ÎCCJ, decizie (scj.ro #143844)

Obligații contractuale. Principiul autonomiei de voință. Reziliere. Fonduri europene. Procedura de achiziție. Conflict de interese Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte Index alfabetic : contract - reziliere - achiziție - conflict de interese Regulamentului CE nr.593/2008, art. 3 alin. 1 C. civ. olandez, art. 265, art. 267 OG nr.66/2011, art.14 alin.1 teza I Prin dispozițiile art.3 alin.1 ale Regulamentului CE nr.593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale – „Roma I” a fost consacrat, în domeniul obligațiilor contractuale, principiul autonomiei de voință, contractul fiind guvernat de legea aleasă de părți. Art.265 și art.267 pct.1 din C. civ.

olandez prevede că legea convenției permite rezoluțiunea unilaterală a contractului-cadru. Astfel, rezilierea are loc printr-o declarație scrisă a persoanei îndreptățite (art.267 pct.1). În ce privește noțiunea de „persoană îndreptățită”, prevederile art.265 pct.1 prevăd, în mod explicit, că partea competentă a rezilia contractul în totalitate sau parțial este cea în privința căreia a intervenit „o deficiență” din partea celeilalte părți în ceea ce privește îndeplinirea unuia din angajamentele sale, inclusiv imposibilitatea de îndeplinire a unei obligații.

Beneficiarii de fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora, inclusiv persoanele juridice de drept privat, sunt obligați să evite situațiile de natură să determine apariția unui conflict de interese pe parcursul aplicării procedurii de achiziție, și anume a situației în care există legături între structurile acționariatului beneficiarului și ofertanții acestuia (art.14 alin.1 teza I din OG nr.66/2011).

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1766 din 23 noiembrie 2017 Prin cererea înregistrată la data de 17 august 2015, sub nr.x/83/2015 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, reclamanta SC A. SRL - prin administrator judiciar B. SPRL a chemat în judecată pe pârâta C. GMBH, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta, în principal, la predarea echipamentului de separare PP și PE (utilaj de reciclare material plastic), în baza contractului de furnizare nr.x-AV-084A și înregistrat la achizitor sub nr.x din 5 martie 2015. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.325.250 lei, reprezentând contravaloarea echipamentului sus arătat și la plata sumei de 7.263.682,72 lei, daune interese constând în beneficiu nerealizat (finanțare nerambursabilă nerealizată acordată de Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice – AM POS CCE).

Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2015, pârâta a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române, excepție respinsă de Tribunalul Satu-Mare prin încheierea din 28 decembrie 2015. Prin sentința civilă nr.38/LC din 25 aprilie 2016, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.325.250 lei. Au fost respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate. Împotriva încheierii din 14 decembrie 2015, precum și împotriva sentinței nr.38 din 25 aprilie 2016 a Tribunalului Satu-Mare, a declarat apel pârâta C. GMBH, înregistrat la data de 4 iulie 2016 pe rolul Curții de Apel Oradea, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal.

Prin decizia nr.333/C din 29 noiembrie 2016, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva încheierii din 28 decembrie 2015. A fost admis apelul declarat împotriva sentinței nr.38 din 25 aprilie 2016, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.400 Euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuată în primă instanță. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. SRL, înregistrat la data de 17 februarie 2016 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive: Contrar celor reținute de către instanța de apel, societatea reclamantă nu a fost parte la încheierea contractului cadru perfectat la data de 20 noiembrie 2014. Împrejurarea că persoana fizică D. a încheiat acest acord tripartit și nu societatea reclamantă, rezultă nu numai din consemnarea scrupuloasă a datelor de identificare ale persoanei fizice, ci și din natura obligației asumate de aceasta, și anume vânzarea acțiunilor societății. Or, din moment ce D. era asociatul unic al societății, era singurul în măsură să își asume obligația cesionării părților sociale, astfel că eventuala neîndeplinire a acestei obligații nu poate fi imputată societății reclamante.

