ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1692/2017

HOTĂRÂRE

27.10.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1692/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Deliberând, asupra conflictului de competență, constata următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 9 noiembrie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite și neachitate aferente lunii ianuarie 2016, precum șî a perioadei august-octombrie 2016 și compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă cuvenit și neefectuat aferent anului 2016, precum și obligarea pârâtei la plata sumelor actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plații efective a sumelor datorate; la plata orelor suplimentare lucrate și neaehitate, a orelor lucrate în repausul săptămânal, actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plații efective a sumelor datorate, conform lit. j) pct. 3 din C.I.M., art. 123 alin. (2) și art. 138 alin. (2) din C. muncii; la plata indemnizației de delegare (a diurnei) cuvenite și neaehitate aferentă perioadei marde-octombrie 2016, în baza art. 44 alin. (2) din C. muncii; la plata daunelor-interese, de la data scadenței fiecăreia și până la data plații efective a sumelor datorate, în baza art. 166 alin. (4) din C. muncii, cu titlu de despăgubiri corespunzătoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor contractuale de plata a salariului, respectiv să fie obligată la plata dobânzii legale aferente drepturilor bănești; la plata contribuțiilor sociale obligatorii, raportat la salariul brut de încadrare pentru perioada restantă, cu precădere contribuțiile la fondul de pensii și asigurări de sănătate; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei, respectiv onorariu avocat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 148 și următoarele din C. proc. civ., art. 194 din C. proc. civ., art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., art. 161, art. 166 alin. (4), art. 268 alin. (1) lit. c) din C. muncii, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 1530 și următoarele din C. civ.

Pârâta S.C. D. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1176 din 21 februarie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a disjuns cererile formulate de reclamanții B. și C. și a dispus formarea a două dosare, în cadrul cărora a acordat termen la 21 martie 2017, a admis excepția necompetentei teritoriale în ceea ce privește cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L și a declinat competența de soluționare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Galați.

Urmare disjungerii din dosarul nr. x/2016, cererea reclamantului B. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2017.

Prin sentința civilă nr. 2424 din 4 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a se pronunța astfel, această instanță a reținut că dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii prevăd că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul, iar art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social stabilește că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De asemenea, Tribunalul București a reținut că din dispozițiile legale menționate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, fiind determinată de domiciliul reclamantului sau de cel al locului de muncă, astfel că, instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Argeș, având în vedere că reclamantui are domiciliul în localitatea Pitești, județul Argeș, iar locul de muncă al acestuia nu mai este la societatea pârâtă.

În ceea ce privește înscrisurile anexate concluziilor scrise, respectiv contracte de închiriere, cu privire la locuința în fapt a reclamantului, instanța nu le-a luat în considerare, dat fiind faptul că aceste înscrisuri au fost depuse la dosar după închiderea dezbaterilor.

Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, învestit prin declinare de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 2764 din 12 septembrie 2017, a admis excepția de necompetență teritorială, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, și, constatând ivit conflictul negativ de competența, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, această instanță a reținut că, potrivit prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, aplicabile în cauză, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, respectiv Tribunalul București.

De asemenea, această instanță a reținut că art. 216 din același act normativ stipulează că:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din Codul de procedură civilă".

Astfel, potrivit art. 116 din C. proc. civ.:

"Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Tribunalul Argeș a reținut că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În speță, petentul a optat pentru Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În consecință, față de considerentele mai sus redate, în temeiul art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., Tribunalul Argeș a admis excepția necompeîenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului București, în considerarea dispozițiilor legale și a argumentelor ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată, disjunsă din dosar nr. x/2016, al Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, și înregistrată pe rolul aceleeași instanțe, sub nr. x/3/2017, reclamantul B. a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. la plata unor drepturi bănești derivate dintr-un raport de muncă.

Această cerere se circumscrie, din perspectiva naturii cererii, unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat.

În acest sens Înalta Curte reține că, întrucât prin cererea dedusă judecății reclamantul tinde la dobândirea unor drepturi bănești rezultate dintr-un contract de muncă, devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să-și exercite un drept de opțiune, însă numai în ceea ce privește tribunalele în a căror circumscripție se află domiciliul ori, după caz. locui de muncă.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social are următorul conținut:

"cererile referitoare ia soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de mancă reclamantul".

Aceste dispoziții sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, care prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de munca se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică.

Așadar, în raport de obiectul cerererii de chemare în judecată și de data formulării acțiunii, respectiv 9 noiembrie 2016, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Înalta Curte constată că, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, aflată la filele 8-22 din dosarul Tribunalului București, din contractul individual de muncă și actul adițional aliate la filele 34, 36, 37 din același dosar, precum și din întâmpinarea formulată de pârâtă, aflată la filele 53 - 56 din dosarul aceleiași instanțe, reclamantul B. are domiciliul în municipiul Pitești, str. Ion Minulescu, județul Argeș, iar conform acelorași înscrisuri, acesta și-a desfășurat activitatea în cadrul S.C, D. S.R.L., cu sediul social în municipiul București, B-dul. Basarabia.

În consecință, cum reclamantul, deși are domiciliul în municipiul Pitești, județul Argeș, acesta a ales să introducă cererea de chemare în judecată având ca obiect un conflict individual de muncă la Tribunalul București, în a cărui circumscripție a avut locui de muncă în perioada indicată în cererea de chemare în judecată, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunaiuiui București. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.