ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1389/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14 august 2014, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Agenția Națională pentru Resurse Minerale și D. SRL, anularea H.G. nr. 2283 din 09 decembrie 2004, care aprobă și include Acordul Petrolier de concesiune pentru explorare-dezvoltare-exploatare în perimetrul EV - 5 Bârlad, încheiat între ANRM și E., transferat prin Ordinul ANRM nr. 25 din 03 februarie 2011 către F., cu subsidiara D. SRL, precum și suspendarea H.G. nr. 2283 din 09 decembrie 2004.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3517 din 18 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității formulării plângerii prealabile și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Agenția Națională pentru Resurse Minerale și D. SRL

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 3517 din 18 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamantele A., B. și C., criticând hotărârea atacată ca netemeinică și nelegală. Sub un prim aspect, recurentele arată că actul administrativ atacat este un act administrativ cu caracter normativ și nu este un act administrativ individual, cum a apreciat instanța de fond, întrucât efectele acestui act normativ se întind pe o suprafață mai mare decât cea a județului Vaslui, mai exact pe teritoriul a 5 județe: Iași, Neamț, Bacău, Vaslui și Galați. Astfel, a apreciat că excepția tardivității nu poate fi admisă, întrucât actele administrative normative nu sunt supuse termenului de prescripție în ceea ce privește atacarea lor în justiție. Au făcut trimitere recurentele la Decizia nr. 1718 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a clarificat modul de încadrare a actelor administrative în acte cu caracter individual și acte normative. Într-un al doilea punct al criticilor din recurs, au susținut recurentele că sentința instanței de fond este echivocă și contradictorie. Se arată că, deși instanța reține că termenul de prescripție curge de la data publicării în Monitorul Oficial, constată că, în realitate, actul nu a fost adus la cunoștință, fiind un act secret. S-a susținut teza că aprecierea instanței de fond cu privire la faptul că reclamantele nu au făcut demersuri ca să aibă acces la documente secrete de serviciu, reprezintă o ingerință în activitatea internă din partea instanței. Au precizat recurentele că au făcut numeroase demersuri pentru desecretizarea anexei la H.G. nr. 2283/2004, indicând dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul Curții de Apel București, în cuprinsul căruia s-a solicitat expres acest lucru, fiind însă refuzată declasificarea documentului secret. La punctul III al recursului comun declarat de recurentele-reclamante s-a susținut că prima instanță a reținut faptul că titularele acțiunii în contencios administrativ au avut cunoștință de natura zăcămintelor ce au făcut obiectul acordului petrolier încă din luna iulie 2013, aspect contrazis de către acestea, care au arătat că au promovat acțiunea în anulare pentru că H.G. nr. 2283/2004 este ilegală, legiferând dincolo de definiția din art. 1 alin. (3) din Legea petrolului nr. 283/2004. Tot în cadrul acestui punct din sistematizarea făcută de recurente asupra criticilor aduse sentinței atacate, se arată că termenul de decădere se calculează de la data luării la cunoștință despre actul vătămător, iar de la aceeași dată curge și termenul de prescripție pentru exercitarea procedurii prealabile. Or, au susținut recurentele că actul contestat nu a fost comunicat nici până în prezent. O ultimă critică a recurentelor a fost cea referitoare la egalitatea de tratament aplicată de prima instanță tuturor reclamantelor, în condițiile în care C. a primit personalitate juridică la data de 29 ianuarie 2014, astfel că, față de această entitate juridică nu se poate invoca excepția tardivității formulării plângerii prealabile.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații-pârâți Agenția Națională pentru Resurse Minerale și D. SRL au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin concluziile scrise depuse la data de 22 februarie 2017, intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Resurse Minerale a invocat excepția lipsei de interes a recursului declarat de reclamante, motivat de faptul că Acordul de concesiune, aprobat prin H.G. nr. 2283/2004, a încetat prin Decizia nr. 27 din 31 august 2016, publicată în M. Of. , partea a IV-a, nr. 3261 din 08 septembrie 2016.