În mod greșit a reținut instanța de apel aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art.265 alin.1 C. civ. olandez. În primul rând, prin actul transmis la data de 11 mai 2015, partea olandeză a înțeles să denunțe contractul, astfel că instanța de apel, apreciind că a intervenit rezilierea contractului, a trecut peste voința explicită a părții. Or, obligația de cesiune a părților sociale a fost asumată de D., nu de societatea recurentă și, oricum, nu era scadentă nici la data denunțării și nici în prezent. Mai mult, creditorul obligației de transfer a părților sociale nu era în mod obligatoriu societatea E., ci putea fi și o societate afiliată. Or, instanța de apel a reținut, în mod neprobat, că obligația de cesiune părți sociale, chiar și nescadentă, nu putea fi îndeplinită, întrucât ar fi condus la neîndeplinirea condițiilor necesare accesării fondurilor europene.

În acest context, instanța de apel nu a precizat, în concret, natura interdicției (legală sau contractuală) și nu a verificat dacă nominalizarea unei alte persoane juridice care să preia părțile sociale ar putea produce aceleași consecințe juridice. Obligația restituirii sumei de 250.000 Euro, acordată cu titlu de împrumut de către societatea E., este scadentă doar după finalizarea părții a doua a proiectului, astfel că pârâta, invocând o creanță încă neexigibilă, nu putea invoca instituția compensării de drept a datoriilor reciproce. În drept, a invocat dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C. proc. civ. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, invocând, în principal, nulitatea cererii de recurs, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art.488 alin.1 C. proc.

civ. Pe fondul cauzei, a susținut că în mod corect a statuat instanța de apel asupra calității societății reclamante, de parte la încheierea contractului cadru, asupra imposibilității executării obligațiilor asumate de partea adversă, întrucât transferul de părți sociale ar fi reprezentat o încălcare a prevederilor art.69 1 din OUG nr.34/2006 și a interdicțiilor prevăzute de OUG nr.66/2011, precum și a dispozițiilor din contractul de finanțare încheiat cu AM POS CCE. În drept, a invocat dispozițiile art.483 și urm. C. proc. civ. Conform art.493 alin.2-4 C. proc. civ., a fost întocmit și comunicat părților raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 19 octombrie 2017, s-a admis în principiu recursul și, potrivit art.493 alin.7 C. proc.

civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Contrar susținerilor formulate prin cererea de recurs, contractul cadru perfectat de societatea pârâtă C. GMBH, acționarul acestei societăți germane E., pe de o parte, și societatea reclamantă SC A. SRL și asociatul unic al acesteia D., pe de altă parte, a avut un caracter complex, prin care atât cele două societăți, părți în litigiul de față, cât și asociații și acționarii acestora, și-au asumat mai multe obligații corelative. În esență, societatea reclamantă și-a exprimat intenția de a angaja societatea pârâtă în executarea unui proiect constând în construirea unei linii de reciclare a plasticului în satul x, județul Satu-Mare, proiect ce urma a fi finanțat, pentru beneficiarul SC A. SRL, din fonduri europene nerambursabile.

Părțile s-au obligat să încheie, în viitor, un contract propriu zis de furnizare de utilaje, pentru care au convenit prețul contractual. În schimbul reducerii prețului inițial convenit, asociatul unic al societății reclamante s-a obligat să cesioneze fie către societatea germană, fie către acționarul acesteia, o altă societate de drept german E. sau o societate afiliată acesteia, părți sociale reprezentând 40% din capitalul social al SC A. SRL. Prin același contract cadru, viitorul acționar al societății reclamante, respectiv E., s-a obligat să acorde un împrumut societății A. SRL, în cuantum de 300.000 Euro. Totodată, părțile s-au obligat să negocieze și să perfecteze, în viitor, alte acorduri contractuale, referitoare la modul de derulare a părții a doua a proiectului, în valoare totală de 2.300.000 Euro.

Așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond, părțile au convenit ca acest acord contractual complex să fie supus legilor din Olanda. Totodată, este necontestat faptul că, în executarea acestui contract-cadru, părțile au încheiat contractul de furnizare înregistrat la reclamantă sub nr.x din 5 martie 2015, actul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, solicitând, în principal, executarea obligației cocontractantului de predare a utilajului și, în subsidiar, plata contravalorii acestuia și daune-interese. De asemenea, este o împrejurare necontestată de părți că societatea pârâtă a remis societății reclamante, în executarea contractului-cadru, suma de 300.000 Euro.

