ÎCCJ, decizie (scj.ro #122540)

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : revizuire

hotărâri potrivnice

putere de lucru judecat

C. proc. civ. din 1865, art. 322 pct. 7

Legea nr. 85/2006, art. 101 alin. (1)

Conform prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași părți, având aceeași calitate.

Între pricina privind confirmarea planului de reorganizare a debitorului propus de către administratorul judiciar, în baza art. 101 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, și cea privind contestarea de către creditoare a raportului de activitate depus, în ceea ce privește onorariul administratorului judiciar, nu există identitate de obiect și de cauză pentru a fi incidentă ipoteza de revizuire prevăzută de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., fiind, astfel, corectă soluția instanței de respingere a căii de atac de retractare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1379 din 19 mai 2015

Notă

: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată de Legea nr. 85/2014 la data de 28 iunie 2014.

Prin sentința civilă nr. 3223 din 03.05.2011, Tribunalul București, Secția a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței asupra debitoarei SC C.M.E. SA, iar prin sentința comercială nr. 7913 din 03.07.2012 a confirmat planul de reorganizare a debitoarei, propus de administratorul judiciar S.R.I. SPRL.

Totodată, prin sentința civilă nr. 909 din 28.01.2014, Tribunalul București, Secția a VII-a civilă a admis contestația creditoarei Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București la raportul de activitate de la 29.10.2013 în ceea ce privește onorariul administratorului judiciar și a dispus restituirea sumei de 372.564 lei, reprezentând onorariu încasat pentru perioada 02.04.2013-28.10.2013.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că potrivit prevederilor Legii nr. 85/2006, judecătorul sindic stabilește retribuția administratorului judiciar numai cu ocazia deschiderii procedurii, iar pe parcursul derulării acesteia, retribuția este stabilită de adunarea creditorilor. Or, în speță, administratorul judiciar și-a stabilit în mod unilateral un onorariu excesiv, de 10.000 euro pe lună, fără a-l supune aprobării adunării creditorilor.

Împotriva acestei sentințe, S.R.I. SPRL a declarat recurs, solicitând modificarea ei în tot, în sensul respingerii contestației împotriva raportului de activitate de la 29.10.2013, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 1887 din 11.11.2014, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondat recursul, reținând ca fiind temeinică și legală soluția tribunalului pentru argumentele prezentate mai sus.

Împotriva sentinței civile nr. 909 din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, S.R.I. SPRL a declarat revizuire, susținând că aceasta este contrarie sentinței comerciale nr. 7913 din 03.07.2012, pronunțată de aceeași instanță.

Prin sentința civilă nr. 28 din 27 februarie 2015, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins calea de atac, reținând că nu este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a evocat condițiile ce trebuie întrunite pentru a fi incidentă această ipoteză de revizuire, respectiv existența a două hotărâri potrivnice, pronunțate în aceeași pricină, dar în dosare diferite, iar în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau aceasta să fi fost respinsă și a subliniat că niciodată o hotărâre pronunțată în procedură necontencioasă nu va putea fi opusă cu autoritate de lucru judecat într-o procedură contencioasă.

Totodată, a precizat că nu rezultă care anume drepturi ale practicianului în insolvență au fost opuse creditorului bugetar în procedura prevăzută de art. 101 din Legea nr. 85/2006 și a apreciat ca fiind surprinzătoare formularea căii de atac în retractare, reiterându-se motivele căii de atac în reformare.

Împotriva acestei sentințe, S.R.I. SPRL a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii contestației introdusă de Direcția Regională a Finanțelor București ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Cu titlu prealabil, recurenta a arătat că înțelege să susțină excepția tardivității introducerii contestației în ceea ce privește onorariului administratorului judiciar și a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului.

În continuare, recurenta a arătat că în mod greșit s-a reținut prin considerentele sentinței civile nr. 909 din 28.01.2014 că stabilirea onorariului administratorului judiciar prin intermediul planului de reorganizare nu poate fi opozabilă, subliniind că, în fapt, persoanele competente să stabilească onorariul, respectiv creditorii, aveau la îndemână instrumentul legal al semnării cu obiecțiuni, de care nu au înțeles însă să se folosească.

