ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1713/2017

HOTĂRÂRE

07.11.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1713/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, la data de 4 ianuarie 2011, sub nr. x/3/2011 (disjuns din dosar nr. x/2011), Sindicatul Democrat al Salariaților din SC D. SA, în numele și pentru membrii săi, A. și B., a chemat în judecată pe pârâta SC D. SA, prin lichidator judiciar SC C. SRL, pentru ca să se constate nulitatea parțială a deciziilor de desfacere a contractului de muncă din data de 15 decembrie 2010, respectiv a art. 6 din deciziile menționate și obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești constând în plăți compensatorii în cuantum de 100% din salariul de pe grilă pentru flecare salariat.

Prin sentința civilă nr. 2092 din 3 martie 2011, Tribunalul București a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Prin sentința civilă nr. 860/F/2011 din 17 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, în dosar nr. x/2011, a fost admisă acțiunea formulată de Sindicatul Democrat al Salariaților din SC D. SA, în numele și pentru membrii săi reclamanții A. și B. împotriva pârâtei SC D. SA, prin lichidator judiciar SC C. SRL, au fost anulate parțial deciziile nr. 58 din 15.12.2010 și nr. 111 din 15 decembrie 2010, emise de lichidatorul judiciar SC C. SRL al SC D. SA, referitor la pct 6 din deciziile menționate, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești constând în plăți compensatorii prevăzute de art. 157 alin. (1) din contractual colectiv de muncă încheiat la nivelul SC D. SA pentru anii 2009-2010, egale cu o compensație de 100% din salariul de pe grilă pe o perioadă de 6 luni, în tranșe lunare, tară corecții de inflație.

Prin decizia civilă nr. 2874 din data de 11 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis recursul formulat de recurenta-părâtă SC D. SA prin lichidator judiciar SC C. SRL, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., a casat, în parte, sentința atacată, în sensul că a constatat suspendată de drept, în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, judecata capătului doi de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești constând în plăți compensatorii. Cât privește dispozițiile referitoare la anularea pct. 6 din deciziile nr. 58 și 11 din 15 decembrie 2010, soluția a fost menținută.

Prin sentința civilă nr. 186 din 13 aprilie 2017, Tribunalul Giurgiu, secția civilă, urmare a repunerii cauzei pe rol în vederea discutării incidentului procesual al perimării, a admis excepția lipsei competenței sale materiale de soluționare a cauzei, invocată din oficiu, declinând competența de soluționare a capătului doi de cerere în favoarea Curții de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Tribunalul a reținut că instanța de recurs, casând, în parte, sentința tribunalului, doar în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata compensațiilor bănești, nu a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, ci a procedat ea însăși la suspendarea judecății fondului acestei cereri. Astfel, suspendarea a intervenit în fața instanței de recurs, urmând ca la încetarea cauzei de suspendare, reluarea judecății și evocarea fondului să aibă loc în fața acestei instanțe, care a casat sentința cu reținerea cauzei spre rejudecare și nu cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond.

Prin decizia civilă nr. 165 din data de 8 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis, la rândul său, excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu și constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Instanța a reținut că, prin decizia pronunțată, Curtea a casat în parte sentința, sub aspectul soluției date capătului doi de cerere, pe care a înlocuit-o cu măsura suspendării, înțeleasă ca fiind realizată pe rolul primei instanțe, pentru că un capăt al acțiunii introductive nu poate fi suspendat pe rolul instanței de recurs, care poate suspenda pe rolul său doar calea de atac pe care o judecă. S-a mai reținut și faptul că instanța de recurs nu ar fi putut să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, tocmai pentru că soluția sa nu a fost de reluare a judecății, ci dimpotrivă, de suspendare a acesteia câtă vreme durează cauza reglementată de art. 36 din Legea nr. 85/2006, acest temei de suspendare fiind valorificat ca motiv de neiegalitate a soluției Tribunalului pe considerentul că acesta ar fi trebuit să procedeze la suspendarea parțială a judecății dată fiind deschiderea procedurii falimentului, iar nu drept cauză de suspendare a cererii aflată pe rolul instanței de recurs, spre a fi reluată în fața acesteia.