Așadar, din analiza obligațiilor pe care și le-au asumat părțile prin contractul cadru, rezultă în mod evident că nu doar asociatul unic al reclamantei este parte în raportul juridic dedus judecății. Avem în vedere complexitatea obligațiilor reciproce asumate de părți, faptul că, printr-o unică convenție, s-a perfectat un contract nenumit, prin care părțile s-au obligat să încheie în viitor un contract de furnizare de bunuri și servicii, să încheie un contract de cesiune de părți sociale, să încheie acorduri viitoare referitoare la derularea proiectului etc., toate aceste operațiuni juridice fiind condiționate, la rândul lor, de obținerea finanțării, din fonduri europene nerambursabile, de către partea română.

Nu în ultimul rând, acordul cuprinde și un contract de împrumut, încheiat, pe de o parte, de societatea de drept german, acționar al societății pârâte, în calitate de împrumutător, și societatea reclamantă, în calitate de împrumutat. În acest context, fără temei susține recurenta că, prin contractul cadru din 20 noiembrie 2014, și-ar fi asumat obligații doar asociatul unic al acesteia, D. și că, prin urmare, o ipotetică neîndeplinire a obligațiilor asociatului unic nu poate constitui temei pentru rezilierea acestei convenții. Or, este evident că societatea reclamantă este cea care s-a obligat să perfecteze contractul de furnizare, să obțină și să deruleze contractul de finanțare cu fonduri europene nerambursabile a proiectului avut în vedere de părți, să restituie împrumutul acordat de partea germană ș.a.m.d.

De altfel, nu doar preambulul convenției, în care sunt consemnate părțile, reprezintă elementul pe baza căruia se deduce care sunt subiectele raportului juridic (deși, din acest punct de vedere, este elocvent faptul că, după prezentarea elementelor de identificare atât ale reprezentantului legal al reclamantei, cât și ale societății reclamante însăși, partea contractantă este denumită în întreg înscrisul, „Societatea”). Ceea ce este relevant, în realitate, este natura obligațiilor asumate, în determinarea părților unei convenții, obligații care, în marea lor majoritate, au fost puse în sarcina societății reclamante. Instanța constată neîntemeiate și criticile referitoare la greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art.265 alin.1, art.267 și art.271 C. civ.

olandez. Din această perspectivă, recurenta a susținut, în esență, că societatea pârâtă a denunțat unilateral convenția-cadru și că, prin urmare, instanța de apel nu putea să rețină că a intervenit rezilierea unilaterală a convenției. A relevat că rezilierea se putea dispune doar în cazul neîndeplinirii, de către reclamantă, a vreunei obligații contractuale, iar o atare neîndeplinire nu poate fi reținută, câtă vreme executarea obligației de cesionare părți sociale nu era scadentă la data denunțării, după cum nici obligația de rambursare împrumut nu este scadentă, neputând interveni compensarea datoriilor reciproce. Mai mult, nu s-a dovedit imposibilitatea executării în viitor a obligației de cesiune acțiuni.

Toate aceste argumente nu pot fi reținute. Ceea ce în mod corect a reținut instanța de apel este faptul că legea aplicabilă contractului-cadru este legea olandeză. Din această perspectivă, se impune a preciza că sunt aplicabile reglementările dreptului Uniunii Europene (Regulamentul CE nr.593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale – „Roma I”). Prin dispozițiile art.3 alin.1 ale Regulamentului a fost consacrat, în domeniul obligațiilor contractuale, principiul autonomiei de voință, contractul fiind guvernat de legea aleasă de părți. În speță, alegerea legii olandeze este expresă. Totodată, în mod corect a reținut instanța de apel că legea convenției permite rezoluțiunea unilaterală a contractului-cadru, așa cum rezultă din prevederile art.265 și art.267 pct.1 C. civ.

