ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3783/2017

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 365 din 30 martie 2017 Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea de eliberare din funcția de procuror și numire în funcția de judecător la Tribunalul Timiș, formulată de A., delegată în funcția de procuror șef secție judiciară la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

În motivarea hotărârii Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că prin Hotărârea nr. 282 din 23 martie 2017, secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru numirea în funcția de judecător și a dispus sesizarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii cu propunerea de respingere a cererii de numire în funcția de judecător.

Conform evidențelor direcției de resort a rezultat că la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, unitatea de parchet la care este încadrată contestatoarea, din cele 19 posturi de procuror prevăzute în schemă (4 posturi de conducere și 15 posturi de execuție), sunt ocupate 18 posturi (3 posturi de conducere și 15 posturi de execuție), fiind vacant 1 post de procuror-funcție de conducere.

În ceea ce privește volumul de activitate la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, în anul 2016 s-a înregistrat o încărcătură de 107 dosare pe procuror, fața de media națională de 147 dosare, iar încărcătura pe schemă a fost de 79 dosare, spre deosebire de media națională de 121 dosare.

Din evidențele direcției de resort s-a constatat că la Tribunalul Timiș, instanța la care se solicită numirea în funcția de judecător, din cele 52 posturi prevăzute în schema de personal, sunt ocupate 49 posturi, existând 3 posturi efectiv vacante și utile pentru numirea procurorilor în funcția de judecător. Totodată, la această instanță este vacantă și o funcție de conducere de președinte de secție, existând și 3 posturi de judecător-funcție de execuție care sunt temporar vacante.

La această instanță, în anul 2016, încărcătura pe judecător a fost de 598 dosare, față de media națională de 518 dosare, iar încărcătura pe schemă a fost de 493 dosare, spre deosebire de media națională de 430 dosare.

Soluția de respingere a cererii de a fost fundamentată pe faptul că Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș au comunicat puncte de vedere favorabile cererii, în timp ce Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a transmis un punct de vedere nefavorabil față de solicitarea formulată.

La soluționarea cererii formulate, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avut în vedere faptul că magistratul în cauză ocupă în prezent o funcție de conducere, respectiv cea de procuror șef secție judiciară la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a formulat un punct de vedere nefavorabil cu privire la solicitarea de numire ca judecător.

Totodată, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a mai reținut faptul că la Tribunalul Timiș sunt efectiv vacante 3 posturi de judecător-funcție de execuție, acestea fiind utile pentru numirea procurorilor în funcția de judecător, iar încărcătura pe schemă și pe judecător se situează peste media națională.

Contestatoarea A. a solicitat admiterea contestației formulate împotriva Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii - Plen nr. 365 din data de 30.03.2017 prin care i-a fost respinsă cererea de numire din funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș în funcția de judecător în cadrul Tribunalul Timiș, anularea hotărârii 365 din 30 martie 2017 și obligarea intimatului să emită o hotărâre prin care să admită cererea de numire în funcția de judecător și să dispună înaintarea către Președintele României a propunerii privind eliberarea din funcția de procuror la Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș și numirea în funcția de judecător în cadrul Tribunalului Timiș, cu recunoașterea gradului profesional corespunzător curții de apel (conform soluției de principiu adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în ședința din 19.10.2006).

În motivarea contestației, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, contestatoarea a arătat, în esență, că la baza soluționării și respingerii cererii sale a stat faptul că ocupă o funcție de conducere.

În opinia contestatoarei, cel mai important aspect de semnalat este acela că acest argument al ocupării sau neocupării unei funcții de conducere de către titularul cererii nu este prevăzut între criteriile legale, respectiv, art. 23 alin. (11) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, astfel încât nu putea sta la baza respingerii cererii.

Mai mult, prin invocarea acestui argument al ocupării unei funcții de conducere, respectiv procuror șef secție judiciară, ceea ce implică pe lângă atribuțiile specifice funcției de execuție pe sectorul judiciar și o răspundere suplimentară aferentă funcției, se creează o inegalitate de tratament juridic în raport de procurorii care formulează astfel de cereri și care își desfășoară activitatea pe funcție de execuție, fără a exista un scop legitim și o cauză obiectivă și rezonabilă.

Cel de-al doilea argument menționat în hotărârea Plenului CSM nr. 365 din 30 martie 2017 pentru justificarea respingerii cererii este acela că unitatea superioară celei de la care provine contestatoarea a transmis un punct de vedere nefavorabil cererii sale.

Nici acest motiv nu este prevăzut între criteriile legale, respectiv, art. 23 alin. (11) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, astfel încât nu putea sta la baza respingerii cererii.

Așadar, nu numai că punctul de vedere al unității superioare de parchet celei de la care provine contestatoarea nu este prevăzut între criteriile legale, dar conform art. 22 alin. (3) nici nu trebuia solicitat un astfel de punct de vedere, ci doar al unității direct implicate, adică Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș care a comunicat punct de vedere favorabil și nu a apreciat că singurul post de conducere vacant ar fi greu ocupabil sau că i-ar fi perturbată activitatea prin plecarea acesteia.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea contestației, ca neîntemeiată, arătând, în esență, că hotărârea atacată a fost adoptată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 22 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în care se face trimitere la criteriile prevăzute în art. 23 alin. (11) din același Regulament, texte care nu creează automat un drept de numire în funcția de judecător și nu conduce la admiterea automată a cererii, conferind autorității emitente un drept de apreciere.

După o expunere detaliată a împrejurărilor de fapt supuse analizei în soluționarea cererii contestatoarei, intimatul a arătat că, în speță, nu este vorba de un refuz nejustificat de a soluționa o cerere, așa cum refuzul este definit în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, întrucât respingerea cererii contestatoarei s-a făcut în limitele competențelor legale și cu respectarea dispozițiilor regulamentare incidente.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din același act normativ, excesul de putere este definit ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, situație care nu poate fi reținută în speță, contrar susținerilor contestatoarei.

