ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1805/2017

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 13428 din data de 16.12.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea principală, formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea reconvențională; a admis excepția autorității de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect obligarea reclamantei pârâte la plata către pârâtul-reclamant a drepturilor salariale aferente perioadelor: 06.04.2004-06.07.2007; 07.07.2007-27.02.2009; 27.02.2009-09.09.2014 și a respins acest capăt de cerere pentru existența autorității de lucru judecat; a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune privind capătul de cerere ce are ca obiect plata drepturilor salariale aferente perioadei 15.03.1997- 06.04.2004 și a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris dreptul la acțiune; a admis excepția autorității de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect reintegrarea pârâtului-reclamant și a respins acest capăt de cerere pentru existența autorității de lucru judecat; a admis excepția autorității de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al pârâtului-reclamant pentru perioada 07.04.2005-31.12.2007 și a respins acest capăt de cerere pentru existența autorității de lucru judecat; a respins excepția autorității de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata drepturilor salariale către pârâtul-reclamant aferente perioadelor: martie 1999- noiembrie 1999 și martie 2000-06.04.2004, ca neîntemeiată; a respins excepția autorității de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata daunelor morale, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta-pârâtă să-i elibereze pârâtului-reclamant o adeverință conform art. 34 pct. 5 coroborat cu art. 40 lit. h) Codul muncii, începând cu data de 21.10.1999 și să efectueze mențiunile în carnetul de muncă începând cu data de 31.12.2007; a respins cererile de obligare a reclamantei-pârâte la plata daunelor morale, de anulare a deciziei de încetare a raporturilor de muncă, de obligare a reclamantei-pârâte la plata drepturilor salariale în baza mandatului și de obligare la plata drepturilor salariale pentru perioada 11.09.2014- 16.12.2015 către pârâtul-reclamant, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. SA și pârâtul B.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-au respins ca nefondate cererile de recuzare împotriva doamnelor judecător C. și D., formulată de B., în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia nr. 5898 din 17 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis în parte, apelul declarat de apelantul B., împotriva sentinței civile nr. 13428 din 16.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2014.

S-au înlăturat din considerentele sentinței argumentele privind caducitatea contractului individual de muncă.

S-a admis apelul declarat de apelanta A., împotriva sentinței civile nr. 13428 din 16.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2014.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că:

S-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă nr. x/1991 încheiat între B. și E. S.A. la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007 - 29.06.2007.

S-au înlăturat dispozițiile sentinței referitoare la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă, începând cu data de 31.12.2007.

S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

La data de 16 ianuarie 2017, recurentul B. prin mandatar F. a formulat recurs împotriva încheierii din 7 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, acesta fiind depus la instanța a cărei hotărâre se atacă.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării cererii de recuzare.

Recurentul consideră că încheierea din data 7 noiembrie 2016 este nemotivată în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și în sensul art. 6 alin. (1) CEDO.

În esență, arată că încheierea atacată nu analizează motivele invocate de pârât și, recalificându-le, omite să cerceteze temeinicia motivelor de recuzare prevăzute de art. 42 alin. (1) punctul 13 C. proc. civ.

Susține că motivul invocat de pârâtul-recurent nu se referea la faptul că doamna judecător D. a soluționat cererea de suspendare provizorie, ci la faptul că aceasta a favorizat A. admițând cererea acestei părți cu derogare de la prevederile legale imperative privind cuantumul cauțiunii. Doamna judecător D. a apreciat în acea cauză că valoarea cauțiunii depusă de A. ar fi suficientă, în condițiile în care tot aceasta a pronunțat decizii de respingere a suspendării provizorii pe motiv de insuficiență a cuantumului cauțiunii, în alte cauze cu alți justițiabili, procedând în acest mod la ignorarea acestei condiții legale imperative în beneficiul A., iar această conduită constituie un element de fapt în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., ce, coroborat cu restul aspectelor învederate, este de natură să pună dubii semnificative cu privire la imparțialitatea acesteia.

Mai arată recurentul, că instanța învestită să judece cererea de recuzare nu analizează în niciun fel dacă pronunțarea de către doamna judecător C. a deciziei nr. 1132/R/2004, cu privire la contractul de muncă al lui B., constatând prin acea hotărâre că același contract individual de muncă ar fi încetat de drept în anul 1999, se suprapune cu obiectul acțiunii inițiată de A., prin care aceasta din urmă a solicitat să se constate încetarea de drept a aceluiași contract de muncă în anul 2007.

Apreciază că această situație, în care unul și același raport juridic este supus interpretării instanțelor de judecată, chiar dacă nu se califică în condițiile antepronunțării, prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este aptă a fi valorificată în contextul recuzării ca element de fapt ce conduce la concluzia unei lipse de imparțialitate a judecătorului. Concluziile d-nei judecător C. au condus la statuarea faptului că a încetat Contractul individual de muncă al recurentului odată cu fuziunea dintre E. și A. și, pe cale de consecință, au condus la tergiversarea, la prelungirea insecurității juridice a situației raporturilor de muncă ale acestuia și la antamarea de noi procese și costuri procesuale.