olandez. Astfel, rezilierea are loc printr-o declarație scrisă a persoanei îndreptățite (art.267 pct.1). În ce privește noțiunea de „persoană îndreptățită”, prevederile art.265 pct.1 prevăd, în mod explicit, că partea competentă a rezilia contractul în totalitate sau parțial este cea în privința căreia a intervenit „o deficiență” din partea celeilalte părți în ceea ce privește îndeplinirea unuia din angajamentele sale, inclusiv imposibilitatea de îndeplinire a unei obligații (pct.2 din articolul susarătat). Ca atare, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu prezintă relevanță dacă obligația de cesiune de părți sociale emise de societatea reclamantă era sau nu exigibilă, câtă vreme, din ansamblul raporturilor contractuale în care erau angajate părțile, rezultă că o atare transmitere de valori mobiliare era prohibită de norme imperative și, prin urmare, era o obligație imposibil de realizat.

Astfel, așa cum s-a mai arătat, societatea reclamantă este parte într-un contract pentru acordarea finanțării nerambursabile acordate de AM POS CCE și, deși nu intră sub incidența prevederilor OUG nr.34/2006, cu modificările și completările ulterioare, fiind un beneficiar persoană juridică de drept privat, s-a obligat totuși să respecte legislația specifică în vigoare, conform Anexei 7 la contract și să evite orice conflict de interese. Totodată, prin legislația specifică la care făcea trimitere în mod explicit convenția, sunt obligați beneficiarii de fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora, inclusiv persoanele juridice de drept privat, să evite situațiile de natură să determine apariția unui conflict de interese pe parcursul aplicării procedurii de achiziție, și anume a situației în care există legături între structurile acționariatului beneficiarului și ofertanții acestuia (art.14 alin.1 teza I din OG nr.66/2011).

Or, este de necontestat că, în cazul în care acționarul societății pârâte sau o societate afiliată acesteia ar fi devenit asociat al societății reclamante, ar fi intervenit acest conflict de interese, câtă vreme societatea pârâtă deține și calitatea de ofertant (furnizor) în cadrul proiectului. De altfel, anexele la contractul de finanțare obligă în mod explicit ofertanții să își asume, pe propria răspundere și sub sancțiunea legii penale, lipsa oricărui conflict de interese de această natură. Așadar, în mod corect a reținut instanța de apel că obligația asumată de societatea reclamantă era imposibil de executat, fiind prohibită de norme legale imperative și, deși legea nu prevede, în acest caz de reziliere unilaterală, cerința culpei cocontractantului, totuși și această condiție este îndeplinită.

Concret, societatea reclamantă a perfectat contractul de finanțare la data de 7 aprilie 2014, a luat cunoștință de obligațiile ce îi revin, în calitate de beneficiar de fonduri europene și, în pofida acestui fapt, a încheiat, ulterior, respectiv la 20 noiembrie 2014, contractul-cadru ce face obiectul prezentei analize, asumându-și obligații și angajându-se în raporturi contractuale ce contraveneau, în mod evident, legislației specifice privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene. În fine, nici critica referitoare la greșita aplicare a instituției compensării legale, de drept, a obligațiilor reciproce ale părților, astfel cum este reglementată de art.1617 C. civ.

și art.90 din Legea nr.85/2014, nu poate fi reținută. Singura critică formulată de recurentă este aceea că intimata-pârâtă nu deține o creanță exigibilă, întrucât obligația de a restitui împrumutul în sumă de 250.000 Euro, devine scadentă după finalizarea părții a doua a celui de-al doilea proiect, potrivit contractului-cadru. O atare critică este însă străină de considerentele pentru care instanța de apel a constatat certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea celor două creanțe reciproce ale părților. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut nu că obligația de restituire a împrumutului a devenit scadentă, ci că convenția-cadru, în întregul său, a fost desființată în totalitate, prin declarația de reziliere unilaterală a uneia dintre părți, deci inclusiv contractul de împrumut.

Așadar, s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.271 teza ultimă C. civ. olandez, potrivit cărora, în cazul rezilierii contractului, intervine pentru părți „angajamentul de restituire a prestațiilor pe care deja le-au primit”. Față de considerentele ce preced, potrivit art.496 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat.