ÎCCJ, Decizia nr. 192/2020

Asupra recursului de față, reține următoarele:

I. Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2019, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea unei sancțiuni disciplinare domnului A., judecător în cadrul Tribunalului Cluj, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004).

II. Hotărârea instanței de disciplină

Prin Hotărârea nr. 28J din 18 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate, a respins excepția nulității absolute a cercetării disciplinare invocate din oficiu și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva domnului A., judecător în cadrul Tribunalului Cluj, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Pentru a hotărî astfel, instanța de disciplină a reținut că cercetarea disciplinară a fost efectuată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul de cercetare disciplinare.

Cu privire la situația de fapt, s-a reținut că, la solicitarea unui jurnalist, pârâtul a acordat un interviu în afara programului de lucru, prin telefon, interviu al cărui conținut a fost publicat la data de 5 februarie 2019 atât în ediția tipărită a Revistei 22, cât și în mediul online, pe website-ul acestei reviste.

Titlul, subtitlul, tema și întrebările interviului au fost stabilite de jurnalistul care l-a intervievat pe pârât cu privire la anumite evenimente legislative din justiție.

După evocarea întrebărilor jurnalistului și a răspunsurilor pârâtului din cuprinsul interviului, instanța disciplinară a reținut că statutul de magistrat nu îl privează pe pârât de dreptul la liberă exprimare, însă acest drept trebuie analizat din perspectiva obligației de rezervă.

Astfel, s-a apreciat că desfășurarea procedurii disciplinare și hotărârea pronunțată în această procedură se circumscriu noțiunii de ingerință în exercitarea de către magistrat a dreptului la liberă exprimare.

În acest context, instanța de disciplină a reținut că opiniile imputate pârâtului reprezintă judecăți de valoare referitoare la o chestiune de interes general în societate și de interes particular pentru sistemul judiciar, deoarece vizează reformele din justiție.

Referitor la cerința caracterului necesar al ingerinței într-o societate democratică, s-a subliniat că aplicarea unei sancțiuni disciplinare poate avea un efect inhibator asupra libertății de exprimare a magistraților.

Ca atare, s-a apreciat că opiniile pârâtului expuse în interviul analizat vizează probleme de interes general pentru justiția din România, ipoteză în care nu pot fi admise restrângeri în privința libertății de exprimare din perspectiva art. 10 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Deși pârâtul judecător a evidențiat o atitudine critică în interviul acordat, a interzice de plano orice exprimare a unei opinii ce ar putea naște în spațiul public controverse doar în considerarea statutului de magistrat ar echivala cu excluderea oricărui comentariu critic referitor la problemele de interes general.

S-a mai reținut că opiniile exprimate de pârât constituie aprecieri personale, subiective, care se circumscriu dreptului la liberă exprimare cu privire la subiecte de interes general, neimplicând în vreun fel instanța unde acesta activează și nici corpul magistraților.

Modalitatea de exprimare nu a fost de natură a aduce atingere independenței, imparțialității și prestigiului justiției. Astfel, percepția subiectivă care s-ar putea desprinde din conținutul articolelor de presă care au preluat fragmente din interviul acordat nu este suficientă și concludentă pentru a se reține în mod automat o încălcare a obligației de rezervă impuse magistraților.

Prin urmare, pârâtul judecător nu a depășit limitele libertății de exprimare, conduita sa neavând gravitatea cerută de lege pentru a atrage răspunderea sa disciplinară.

În consecință, instanța de disciplină a apreciat că prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

III. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de disciplină, Inspecția Judiciară a declarat recurs prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și, în urma rejudecării, admiterea acțiunii disciplinare și, în consecință, aplicarea unei sancțiuni disciplinare.

În motivarea căii de atac, s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurenta a susținut în sinteză că, deși instanța de disciplină a reținut, ca premise ale silogismului judiciar, situația de fapt și legea aplicabilă, soluția pe care a pronunțat-o este contradictorie, deoarece nu decurge în mod logic din premisele reținute ca adevărate și, totodată, este în contradicție cu probatoriul administrat. Astfel, deși s-a reținut că fapta există și constituie abatere disciplinară, a ajuns la concluzia că nu poate aplica o sancțiune disciplinară.

