ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1817/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 15056/3/2012 (2305/2012), printre altele, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive și s-a menținut starea de arest a inculpatului N.L.B. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că prin sentința penală nr. 851 din 05 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I p enală în Dosarul nr. 15056/3/2012, s-au dispus următoarele: În baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea inculpatului N.L.B.

de schimbare a încadrării juridice pentru actul material din data de 11 martie 2012, în infracțiunea de deținere de droguri de risc și mare risc în vederea consumului propriu prev. de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000. În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 rap. la art. 41 alin. 2 C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.L.B. la pedeapsa de 6 ani închisdare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc și mare risc în formă continuată. A fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale aplicate.

În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive, de la 11 martie 2012 la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului. În fapt, s-a reținut că, în perioada februarie 2012-martie 2012, în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul N.L.B.

a realizat operațiuni ilicite privind circulația drogurilor de mare risc, respectiv a deținut în vederea vânzării, a intermediat vânzarea și a vândut diferite cantități de cocaină, împrejurări în care, la datele de 02 februarie 2012 și 08 februarie 2012, a vândut colaboratorului sub acoperire „P.V." - nume de cod, cantitatea totală de 1,89 grame substanță ce conține cocaină în amestec cu fenacetină și levamisol, pentru suma totală de 200 euro, iar la data de 11 martie 2012, a deținut în vederea vânzării în vestimentația personală și în apartamentul în care locuia fără forme legale cantitatea totală netă de 11,45 grame cocaină, 36 comprimate ecstasy și 20,55 grame cannabis. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul N.L.B., Curtea de Apel București fiind investită cu soluționarea căii de atac.

Analizând actele și lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că inculpatul N.L.B. a fost arestat preventiv prin încheierea din 12 martie 2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 7528/3/2012, apreciindu-se că sunt îndeplinite cerințele art. 143 și că este incident cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Verificând actele și lucrările dosarului, curtea de apel a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului se mențin, fiind îndeplinită una dintre condițiile alternative prevăzute de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. S-a constatat că probele administrate în cauză nu au făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată (și condamnat în primă instanță), fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 68 1 C. proc.

pen. Tot astfel, s-a constatat că este incident cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă încă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere modalitatea de comitere a faptei. În speța dedusă judecății, au fost avute în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

Astfel fiind, nu a fost identificat vreun motiv întemeiat pentru punerea inculpatului în libertate, apreciindu-se că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă alternativă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen. Totodată, s-a apreciat că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag.3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. S-a reținut că pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc.

pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care inculpatul se bucură conform legislației în vigoare. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul N.L.B., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate. Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive. În cauză, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și curtea de apel. Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora. Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective. În ceea ce privește existența pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, se apreciază că fapta de a cărei comitere este acuzat acesta, prin modul de săvârșire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua încrederea cetățenilor în aptitudinea justiției de a sancționa faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate.

De altfel, în jurisprudența constantă a CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Astfel fiind, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, forma continuată a infracțiunii săvârșite, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6 parag. 1 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea arestării preventive este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentința penală nr. 851 din 05 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, condamnarea inculpatului N.L.B. la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc și mare risc în formă continuată prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.

În același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Aceste considerente justifică dispoziția de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.L.B. împotriva încheierii din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 15056/3/2012 (2305/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 mai 2013.