a modului de stabilire a tuturor elementelor salariale (detalierea modului de calcul);

- prin stabilirea unui salariul brut cel puțin egal cu cel al oricărui procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, încadrat în aceeași clasă de salarizare ca reclamanta sau într-o clasă de salarizare inferioară.

A obligat pârâții la plata către reclamantă a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit alineatelor precedente și cele încasate în perioada 15.07.2014 - la zi, precum și la efectuarea mențiunilor necesare priind salarizarea în toate bazele de date prevăzute de lege în acest sens.

Recurenta A. a criticat sentința recurată cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 - în măsura în care se interpretează că acestea permit stabilirea de drepturi salariale inegale și disproporționate în cazul persoanelor încadrate în aceeași instituție/autoritate publice pe funcții de același fel, în aceeași clasă de salarizare, și care efectuează o muncă egală.

Recurenta a arătat că, în speță, este îndeplinită condiția legăturii cu soluționarea cauzei, alături de celelalte condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar hotărârea Curții de Apel București este nelegală sub aspectul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

Recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, în cadrul căii de atac exercitate, au susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, întrucât actele contestate în speță sunt emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar reclamanta nu a formulat în concret pretenții împotriva Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.

Recurenții au considerat că în mod greșit instanța de fond a asimilat stagiul de cotizare, din perioada șomajului, cu vechimea efectivă în muncă, aferente acestei perioade.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, instanța adăugând la lege și cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

A mai arătat, în esență, că perioada în care reclamanta a fost în șomaj nu constituie vechime în muncă, ci doar stagiu de cotizare, care se va lua în considerare la acordarea pensiei.

Prin raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a apreciat că recursurile sunt admisibile, opinându-se în sensul soluționării căii de atac conform alin. (7) al aceluiași articol.

În temeiul încheierii pronunțate la data de 20.12.2016 s-a dispus comunicarea raportului către părțile litigante, iar prin încheierea din data de 9.03.2017, recursurile au fost admise în principiu, conform propunerii raportului.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de casare formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce urmează.

5.1. Recursul reclamantei

A. a declarat recurs, criticând hotărârea instanței de fond doar sub aspectul soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Recurenta-reclamantă a invocat neconstituționalitatea disp. art. 1 alin. (1) și (2), art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 aprobată cu modificări prin Legea nr. 28/19.03.2014.

Judecătorul fondului a apreciat că textele legale nu influențează în mod direct, în sens negativ, situația reclamantei, astfel că a respins cererea de sesizare ca inadmisibilă.

Soluția este împărtășită și de instanța de control judiciar, întrucât dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 103/2015 nu sunt relevante pentru situația reclamantei, fiind aplicabile doar persoanelor care aveau calitatea de procurori stagiari în anul 2013 și care urmau să își păstreze drepturile salariale la același nivel și pe parcursul anului 2014, în măsura în care nu intervin modificări în vechimea lor în funcție sau în muncă.

Cum reclamanta nu avea calitatea de procuror stagiar în anul 2013, fiind încadrată în cursul anului 2014, textele criticate pentru neconstituționalitate nu influențează în mod direct, în sens negativ situația acesteia.

Invocarea excepției de neconstituționalitate impune justificarea unui interes. Stabilirea interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale ce urmează a se pronunța în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu.

Or, sub acest aspect, în mod corect judecătorul fondului a reținut că textele art. 1 alin. (1) și (2) nu pot influența situația reclamantei, iar cel al art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 îi este favorabil acesteia, neexistând niciun motiv pentru punerea în discuție a constituționalității lui.

În consecință, apreciind că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a disp. art. 1 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, este legală, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.

5.2. Recursurile declarat de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, în acord cu judecătorul fondului, că eventuala plată a drepturilor salariale se va efectua prin intermediul celor doi ordonatori de credite, astfel că există identitate între aceștia și cei obligați în raportul juridic dedus judecății.