Astfel, a susținut că respectivii creditori au avut cunoștință despre cuantumul onorariului și că nu există o prevedere legală care să interzică stabilirea onorariului administratorului judiciar prin intermediul planului de reorganizare.

A mai arătat recurenta că sunt întrunite toate condițiile pentru reținerea unei încălcări a autorității lucrului judecat, întrucât există tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele două hotărâri.

A precizat că în ambele procese au stat ca părți administratorul judiciar și creditorii, că prin sentința atacată s-a revenit asupra unui aspect ce făcea obiectul primei sentințe, iar cauza este aceeași - planul de reorganizare.

Totodată, a susținut că întrucât hotărârile judecătorului sindic sunt definitive și executorii, planul de reorganizare putea fi modificat numai ca urmare a atacării cu recurs a hotărârii prin care a fost aprobat ori prin adoptarea unei decizii în acest sens în cadrul unei adunări a creditorilor.

De asemenea, a susținut caracterul contencios al sentinței  comerciale nr. 7913 din 03.07.2012.

O altă critică vizează contestația privind onorariul administratorului judiciar.

Astfel, recurenta a evocat prevederile O.U.G. nr. 86/2006 și ale Legii nr. 85/2006 cu privire la onorariile la care au dreptul practicienii în insolvență și a subliniat că restituirea întregii sume încasate cu titlu de onorariu ar contraveni acestor prevederi legale.

În continuare, a criticat atitudinea creditoarei, care, deși avea posibilitatea să nu voteze planul de reorganizare propus, l-a aprobat, iar ulterior a lăsat să se scurgă o perioadă îndelungată de timp până să conteste onorariul stabilit prin respectivul plan.

În acest context, a apreciat că, în cel mai rău caz, poate fi vorba de o culpă comună și a subliniat că prin sentința civilă nr. 909 din 28.01.2014 instanța s-a limitat la a dispune în mod simplist restituirea întregii sume încasată cu titlu de onorariu, fără a ordona și întoarcerea tuturor actelor subsecvente.

În final, recurenta a arătat că, în ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii insolvenței, instanța nesocotind norme de drept substanțial, dar făcând trimitere la prevederile Legii nr. 64/1995 care a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2006.

Astfel, a apreciat că instanța ar fi trebuit să aplice prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 care reglementează modul de desemnare inițială a unui administrator judiciar.

A precizat însă că și dacă s-ar admite că instanța a aplicat acest text de lege, am constata că ne aflăm pe tărâmul unei discuții procedurale referitoare la coliziunea dintre acesta și art. 102 din același act normativ care reglementează modul de întocmire a planului de reorganizare.

A mai arătat recurenta că prin judecata în fond a contestației împotriva raportului de activitate, judecătorul sindic s-a reinvestit în a lua decizii asupra valabilității planului de reorganizare, transformând un act jurisdicțional într-unul administrativ.

Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine subliniată maniera improprie în care recurenta și-a formulat criticile, pe care le-a îndreptat mai degrabă în direcția sentinței civile nr. 909 din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, decât împotriva sentinței pronunțate în revizuire, cu toate că aceasta din urmă constituie obiect al recursului.

În acest context, mai trebuie notat și că, deși a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile dezvoltate de autoarea căii de atac reprezintă în mare parte critici de netemeinicie, îndreptate împotriva sentinței civile nr. 909 din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a civilă.

Pornind de la considerațiile expuse mai sus, Înalta Curte va verifica afirmațiile recurentei prin prisma motivului de recurs invocat și va analiza numai acele critici îndreptate împotriva sentinței atacate ce pot fi circumscrise acestuia.

Astfel, criticile recurentei vizând tardivitatea introducerii contestației în ceea ce privește onorariului administratorului judiciar, cele cu privire la ceea ce s-a reținut prin considerentele sentinței civile nr. 909 din 28.01.2014 cu privire la opozabilitatea onorariului administratorului judiciar stabilit prin intermediul planului de reorganizare, precum și cele cu privire la textele de lege în baza cărora a fost pronunțată sus-menționata sentință și la situația de fapt reținută de instanță nu pot face obiectul analizei Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii pronunțate în revizuire.