Analizând conflictul negativ de competență, cu a cărui soluționare a fost investităș in temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele;

Se constată că acțiunea ce a făcut obiect al dosarului nr. x/3/2011 (disjuns din dosarul nr. x/3/2011) a avut ca obiect cererea formualtă de Sindicatul Democrat al Salariaților din SC D. SA, în numele și pentru membrii săi, A. și B., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, prin lichidator judiciar SC C. SRL, prin care a solicitat să se constate nulitatea parțială a deciziilor de desfacere a contractului de muncă din data de 15 decembrie 2010, respectiv a art. 6 din deciziile menționate prin care s-a prevăzut că, urmare a încetării, în temeiul art. 65 din Codul muncii și art. 86 alin. (6) din Legea nr. 86/2006, a contractelor de muncă ale reclamanților, nu li se achită acestora plățile compensatorii menționate de contractual colectiv de muncă la nivel de unitate, art. 70 din Codul muncii nefiind aplicabil în raport de incidența art. 86 din Legea nr. 86/2006. Totodată, reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești constând în plăți compensatorii în cuantum de 100% din salariul de pe grilă pentru fiecare salariat.

Se mai reține că, prin sentința civilă nr. 860/F/2011 din 17 noiembrie 2011, Tribunalul Giurgiu a admis în totalitate acțiunea, atât în ceea ce privește anularea art. 6 din deciziile de încetarea contractelor de muncă din data de 15 decembrie 2010, cât și în ceea ce privește acordarea drepturilor bănești reprezentate de plăți compensatorii.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 2874 din data de 11 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă SC D. SA prin lichidator judiciar SC C. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., a casat, în parte, sentința atacată, în sensul că a constatat suspendată de drept judecata capătului doi de cerere, în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, recurenta-pârâtă fiind în procedura de faliment și de dizolvare în baza sentinței civile nr. 6001 din data de 4 octombrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată de judecătorul sindic. A fost menținută dezlegarea primei instanțe referitoare la anularea pct. 6 din deciziile nr. 58 și 111 din 15 decembrie 2010.

Înalta Curte constată că instanța de recurs, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, analizând ca motiv de recurs, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora de la data deschiderii procedurii falimentului se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, a apreciat că, în raport de nelegalitatea hotărârii primei instanțe sub aspectul aplicării dispozițiilor legale mai sus-citate, se impune casarea soluției instanței de fond, de admitere a capătului de cerere având ca obiect acordarea drepturilor bănești reprezentate de plați compensatorii. În raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) și art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., instanța de recurs a înlocuit soluția dată capătului ai doilea de cerere cu măsura suspendării judecății cauzei, intervenită de drept, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, pe perioada procedurii insolvenței.

Înalta Curte observă că, față de motivul de recurs invocat, având în vedere că tribunalul ar fi trebuit sa procedeze la suspendarea parțială a judecății dată fiind deschiderea procedurii falimentului, instanța de recurs nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. și ale art. 312 alin. (4) din C. proc. civ. în sensul casării, în parte, a deciziei recurate în privința soluției de admitere a capătului de cerere având ca obiect plata drepturilor bănești și trimiterii spre rejudecare a capătului de cerere, disjuns de primului capăt al cererii de chemare în judecată.

În consecință, dat fiind faptul că instanța de recurs, în urma admiterii recursului a procedat ea însăși la suspendarea capătului al doilea de cerere, având ca obiect plata drepturilor salariale, fără să fi trimis cauza spre rejudecare cu privire la acest aspect, revine acestei instanțe competența să repună cauza pe rol în vederea discutării indicîdentului procesual al perimării capătului de cerere ce face obiect al dosar nr. x/2011.

Pentru toate aceste considerente, revine Curții de Apel București, secția VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, competența materială de soluționare a cauzei.