Mai arată și faptul că termenul din 03.11.2016 a constituit un termen de administrare probe, acest termen fiind în fapt solicitat de A. pentru a lua cunoștință de înscrisul reprezentând "Autorizație BNR". Astfel, la acel termen, instanța de apel a respins în bloc cererea de probatoriu formulată de B., fapt ce reprezintă o vădită favorizare a A. Totuși, instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a denaturat încă o dată obiectul cererii și argumentației recurentului și a motivat că nu este aptă să cenzureze modul în care judecătorii înțeleg să desfășoare procesul.

Consideră că elementul de fapt constând împotrivirea instanței de judecată la aducerea la dosarul a probelor pertinente pentru soluționarea procesului, respectiv referitoare la forma contractului de muncă la data de 29.06.2007, iar nu forma din anul 1991, certificarea de către E. printr-o adresă transmisă Curții de Apel București, a faptului că Contractul individual de muncă nr. x/1991 a încetat la data de 14.03.1997 etc., constituie elemente ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței, ce au făcut obiectul cererii de recuzare formulate.

Pe cale de consecință, solicită să se constate faptul că încheierea din 07.11.2016 se întemeiază pe motive străine cauzei, generate de o reinterpretare dată de către instanță a problemelor de drept și de fapt supuse atenției acesteia, elemente care constituie, coroborat, o argumentație profundă, legală și concretă a cererilor de recuzare formulate în cauză.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea de către instanța de apel a normei de drept material prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Recurentul susține, în esență, că motivarea respingerii administrării probei la termenul din 03.11.2016 reprezintă întrevederea rezultatului final al procesului, esențial fiind că judecătorii au respins administrarea probei din care să rezulte încetarea Contractului individual de muncă nr. x/1991 la data de 14.03.1997. Totodată, arată că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare respinge motivele ce fundamentează recuzarea, nemotivând soluția prin raportare la situația de fapt a litigiilor dintre B. și A. Învederează instanței de recurs aspectele care tind să demonstreze faptul că alăturarea profesională dintre dl. G. și d-na judecător D. nu constituie o alăturare profesională oarecare, între persoane ce au fost colegi, conjunctural, la un moment dat în decursul carierelor lor.

În acest context, recurentul solicită instanței de recurs să constate că încheierea din data de 07.11.2016 a fost dată cu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și, respectiv, conține motive străine de natura cauzei, sens în care solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate, admiterea cererii de recuzare și dispunerea refacerii probatoriului inclusiv cel administrat la fond.

Intimata A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurentul B. prin mandatar F. a depus răspuns la întâmpinare, invocând ca o apărare față de susținerile intimatei din întâmpinare, faptul că în cursul judecării cauzei, Completul C16 a fost modificat, componența sa nefiind cea de la momentul repartizării aleatorii a cauzei.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul că încheierea atacată ce formează obiectul recursului este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 24 mai 2016, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile au depus puncte de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Analizând încheierea atacată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă lipsa de motivare a încheierii recurate, este nefondat.

Recurentul B. susține că argumentele pe care le-a invocat în cererea de recuzare a doamnei judecător D. nu se refereau la faptul că, în trecut, acest magistrat a soluționat cererea de suspendare provizorie, ci la faptul că judecătorul vizat ar fi favorizat A. S.A. prin aceea că a admis cererea de suspendare provizorie prin derogare de la prevederile legale imperative privind cuantumul cauțiunii. Mai susține recurentul că pretinsa favorizare a A. S.A. ar fi constat în aceea că doamna judecător D. ar fi apreciat în respectiva cauză că valoarea cauțiunii depuse de A. S.A. este suficientă, în condițiile în care același magistrat a pronunțat, în alte cauze, cu alți justițiabili, decizii de respingere a cererii de suspendare, pe motiv de insuficiență a cauțiunii.

Recurentul susține că același motiv de incompatibilitate invocat și în legătură cu doamna judecător C. nu ar fi fost deloc analizat, mai precis, curtea de apel nu s-ar fi pronunțat în legătură cu soluționarea, în trecut, de către acest magistrat, a unei pricini având aceleași părți obiect și cauză.

Contrar susținerilor recurentului, încheierea din 7 noiembrie 2016 este amplu motivată, curtea de apel analizând în mod exhaustiv acest motiv de recuzare, pe care l-a respins în mod judicios, cu o argumentație detaliată.

În mod corect instanța a reținut în considerentele încheierii recurate, că situația de fapt apreciată drept cauză pentru lipsa de imparțialitate nu are reprezentare juridică, întrucât limitarea participării la judecată, astfel cum a fost văzută de legiuitor, vizează situația în care magistratul și-a spus părerea, în alt cadrul decât cel legal în cauza dedusă judecății.

De asemenea, faptul că un magistrat a mai fost anterior învestit cu soluționarea unor cauze purtând între aceleași părți, chiar dacă între litigiile respective ar exista anumite legături de factură juridică sau obiectul ar fi identic, nu duce la aprecierea ca incidente a dispozițiilor art. 41 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și aceasta întrucât, reglementând instituția autorității de lucru judecat, s-a instituit în mod legal o garanție a dreptului justițiabilului la un proces echitabil.

