ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2400/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, la data de 29.01.2014 sub nr. x/2/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții UM B. Constanta și Ministerul Apărării Naționale - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei de imputare nr. A 923 din 26 aprilie 2013 emisă de UM B. Constanța și a Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 145/CJ/850/2013 din 18.09.2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Ulterior, la solicitarea instanței, reclamantul a precizat faptul că are calitate procesuală pasivă în cauză doar Ministerului Apărării Naționale.

1.2. Pârâtul a formulat întâmpinare în care a invocat mai multe excepții, respectiv:

- necompetența materială a Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, în soluționarea cauzei;

- lipsei calității procesuale pasive;

- lipsei capacității procesuale de folosință a UM B. Constanța "Fregata Regele x".

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3297 din 03.12.2014, a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

3.1. Este contrară realității aprecierea primei instanțe în sensul că decizia de imputare contestată nu a fost emisă în baza unui act normativ abrogat, respectiv Ordinul nr. M 140/1999.

3.2. Pentru a putea fi antrenată răspunderea materială a militarului era necesar ca după momentul adoptării Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M 111/2011 să se încheie un adițional la contractul de exercitare a profesiei de cadru militar în activitate, după cum impun dispozițiile art. 5 alin. (1) din acest ordin, ceea ce în speța de față nu s-a realizat.

3.3. La nivelul anului 2003, legislația în vigoare reglementa stagiul militar obligatoriu, iar studenții Academiei Mircea cel Bătrân erau considerați ca fiind în primul an de studiu, motiv pentru care nu se datorează cheltuieli de școlarizare.

3.4. Pârâtul nu a făcut dovada achitării cheltuielilor de școlarizare suportate de partenerul extern, acesta din urmă fiind singurul abilitat de lege să le solicite cursantului.

3.5. Probatoriul administrat în cauză nu face dovada realității sumelor solicitate.

Intimatul Ministerul Apărării Naționale a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la filele 8-9 dosar.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare .

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22.09.2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Prin încheierea de ședință din data de 16.03.2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 23.06.2017.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului și în răspunsul la întâmpinare, cu luarea în considerare a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanșat de recurentul-reclamant A. are ca obiect verificarea legalității:

Deciziei de imputare din 26 aprilie 2013 emisă de UM B. Constanța, prin care a fost antrenată răspunderea sa materială pentru paguba în valoare de 92.947,03 RON, reprezentând cheltuieli de școlarizare;

Hotărârii nr. A-1398 din 21.06.2013, prin care comandantul unității a respins contestația și a menținut răspunderea materială așa cum a fost stabilită inițial;

Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 145/CJ 850/2013 din 18.09.2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Instanța de primă jurisdicție a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Această soluție este împărtășită de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speța de față.

Răspunzând punctual criticilor de nelegalitate formulate de recurent, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în urma reevaluării materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte reține următoarele.

6.1. Critica recurentului prezentată la pct. 3.1 din decizie nu este fondată.

În mod corect, prima instanță a reținut faptul că Ordinul nr. M 140/1999 nu a fost menționat în Decizia de imputare din 26 aprilie 2013 emisă de UM B. Constanța, ci doar a fost invocat în baza de calcul a imputației, mai precis, în Devizul analitic nr. 2, anexat la procesul-verbal de cercetare administrativă, ca temei legal în stabilirea cuantumului cheltuielilor efectuate de către minister pentru școlarizarea recurentului în străinătate.

Recurentul a semnat Angajamentul la data de 18.06.2004, iar în cadrul Devizului analitic nr. 2 se precizează că vor fi recuperate cheltuielile de școlarizare suportate de Ministerul Apărării Naționale, datorită nerespectării "angajamentului dat la admiterea la cursurile Academiei Militare Navale din Annapolis, Maryland, SUA, conform prevederilor art. 4 din Normele (…), aprobate prin Ordinul (…) M 140/1999. "

Trebuie menționat faptul că Ordinul nr. M 140/1999 a fost adoptat în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor art. 51 alin. (2) din H.G. nr. 518/1995, iar acesta era în vigoare la momentul semnării de către recurent a Angajamentului pentru frecventarea formelor de pregătire în străinătate, iar potrivit prevederilor din hotărârea de guvern anterior nominalizată, și-a asumat obligația de a îndeplini serviciul militar timp de 10 ani de la data numirii în funcție.

Așadar, Devizului analitic nr. 2 nu este parte componentă a deciziei de imputare analizată, ci a procesului-verbal de cercetare administrativă.