Aceasta deoarece cauza vizând recursul împotriva unei hotărâri date în procedura revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. limitează controlul de legalitate la modalitatea aplicării legii, adică a evaluării condițiilor legale vizând incidența cazului de revizuire.

Înalta Curte constată, însă, că pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticile recurentei vizând întrunirea condițiilor pentru reținerea încălcării prin sentința atacată a autorității lucrului judecat, izvorând din sentința comercială nr. 7913 din 03.07.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a civilă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. presupune fie lipsa de temei legal, fie încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a afirmat, în esență, că sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., reținându-se în mod eronat că în speță nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză.

În analiza acestor critici, Înalta Curte va porni de la prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., conform cărora revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași părți, având aceeași calitate.

Așadar, rațiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au pronunțat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți și ea vizează imposibilitatea executării hotărârilor, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieșirea din situația imposibilă generată de existența hotărârilor potrivnice se poate realiza doar pe calea revizuirii și a anulării ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorității de lucru judecat.

Condițiile anterior menționate trebuie, însă, îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerințe ducând la respingerea cererii de revizuire.

Înalta Curte constată că prin cererea de revizuire soluționată prin sentința atacată, S.R.I. SPRL a susținut că sentința civilă nr. 909 din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, este potrivnică, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., sentinței comerciale nr. 7913 din 03.07.2012, pronunțată de aceeași instanță.

Totodată, constată că prin sentința comercială nr. 7913 din 03.07.2012, Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, în baza art. 101 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, a confirmat planul de reorganizare a debitorului SC C.M.E. SA, propus de administratorul judiciar S.R.I. SPRL.

Pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. xx205/3/2013, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 909 din 28.01.2014, pretins contrarie, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în calitate de creditor al SC C.M.E. SA, a formulat în contradictoriu cu S.R.I. SPRL contestație împotriva raportului de activitate depus la data de 29.10.2013, în ceea ce privește onorariul administratorului judiciar.

Cum obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenția concretă a reclamantului, iar cauza acesteia o reprezintă situația de fapt calificată juridic, Înalta Curte va impune părților concluzia că între pricina privind confirmarea planului de reorganizare a debitorului SC C.M.E. SA, propus de către administratorul judiciar S.R.I. SPRL, în baza art. 101 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 și cea privind contestarea de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a raportului de activitate depus la data de 29.10.2013, în ceea ce privește onorariul administratorului judiciar, nu există identitate de obiect și de cauză.

În altă ordine de idei, se impune menționat că în litigiul ce a făcut obiectul dosarului în care a fost pronunțată sentința pretins contrarie, părțile au invocat prima hotărâre, iar instanța a reținut că stabilirea onorariului practicianului în insolvență prin planul de reorganizare confirmat de judecătorul sindic este nelegală, întrucât contravine dispozițiilor Legii nr. 85/2006, conform cărora judecătorul sindic stabilește retribuția administratorului judiciar numai cu ocazia deschiderii procedurii, pe parcursul derulării acesteia retribuția urmând a fi stabilită de adunarea creditorilor.

Prin urmare, în al doilea proces, instanța a avut în vedere la pronunțarea soluției prima hotărâre și a dat o dezlegare chestiunii de drept reiterată pe calea revizuirii.

De aceea, Înalta Curte constată că, în speță, se opunea puterea de lucru judecat asupra acestei probleme de drept, rezultând din hotărârea prin care ea a fost examinată, respectiv sentința civilă nr. 909 din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1887 din 11.11.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.

În alte cuvinte, deși S.R.I. SPRL nu a înțeles să se apere în cel de-al doilea proces invocând excepția puterii de lucru judecat, faptul că instanța a avut în vedere la pronunțarea soluției prima hotărâre și a dezlegat problema de drept reiterată pe calea revizuirii, nu putea avea decât aceleași consecințe pe care le-ar fi avut respingerea excepției, respectiv respingerea revizuirii.

Astfel, instanța supremă constată că în mod corect curtea de apel a respins calea de atac de retractare, reținând că în cauză nu este incidentă ipoteza de revizuire prevăzută de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, sentința atacată se dovedește a fi legală, motivul de recurs invocat nejustificând modificarea sa, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.