În cauză, hotărârea adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are o justificare obiectivă și rezonabilă și anume gestionarea eficientă a resurselor umane în vederea asigurării unui echilibru al volumului de activitate la instituțiile implicate, astfel încât respingerea cererii contestatoarei de numire în funcția de judecător nu a fost arbitrară.

Actul administrativ supus controlului judecătoresc pe calea prevăzută în art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 365 din 30 martie 2017, prin care contestatoarei, procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, i-a fost respinsă cererea de numire în funcția de judecător.

Plenul Consiliul Superior al Magistraturii a reținut corect că solicitarea contestatoarei este supusă prevederilor generale cuprinse în art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ("La cererea motivată, judecătorii pot fi numiți în funcția de procuror, iar procurorii, în funcția de judecător, prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea condițiilor prevăzute în prezenta lege"), și a normelor administrative adoptate pentru aplicarea acestora.

Conform art. 22 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare, cererile de numire din funcția de judecător în funcția de procuror și din funcția de procuror în funcția de judecător se soluționează pe baza criteriilor prevăzute în art. 23 alin. (11), și anume:

- volumul de activitate al instanțelor și parchetelor implicate, numărul de posturi vacante și dificultățile de ocupare a acestora;

- vechimea efectivă în funcția de judecător sau procuror;

- vechimea la instanța sau parchetul de unde provine solicitantul;

- vechimea în gradul aferent instanței sau parchetului la care se solicită numirea.

În speță au fost examinate aceste criterii, ajungându-se la concluzia respingerii cererii, având în vedere necesitatea asigurării bunei funcționări a unității de parchet la care funcționează magistratul în cauză.

În examinarea criticilor privind oportunitatea soluției administrative, Înalta Curte pornește de la premisa că raportul de drept administrativ este supus principiului proporționalității între măsurile individuale dispuse de autoritățile publice și interesul public pe care acestea au misiunea de a-l aduce la îndeplinire. Acest principiu impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate destinatarului să nu fie excesiv de împovărătoare.

În Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, o concretizare a acestui principiu poate fi regăsită în art. 2 alin. (1) lit. n) care, definind excesul de putere, face referire la exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenilor.

Ținând seama de împrejurarea că actul administrativ trebuie să aibă calitatea de a satisface atât rigorile legii, cât și o nevoie socială determinată, limitele legale ale exercitării dreptului de apreciere se raportează la scopul legii, iar analiza respectării acestora vizează, în final, respectarea principiului proporționalității, a echilibrului necesar între măsurile individuale și interesul public ocrotit, potrivit sumei de atribuții ce constituie competența legală a autorității publice (în speță - interesul public al bunei funcționări a justiției).

Sub acest aspect, fără a nega marja largă de apreciere pe care o are Consiliul Superior al Magistraturii în gestionarea resurselor umane ale instanțelor și parchetelor, Înalta Curte constată că hotărârea nu cuprinde o motivare convingătoare cu privire la dezechilibrul pe care l-ar putea produce numirea contestatoarei în funcția de judecător asupra politicii de resurse umane în domeniul justiției și asupra activității Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș a cărui încărcătură de dosare era, la data adoptării hotărârii, la nivelul mediei naționale.

Ar trebui precizat faptul că Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, unitate unde își desfășoară activitatea contestatoarea ca Procuror șef secția judiciară, a emis un aviz favorabil, avizul nefavorabil fiind emis de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pe lângă faptul că argumentul ocupării sau nu a unei funcții de conducere de către cel care formulează cererea de transfer nu este prevăzut între criteriile înscrise în art. 23 alin. (1)/1 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, se constată că în practica administrativă a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au existat situații în care au fost admise cererile de transfer și pentru judecători sau procurori care au deținut funcții de conducere (Hotărârea nr. 1308 din 27 noiembrie 2014, Hotărârea nr. 1309 din 27 noiembrie 2014, Hotărârea nr. 385 din 19 martie 2014, Hotărârea nr. 390 din 19 martie 2014, Hotărârea nr. 397 din 19 martie 2014, Hotărârea nr. 1176 din 3 noiembrie 2015).

Față de aceste argumente, Înalta Curte reține că hotărârea de respingere a cererii contestatoarei a fost adoptată cu exces de putere, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, fiind de natură să rupă echilibrul rezonabil între interesul public al bunei funcționări a justiției și interesul legitim privat afirmat de contestatoare.

Un argument în plus avut în vedere de instanță, la pronunțarea prezentei decizii, îl reprezintă jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că analiza unei cereri de numire în funcția de judecător sau procuror, nu trebuie să fie formală ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de transparență, legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri, cu menținerea unui echilibru între interesul public pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței justiției și interesului legitim privat al judecătorului/procurorului care a formulat o astfel de cerere.

Având în vedere toate considerentele de fapt și de drept expuse, Înalta Curte va admite contestația formulată potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, va anula hotărârea contestată și va obliga intimatul să emită o nouă hotărâre, prin care să admită cererea contestatoarei de numire în funcția de judecător la Tribunalul Timiș și să înainteze Președintelui României propunerea de eliberare din funcția de procuror a acesteia și de numire în funcția de judecător

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 365 din 30 martie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Anulează Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 365 din 30 martie 2017.

Obligă intimatul Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre de admitere a cererii de numire a contestatoarei A. în funcția de judecător la Tribunalul Timiș și să înainteze Președintelui României propunerea de eliberare din funcția de procuror a acesteia și de numire în funcția de judecător.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2017.