ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1341/2016

Circumstanțele cauzei 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 04 septembrie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea Ordinului nr. 967/2013 emis de procurorul general și dispunerea emiterii unui nou ordin privind modalitatea de salarizare care să înlăture orice discriminare în ceea ce privește modalitatea sa de salarizare la trecerea în clasa de salarizare 104, gradația 4, discriminare ce există în raport cu ceilalți colegi ai săi din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, având aceeași clasă de salarizare și aceeași gradație. 1.

Prin sentința civilă nr. 3780 din 28 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 2. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant apreciază că prima instanță în mod nereal a reținut că, prin ordinul contestat în mod corect a fost încadrat în clasa de salarizare 104. Sub acest aspect, recurentul susține că dispozițiile legale pe care le-a invocat atestă modalitatea de stabilire a nivelului salariului începând cu anul 2011, prin aplicarea unor valori de referință și a unor coeficienți de ierarhizare la clasele de salarizare stabilite în Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, anexă potrivit căreia, raportat la dispozițiile art. 9 alin. (2) din Capitolul VIII al Legii nr. 284/2010, pentru gradul profesional de judecător de tribunal cu o vechime de 15-20 de ani se încadrează în clasa de salarizare 105. Totodată, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a ignorat argumentele pe care le-a invocat, decurgând din interpretarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 284/2010, dispoziție care atrage încadrarea sa într-o clasă de salarizare inferioară celei deținute de magistrații care au aceeași vechime în muncă și în profesie, din această dispoziție specială a legii născându-se discriminarea pe care o susține. În acest context, recurentul-reclamant susține că este lipsită de temei legal și concluzia instanței în sensul că nu se poate reține o discriminare între drepturile salariale stabilite în cazul său conform prevederilor Legii nr. 284/2010 și drepturile salariale stabilite în favoarea altor magistrați încadrați într-o clasă de salarizare identică, dar prin raportare la prevederile Legii nr. 330/2009. În acest sens, recurentul-reclamant susține că cele două legi de salarizare – Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/2010 – cuprind prevederi distincte în ceea ce privește trecerea în tranșe superioare de vechime în muncă și în funcție, iar aceste dispoziții, având drept consecință diferențierea de tratament salarial între persoane care îndeplinesc aceeași funcție, au aceeași vechime în muncă și în funcție și au fost încadrate în temeiul aceleiași legi (Legea nr. 92/1992) reprezintă o discriminare incompatibilă cu dispozițiile art. 16 și art. 53 din Constituție și cu prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect, recurentul afirmă că nu este incidență niciuna dintre situații enumerate de art. 53 din Constituție. Cu referire la situația de discriminare, recurentul-reclamant critică argumentația instanței de fond, arătând că, în speță, discriminarea a fost generată de noua lege de salarizare, care a prevăzut o modalitate defectuoasă de calcul al drepturilor salariale la trecerea în altă clasă de salarizare, cu consecința unei solde mai mici decât cei aflați în situație identică în ceea ce privește vechimea în muncă și profesie, și dreptul statului de a schimba modalitatea de remunerare a personalului bugetar nu trebuie să fie discreționar, în sensul de a avea drept consecință o scădere a drepturilor salariale pentru o parte din salariații care se află în aceeași situație. Practic, în acest mod se încalcă, sub pretextul existenței unei noi legi de salarizare, principiile enunțate de art. 16 și art. 53 din Constituție. Criticând faptul că instanța de fond a înlăturat apărările sale întemeiate pe jurisprudența C.E.D.O. în care s-a reținut că diferența de tratament devine discriminare, în înțelesul art. 14 din Convenție, doar atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, recurentul-reclamant arată că, în speță, discriminarea intervine tocmai din prevederile distincte statuate pentru aceeași situație (persoane având aceeași vechime în funcție și în profesie) din legile succesive de salarizare, în condițiile în care un principiu de bază al legii îl reprezintă lipsa diferențelor de tratament între situațiile identice. 2.2. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru. Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 29 octombrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, prin încheierea de ședință din 3 decembrie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul formulat și, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 12 martie 2015.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 C. proc. civ. 3.1. Recursul este nefondat pentru considerentele prezentate în continuare. 3.2. Circumstanțele cauzei relevă faptul că, prin ordinul contestat, s-a prevăzut că, începând cu data de 1 iunie 2013, domnul A., procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal, trece în clasa de salarizare 104 (corespunzător unei vechimi în funcție între 15-20 ani și gradației 4) și beneficiază de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare lunară de 8282 RON; un cuantum de 1182 RON reprezentând spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și spor de confidențialitate; un cuantum de 1184 RON reprezentând spor pentru condiții deosebite de muncă. În esență, recurentul-reclamant critică sentința curții de apel cu referire la ordinul contestat în privința a două aspecte: încadrarea sa în clasa de salarizare 104; existența unei situații de discriminare, decurgând din aplicarea reglementărilor succesive în materia salarizării, comparativ cu magistrații care au trecut în tranșa de vechime „de la 15 la 20 de ani” sub imperiul reglementării anterioare. 3.3. Cu privire la încadrarea recurentului-reclamant în clasa de salarizare 104 Este necontestat faptul că, prin ordinul contestat, au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantului corespunzătoare funcției de procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal, ca urmare a împlinirii, la data de 1 mai 2013, a vechimii în funcție și în muncă de 15 ani. Dispozițiile în temeiul cărora a fost emis ordinul contestat sunt următoarele: - art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 34/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare: „Art. 1 - În anul 2013 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 și art. 3-5 din O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012. Art. 2 - Prevederile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, și ale art. 1 alin. (4) și (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) și (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) și art. 13 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător și în anul 2013”. - art. II art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011: „Art. II - Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: Art. 6 - (1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (2) În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție» ”. - art. 10 alin. (5) și art. 11 alin. (3) și (4) și Anexa nr. VI – art. 8 alin. (2) și art. 9 alin. (2) – la Legea nr. 284/2010: „Art. 10 – (…) (5) Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare. Art. 11 – (…) (3) Tranșele de vechime în muncă, în funcție de care se acordă cele 5 gradații potrivit alin. (2), respectiv clasele de salarizare, sunt următoarele: - gradația 1 - de la 3 la 5 ani - 3 clase succesive de salarizare suplimentare față de nivelul minim al fiecărei funcții; - gradația 2 - de la 5 la 10 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare față de cele deținute pentru gradația 1; - gradația 3 - de la 10 la 15 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare față de cele deținute pentru gradația 2; - gradația 4 - de la 15 la 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară față de cele deținute pentru gradația 3; - gradația 5 - peste 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară față de cele deținute pentru gradația

