ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2377/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea pronunțată în ședința publică din 26 februarie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 4211/108/2007, s-a admis cererea formulată de reclamanta D.D.A.C. Arad, în contradictoriu cu pârâtul M.E.F., oficiul de plăți și contractare P.H.A.R.E., și s-a dispus suspendarea executării procesului - verbal din 6 august 2007 și a deciziei nr. 891395 din 23 noiembrie 2007, emise de pârât, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ ce face obiectul dosarului nr. 4211/108/1007 al Curții de Apel Timișoara. Instanța a reținut că soluția se impunea, fiind îndeplinite cerințele cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, precum și cea a iminenței prejudiciului.

Aceasta deoarece, pe de o parte, reclamanta a invocat motive de nelegalitate a măsurii dispuse de pârât, în raport cu prevederile din ghidul practic și Contractul de garant, care au stat la baza impunerii realizate în cauză. Pe de altă parte, instanța a avut în vedere caracterul executoriu al titlului de creanță fiscală atacat și împrejurarea că, în temeiul art. 2731 C. proc. civ. reclamanta a achitat o cauțiune în sumă de 10.198,48 lei. Împotriva sus menționatei Încheieri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.E.F., oficiul de plăți contractare P.H.A.R.E., susținând că soluția a fost pronunțată în urma unei greșite aplicări a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care în cauză au fost nesocotite dispozițiile legale privind suspendarea executării actelor administrative, prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În esență, prin dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul - pârât a arătat că instanța de fond a nesocotit faptul că reclamanta - intimată nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiții legale, impuse de textele menționate, respectiv paguba iminentă și cazul bine justificat, limitându-se la simpla afirmare a acestora fără însă a indica și demonstra în concret existența lor. A mai susținut recurentul că suspendarea executării actelor administrative este o situație de excepție astfel că reclamantul trebuia să înfățișeze împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să evidențieze caracterul ilegal al actului și abuzul autorității, ceea ce însă în speța de față nu s-a realizat.

În fine, s-a mai arătat că dată fiind poziția actuală a României de țară membră a U.E., conform acquisului comunitar, instanța de judecată, pe lângă verificarea îndeplinirii cerințelor legale, trebuia să facă în cauză și aplicarea principiului proporționalității conform dreptului comunitar, prin cântărirea intereselor părților raportat la fiecare rezultat posibil. În concret, în opinia recurentului, trebuia analizat dacă interesul reclamantei de a amâna executarea actului de impunere este mai puternic decât interesul Statului român de a se executa actul la scadență.

Intimata - reclamantă a formulat în cauză o întâmpinare, afirmând că cererea de recurs este neîntemeiată întrucât ignoră faptul că în cauză au fost înfățișate instanței împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care au evidențiat caracterul ilegal al actelor atacate cât și caracterul iminent al pagubei ce s-ar produce prin punerea acestora în executare, astfel că în mod legal s-a dispus suspendarea executării actelor administrativ fiscale, mai cu seamă că reclamanta este o instituție bugetară cu activitate de protecție socială. În dosarul instanței de recurs a fost depusă și sentința civilă nr. 59 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara prin care, în primă instanță, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea de fond a reclamantei, având ca obiect anularea actelor a căror suspendare s-a acordat prin Încheierea din 26 februarie 2008, reclamanta - intimată învederând la termenul de astăzi că a atacat cu recurs această sentință.

Recursul este fondat. Înalta Curte examinând actele dosarului în raport de prevederile legale aplicabile și prin prisma motivului de recurs invocat de recurentul-pârât, constată că Încheierea atacată, pronunțată la data de 26 februarie 2008, a fost dată cu greșita aplicare și interpretare a legii, respectiv a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea executării actelor administrative. Potrivit acestor texte de lege, pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, se cer a fi îndeplinite cumulativ condițiile referitoare la existența cazului bine justificat, circumscris unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ atacat și respectiv, la iminența pagubei ce s-ar crea prin executare, astfel cum sunt acești termeni definiți prin art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004.

Actele administrative se bucură în adevăr de prezumția de legalitate și de autenticitate, fiind executorii din oficiu, astfel că suspendarea executării lor poate interveni numai în acele situații în care se demonstrează, de persoanele interesate, că prezumția de legalitate a fost încălcată iar prin executarea lor s-ar provoca o pagubă iminentă, respectiv un prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, ar fi grav și previzibil perturbată funcționarea autorității publice. Este întemeiată critica recurentului - pârât în sensul că în cauză nu s-a făcut de către reclamantă dovada îndeplinirii acestor condiții legale. Independent de motivarea extrem de sumară a Încheierii atacate, Înalta Curte reține că în cauză reclamanta nu a înfățișat instanței de fond dovezi concrete care să-i susțină afirmațiile făcute, atât în ceea ce privește nelegalitatea actelor administrative contestate cât și referitor la iminența pagubei.

În acest context, afirmația și raționamentul instanței de fond în sensul că simplul caracter executoriu al titlului de creanță fiscală atacat în cauză face dovada îndeplinirii cerinței iminentei prejudiciului, nu pot fi reținute, fiind de altfel contrare și practicii constante a Înaltei Curți în această materie, potrivit cu care valoarea actelor ce urmează a fi puse în executare nu reprezintă, în sine, un motiv pentru acordarea suspendării. Niciun element de fapt sau de drept care să demonstreze îndoiala cu privire la prezumția de legalitate a actelor administrative atacate nu a fost evidențiat sau examinat de instanța de fond.

În fine, nici împrejurarea că intimata - reclamantă a achitat cauțiunea legal datorată pentru astfel de cereri, nu poate constitui prin ea însăși un motiv de admitere automată a cererii de suspendare a executării, astfel cum a reținut instanța de fond, aceasta fiind o cerință legală vizând regularitatea formulării cererii și nicidecum temeinicia ei. Față de toate cele mai sus arătate, apreciind că recursul de față este fondat întrucât în cauză au fost greșit aplicate prevederile legale incidente, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 304 pct. 9 cu referire la art. 312 C. proc. civ., să îl admită cu consecința modificării în tot a Încheierii atacate, în sensul că se va respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare a actelor administrativ fiscale formulate de reclamanta - intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul M.E.F., oficiul de plăți și contractare P.H.A.R.E., împotriva Încheierii din 26 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 4211/108/2007. Modifică în tot Încheierea atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată, cererea reclamantei D.D.A.C. Arad de suspendare a executării procesului - verbal din 6 august 2007 și a deciziei nr. 891395 din 23 noiembrie 2007 emise de pârâtul M.E.F., oficiul de plăți și contractare P.H.A.R.E. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 iunie 2008.