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză cu privire la admisibilitatea recursului, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 08 iunie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 23 noiembrie 2014, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este lipsit de interes pentru următoarele considerente: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Excepția lipsei de interes, invocată de către intimata Agenția Națională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) prin concluziile scrise depuse, pentru termenul din data de 22 februarie 2017, va fi analizată cu prioritate, având un caracter peremptoriu. Poziția procesuală a recurentelor-reclamante față de excepția lipsei de interes, invocată de intimata A.N.R.M., solicitată expres de către instanță la termenul din data de 22 februarie 2017, nu a fost exprimată până la momentul pronunțării prezentei decizii. Existența interesului în susținerea căii de atac este determinată nu doar de soluția care s-a pronunțat la instanța de fond, ci și de ceea ce se poate obține prin valorificarea căii de atac prevăzute de lege, pentru realizarea pretenției pentru care s-a solicitat concursul instanței judecătorești. Situația reliefată în cauză este cea a existenței unui acord petrolier aprobat prin H.G. nr. 2283/2004, ce a încetat prin Decizia nr. 27 din 31 august 2016, pentru care părțile interesate nu au arătat care sunt efectele produse de actul administrativ pe durata existenței acestuia. Prin Decizia nr. 27 din 31 august 2016 emisă de ANRM, s-a dispus, la art. 1, că "acordul de concesiune pentru explorare, dezvoltare și exploatare petrolieră în perimetrul EV-2 Bârlad, încheiat între agenția Națională pentru Resurse Minerale și E., aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 2283 din 9 decembrie 2004, publicată în M. Of. nr. 7 din 4 ianuarie 2005, transferat ulterior prin Ordinul ANRM nr. 25/2011 la SC D. - SRL, încetează." În măsura în care un act administrativ a fost în ființă pentru o perioadă de timp, ulterior încetând efectele sale prin manifestarea de voință a autorității publice cu competențe de a dispune în acest sens, este în sarcina părții care invocă vătămarea produsă prin emiterea acestui act să dovedească dacă respectivul act a produs consecințe juridice ce aduc atingere drepturilor, intereselor sale legitime ori interesului public, ce nu pot fi reparate decât prin anularea acelui act administrativ. Recurentele-reclamante, luând cunoștință de excepția lipsei de interes în susținerea căii de atac declarate, au susținut doar că efectele acordului contestat ar fi trebuit să înceteze printr-o hotărâre de guvern, nu printr-o decizie a ANRM. Însă, în situația de încetare a acordului petrolier în conformitate cu prevederile art. 38 lit. b) și ale art. 40 alin. (1) din Legea nr. 238/2004, "autoritatea competentă este obligată să emită decizia de încetare a concesiunii", iar potrivit prevederilor art. 44 alin. (1) din același act normativ "decizia de încetare a concesiunii petroliere se publică în M. Of. Partea a IV-a, cu mențiunea datei de la care produce efect, și se înscrie în Cartea petrolieră de către autoritatea competentă." În condițiile în care recurentele-reclamante nu au învederat instanței de recurs dacă subzistă interesul pentru examinarea căii de atac declarate în cauză, pentru a fi înlăturată pretinsa vătămare rezultată din emiterea actului administrativ contestat, se reține că încetarea acordului petrolier aprobat prin H.G. nr. 2283/2004 a avut ca efect sistarea acestei condiții de exercițiu a oricărui demers judiciar, interesul nemaifiind unul actual. De altfel, în lipsa precizărilor pe care recurentele-reclamante ar fi fost îndreptățite să le formuleze, privind modalitatea în care s-au manifestat efectele acordului petrolier aprobat prin H.G. nr. 2283/2004, ce a format obiectul acțiunii în contencios administrativ de față, se reține că încetarea acordului a condus la obținerea pretenției solicitate de titularele acțiunii, fapt de natură a justifica lipsa de interes în susținerea recursului declarat. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele arătate, în raport de prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului declarat de reclamante, consecința fiind cea a respingerii, ca lipsită de interes, a căii de atac declarate împotriva Sentinței civile nr. nr. 3517 din 18 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.