Pe cale de consecință, este justificată concluzia instanței în sensul că Ordinul nr. M 140/1999 a fost menționat ca bază legală pentru angajamentul semnat de parte, iar nu pentru calculul cheltuielilor de școlarizare și pentru emiterea deciziei de imputare.

6.2. Critica recurentului prezentată la pct. 3.2 din decizie nu este fondată.

Într-adevăr, după cum a reținut și judecătorul fondului, obligativitatea restituirii cheltuielilor de școlarizare este menționată în acte normative cu forță juridică superioară Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M 111/2011, fiind vorba despre art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare - care stipulează că ofițerii, maiștrii militari și subofițerii care au angajament cu Ministerul Apărării Naționale să îndeplinească serviciul în armată o anumită perioadă de timp, în situația că nu respectă angajamentul și sunt trecuți în rezervă prin aplicarea uneia dintre prevederile de la art. 85 alin. (1) lit. g)-l), art. 87 și 88, sunt obligați să restituie cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării, în condițiile stabilite prin lege - și art. 13 teza a II-a din H.G. nr. 406/1990 privind înființarea și organizarea Academiei Navale Mircea cel Bătrân din municipiul Constanța.

Pe cale de consecință, neîncheierea actului adițional la contractul de exercitare a profesiei de cadru militar în activitate, după cum impun dispozițiile art. 5 alin. (1) din Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M 111/2011, nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere materială a recurentului.

După cum s-a precizat anterior, prin angajamentul semnat, recurentul și-a asumat obligația restituirii cheltuielilor de școlarizare efectuate de Ministerul Apărării Naționale în situația încetării activității înainte de împlinirea termenului de 10 ani.

6.3. Critica recurentului prezentată la pct. 3.3 din decizie nu este fondată.

Recurentul susține că pentru anul 2003, când s-a aflat în primul an de studii, nu datorează cheltuieli de școlarizare.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 46/1996 pentru pregătirea populației pentru apărare (în vigoare în perioada de referință), elevii și studenții instituțiilor militare de învățământ erau considerați în serviciul militar, asemenea cadrelor militare în activitate și militarilor angajați pe bază de contract, distinct de serviciul militar obligatoriu, invocat ca argument de către recurent.

În baza art. 34 din aceeași lege, tinerii admiși în instituțiile militare de învățământ, cu excepția celor din liceele militare, erau considerați încorporați.

Art. 35 din legea în discuție menționa că: "Elevii școlilor militare și studenții care nu mai continuă studiile sunt trimiși la unități militare pentru completarea serviciului militar până la 12 luni. Dacă aceștia au îndeplinit serviciul militar înainte de a intra în instituția militară de învățământ sau au terminat cel puțin anul I de studii, sunt trecuți în rezervă. "

Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține faptul că dispozițiile normative anterior citate fac referire doar la situația militară a studenților, iar nu la cheltuielile de întreținere ale acestora; or, exonerările de la plata cheltuielilor bugetare trebuie să fie expres prevăzute de lege. Ca atare, dreptul de a fi considerat încorporat la admitere și de a nu mai efectua serviciul militar nu justifică deducerea din cheltuielile de școlarizare a cheltuielilor corespunzătoare anului I de școlarizare, în condițiile în care cheltuielile de școlarizare sunt specifice și nu sunt similare cu cele pentru susținerea de către stat a serviciului militar obligatoriu.

6.4. Critica recurentului prezentată la pct. 3.4 din decizie nu este fondată.

Din conținutul Devizului analitic nr. 2 și a actelor care au stat la baza întocmirii acestuia, rezultă faptul că în suma imputată recurentului sunt cuprinse doar cheltuielile efectuate de către Ministerul Apărării Naționale, mai precis, diurna acordată pentru cei 5 ani de studii urmați in străinătate (2004-2008), cheltuielile de transport internațional și taxa de școlarizare pentru anul 2005. Se observă că taxa de școlarizare nu apare menționată pentru ceilalți ani de studii, tocmai în considerarea faptului că au fost avute în vedere doar cheltuielile efectuate de minister, iar nu cele suportate de către partenerul extern.

6.5. În fine, contrar susținerilor recurentului, instanța de control judiciar reține faptul că, prin probatoriul administrat în cauză, s-a demonstrat realitatea cheltuielilor de școlarizare imputate acestuia.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3297 din 03 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2017.