Astfel, curtea de apel a statuat cu justețe că, dispunând suspendarea provizorie, doamna judecător D. nu intră sub sub incidența situației reglementate de norma invocată, iar rațiunile pentru care judecătorul a admis sau a respins o astfel de cerere cu respectarea normelor privind nivelul cauțiunii, nu pot fi cenzurate într-o cerere de recuzare și nici nu pot constitui temei pentru a aprecia asupra lipsei de imparțialitate și obiectivitate, întrucât cererea de recuzare nu se poate converti într-o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunțate.

Prin urmare, Curtea de Apel București în mod corect a apreciat ca neîntemeiate și nesusținute de nicio probă alegațiile recurentului care, prin raportare la soluțiile pronunțate de doamna judecător D. într-un alt dosar în care acesta era implicat, și care nu presupunea în nici un fel o analiză pe fondul drepturilor și obligațiilor deduse judecății în prezenta pricină, a desprins concluzia ridicată la nivel de prezumție, că respectivul magistrat ar fi favorabil intimatei A. S.A.

Instanța a respins și pretinsul motiv de incompatibilitate invocat în legătură cu doamna judecător C. arătând în mod legal că în situația în care aceasta s-ar mai fi pronunțat în trecut asupra unei cereri identice, având ca subiect procesual tot pe recurent, soluția ar fi fost aceea a invocării de către acesta a excepției autorității de lucru judecat, aceasta fiind garanția procesuală a principiului non bis in idem, iar nu formularea unei cereri de recuzare a magistratului.

Nefondat este și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., raportat la încălcarea de către instanța de apel a normei de drept material prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. care statuează că un judecător este incompatibil "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli în legătură cu imparțialitatea sa."

În susținerea acestei critici, recurentul expune în mod detaliat probele pe care dorea să le administreze în cercetarea apelului propriu formulat împotriva sentinței civile nr. 13428 din 16 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București și conchide că respingerea acestor probe de membrii completului de judecată a făcut să se întrevadă rezultatul final al procesului. În acest context, recurentul afirmă că respingerea probelor pe care le-a propus determină îndoieli întemeiate în legătură cu imparțialitatea celor doi judecători recuzați.

În mod legal, curtea de apel a respins ca nefondate aceste susțineri, întrucât nici cererea de recuzare și nici recursul împotriva încheierii prin care o cerere de recuzare a fost respinsă nu pot fi folosite drept cale de atac și nu pot reprezenta un demers destinat reanalizării fondului raporturilor litigioase.

De asemenea, prin încheierea recurată, curtea de apel a reținut cu justețe că adoptarea de către magistratul învestit cu soluționarea cauzei a unor măsuri procesuale, respectiv încuviințare, respingere de probe sau prorogări de termene, aprecieri cu privire la finalizarea cercetării judecătorești, măsuri reglementate de dispozițiile art. 479 coroborat cu art. 255, art. 258 și art. 22, art. 482 C. proc. civ., nu pot fi apreciate ca reprezentând elemente de natură a naște întemeiat îndoiala cu privire la imparțialitatea judecătorului.

Toate aceste măsuri fac parte din actul de judecată și nu pot fi înlăturate altfel decât în condițiile căilor de atac reglementate, tocmai pentru că cererea de recuzare nu permite valorificarea nemulțumirilor justițiabilului fată de soluțiile date cererilor sale, ci este un incident procedural referitor la compunerea instanței.

Pentru a fi incidente dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat în mod justificat că acele elemente care nasc îndoiala legitimă nu se pot suprapune cu exercitarea atribuțiilor legale ale unui magistrat, tocmai pentru că recuzarea nu poate reprezenta o cale de atac.

Or, atunci când a formulat recurs împotriva încheierii din 7 noiembrie 2016 în realitate recurentul-reclamant a învestit instanța supremă cu o veritabilă cale de atac contra măsurilor procedurale ale completului și chiar împotriva deciziei civile nr. 5898 din 17.11.2016, ceea ce este inadmisibil întrucât contravine flagrant principiului legalității reglementat de art. 7 C. proc. civ.

De asemenea, dispozițiile art. 42 C. proc. civ. stabilesc cazurile de incompatibilitate ale judecătorului, iar nu ale avocatului părții litigante adverse.

În speță, atât cererea de recuzare, cât și motivele de recurs se referă la pretinse presiuni pe care apărătorul A. S.A., domnul avocat G., le-ar exercita în virtutea demnității sale de fost ministru al justiției în perioada 1996 - 2000 asupra magistraților învestiți cu soluționarea litigiilor civile sau penale ale reclamantului B., printre aceștia numărându-se și doamna judecător D.; invocarea acestor aspecte ca motive de recuzare a magistraților este inadmisibilă.

În concluzie, prin reiterarea acestor alegații în cererea de recurs, recurentul urmărește o reanalizare în fond a cererii sale de probe și a însăși apelului, ceea ce este inadmisibil.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul B. prin mandatar F. împotriva încheierii din 7 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B. prin mandatar F. împotriva încheierii din 7 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2017.