(4) Gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se plătește cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în muncă, prevăzută la tranșa respectivă, prin acordarea claselor de salarizare prevăzute la alin. (3). Anexa nr. VI – „Familia ocupațională de funcții bugetare Justiție” Art. 8 – (…) (2) Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care prin lege specială sau prin prezenta lege se prevede altfel. Art. 9 – (1) Indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor cu grad de judecătorie și ale judecătorilor militari cu grad de tribunal militar, precum și ale procurorilor cu grad de parchet de pe lângă aceste instanțe se stabilesc pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți în cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă. (2) Indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor cu grad de tribunal/tribunal specializat și ale judecătorilor militari cu grad de tribunal militar teritorial, precum și ale procurorilor cu grad de parchet de pe lângă aceste instanțe se stabilesc pe baza unor coeficienți de ierarhizare cu două clase de salarizare mai mari decât cei prevăzuți la alin. (1) ”. Conform pct. 1 din Capitolul I – „Coeficienții de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistrați-asistenți și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor” din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, procurorul cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, având o vechime în funcție și în muncă de 15-20 de ani beneficiază de clasa de salarizare 102, gradația 4. Recurentul, având grad de procuror la parchetul de pe lângă tribunal și o vechime în funcție și în muncă de 15-20 de ani, beneficiază [conform art. 9 alin. (2) din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010 și art. 11 alin. (3) teza a 4-a din Capitolul III din aceeași lege] de o indemnzație de încadrare cu două clase de salarizare mai mari decât procurorul cu grad de parchet de pe lângă judecătorie (102+2) și gradația 4 (pentru vechimea în muncă de la 15 la 20 de ani), rezultând că, prin ordinul contestat, drepturile salariale ale reclamantului au fost determinate cu respectarea dispozițiilor citate anterior. Susținerile prin care recurentul tinde să argumenteze faptul că beneficiază de clasa de salarizare 105 sunt contrare dispozițiilor citate, întrucât această clasă de salarizare se acordă procurorului cu grad de parchet de pe lângă tribunal având o vechime în funcție de 15-20 de ani și o vechime în muncă de peste 20 de ani, corespunzătoare gradației 5 [conform art. 11 alin. (3) teza a 5-a și Anexei nr. VI – Capitolul I pct. 1 – la Legea nr. 284/2010], ipoteză în care reclamantul nu se încadrează, atâta timp cât nu îndeplinește condiția de vechime în muncă de peste 20 de ani. 3.4. În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la discriminarea în raport cu alți magistrați aflați în situații identice, discriminare ce decurge din aplicarea reglementărilor succesive în materia salarizării, Înalta Curte reține că prima instanță cu just temei a apreciat că aceasta sunt neîntemeiate. Este de observat faptul că argumentația recurentului-reclamant este întemeiată, în principal, pe comparația cu persoane care ocupă funcții similare, dar care au îndeplinit condițiile de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2011. În contextul prezentat, existența diferențelor de salarizare între magistrații care au îndeplinit condițiile de vechime în muncă/funcție anterior datei de 1 ianuarie 2011 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 1 ianuarie 2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispozițiilor legale în materie de salarizare aplicabile în momentul îndeplinirii condițiilor respective. Sub acest aspect, nu se poate reține existența unei încălcări a principiului egalității de tratament, având în vedere că, în plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare. Sub același aspect, este de reținut că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție, numai atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979). Exercitând controlul de constituționalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile ordonanței de guvern sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008). Cum în cauză, diferența de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situații juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării prin raportare la dispozițiile art. 16 și art. 53 din Constituție, invocate de recurent, și, raportat la o asemenea încălcare, nelegalitatea actului administrativ atacat. Cu referire la situația de discriminare invocată de recurentul-reclamant, Înalta Curte are în vedere, jurisprudența Curții Constituționale în care, referitor la dispozițiile legale care au reglementat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranșă de vechime ulterior datei de 1 ianuarie 2011, (Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 559/08.08.2012), s-a reținut că: „este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. Din aceleași considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută nici afirmația autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeași categorie de salariați, aflați în condiții identice de vechime în muncă și în funcție, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituționale ale art. 4 referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni și dreptul la muncă și protecție socială, statuat la art. 41 din Constituție. Curtea apreciază, totodată, că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituțional al egalității în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice”. 3.

În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.