Legat de fondul cauzei, aspectul litigios privește omiterea din calculul vechimii în muncă a perioadei 9.12.1993 - 05.09.1994, totalizând peste 8 luni, perioadă în care reclamanta a beneficiat de ajutorul de șomaj în baza Legii nr. 1/1991.

Această chestiune prezintă relevanță sub aspectul calculului vechimii în muncă, întrucât în situația recunoașterii acestei perioade s-ar ajunge ca la data de 15.07.2014, reclamanta să fie încadrată în tranșa de vechime în muncă de 3 - 5 ani (în loc. de 0 - 3 ani), cu consecința stabilirii unui spor de vechime de 5% potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 27/2006, în loc. de 0%, și implicit a unui venit salarial mai mare.

Așadar, în perioada 9.12.1993 - 05.09.1994 reclamanta a beneficiat de ajutor de șomaj, în temeiul Legii nr. 1/1991.

Codul Muncii - Legea nr. 10/1972:

Art. 88:

"În scopul asigurării stabilității cadrelor, persoanele încadrate în muncă beneficiază de sporuri la salariu în raport cu vechimea neîntreruptă în aceeași unitate".

Art. 137 (1):

"Timpul cât o persoană a desfășurat activitate pe baza unui contract de muncă constituie vechime în muncă. De asemenea, constituie vechime în muncă și alte perioade prevăzute de lege.

(2) Condițiile în care o persoană încadrată are vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă, vechime neîntreruptă în aceeași unitate, vechime în funcție, meserie sau profesie, precum și modul de calcul al acestora, sunt stabilite de lege, iar dovada se face cu carnetul de muncă și cu alte acte sau mijloace de dovadă, în condițiile legii".

Legea nr. 1/1991:

Art. 15:

"Perioada pentru care o persoană este îndreptățită să primească ajutor de șomaj sau ajutor de integrare profesională constituie vechime în muncă și în aceeași unitate".

În consecință, perioada în care salariații au beneficiat de drepturile de șomaj prevăzute de Legea nr. 1/1991 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională, republicată este recunoscută cu vechime în muncă și poate fi valorificată la calculul sporului de vechime sau a gradației aferente tranșelor de vechime în muncă în conformitate cu prevederile în domeniul salarizării. Această recunoaștere nu are doar efectele prevăzute de legea actuală - Legea nr. 19/2000, cu privire la stagiul asimilat celui de cotizare pentru deschiderea drepturilor de pensie, ci și-a produs efectele la momentul respectiv, în perioada 1993 - 1994, în prezent ele urmând a fi doar constatate.

Valorificarea ca vechime în muncă a perioadei de șomaj, astfel cum era prevăzută în Legea nr. 1/1991 nu se mai regăsește în prezent (Legea nr. 76/2002, Legea nr. 14/2000, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010 și următoarele legi anuale de salarizare), însă la acel moment ea a constituit vechime în muncă și, în măsura în care este dovedită, trebuie să fie valorificată.

Nu se poate reține ca argument pentru niciuna dintre părți, textul art. 36 alin. (1) din Legea nr. 76/2002:

"Vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea drepturilor de șomaj precizate de Legea nr. 1/1991 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională, republicată, cu modificările ulterioare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi se asimilează cu stagiul de cotizare", fiind străină de cauză. Acest text de lege invocat de pârât nu este aplicabil întrucât se referă la stagiul de cotizare pentru calculul drepturilor de șomaj, anume cât s-a cotizat la fondul de șomaj și nu la stagiul de cotizare pentru pensie, care este chiar perioada de șomaj.

Așadar, în mod corect instanța de fond a apreciat că omisiunea pârâtului de a lua în calcul vechimea în muncă realizată în perioada 09.12.1993 - 05.09.1994 a avut drept consecință încadrarea greșită a reclamantei în tranșa de vechime în muncă 0 - 3 ani și acordarea, sub imperiul O.U.G. nr. 27/2007 a unui spor de vechime de 0%, în locul unui spor de vechime de 5% corespunzător tranșei de vechime în muncă 3 - 5 ani.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Sentinței nr. 527 din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2017.

Procesat de GGC - NN