S-a argumentat că fapta imputată intimatului întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, având în vedere dispozițiile art. 9 alin. (3) și art. 90 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și art. 104 din Legea nr. 161/2003, precum și faptul că dreptul la liberă exprimare nu este absolut. În acest sens, se arată că dreptul la liberă exprimare trebuie raportat la obligația de rezervă impusă magistraților care trebuie să-și exprime opiniile într-o manieră prudentă pentru a asigura încrederea publicului în independența și imparțialitatea justiției.

Cu privire la elementul material, există o materializare a exprimării unui punct de vedere al intimatului, sub forma unui interviu, publicat cu acordul său, iar, întrucât art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu distinge cu privire la modalitatea faptică de săvârșire a acestei abateri disciplinare, rezultă că sunt sancționate și manifestările făcute în formă scrisă. Totodată, deși interviul a fost acordat în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, textul legal sancționează manifestările care afectează prestigiul justiției și în această modalitate.

Instanța disciplinară a calificat afirmațiile pârâtului ca fiind judecăți de valoare ori aprecieri personale, introducând astfel o distincție care nu este prevăzută de lege.

Afirmațiile făcute de intimat în presă reprezintă manifestări de natură a aduce atingere onoarei, probității profesionale sau prestigiului justiției, întrucât induc anumite idei care pun într-o lumină nefavorabilă sistemul judiciar în fața opiniei publice.

În concret, intimatul și-a încălcat obligația de rezervă, deoarece și-a exprimat o serie opinii de natură a pune la îndoială reformele realizate în justiție. Astfel, opiniile exprimate în cadrul interviului au depășit cadrul unei dezbateri pe teme juridice, fiindu-i indusă unui observator rezonabil ideea unei funcționări anormale a sistemului judiciar.

Cu privire la latura subiectivă, fapta a fost săvârșită cu intenție directă, deoarece intimatul a prevăzut și a urmărit rezultatul faptei sale, fiind de acord cu publicarea interviului în forma expusă.

Se argumentează că nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere faptul că opiniile intimatului ar putea fi calificate ca fiind judecăți de valoare ori aprecieri pur personale referitoare la chestiuni de interes general pentru societate și de interes particular pentru sistemul judiciar.

IV. Apărările intimatului

Intimatul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității absolute a acțiunii disciplinare și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, intimatul argumentează că afirmațiile pe care le-a făcut în cadrul interviului vizează reformele legislative care au fost amplu dezbătute și criticate, iar judecătorii și procurorii sunt obligați să apere independența justiției, să promoveze supremația legii, statul de drept și să apere drepturile și libertățile fundamentele ale cetățenilor, conform art. 3 și art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. Totodată, afirmă că publicarea interviului nu a avut un impact negativ asupra sistemul judiciar, nefiind astfel îndeplinită cerința de a se aduce atinge onorarei, probității profesionale sau a prestigiului justiției.

Cu privire la latura subiectivă, intimatul susține că nu a intenționat în niciun moment să aducă atingere valorilor care stau la baza justiției, ci din contră, a urmărit să le apere.

V. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității absolute a acțiunii disciplinare și înlăturarea apărărilor formulate de intimat.

VI. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, criticile și apărările formulate în recurs, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, în raport cu excepția nulității acțiunii disciplinare, invocată de intimat prin întâmpinare, se constată că excepția a fost analizată de instanța disciplinară și a fost respinsă, prin hotărârea atacată, iar soluția dată excepției nu formează obiectul criticilor în calea de atac exercitată în cauză, care delimitează limitele învestirii instanței.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța supremă reține că acest motiv vizează hotărârile care nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau cuprind motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta invocă ipoteza existenței unor motive contradictorii, susținând că instanța disciplinară a reținut că fapta există și constituie abatere disciplinară, însă a ajuns la concluzia că nu poate aplica o sancțiune disciplinară.

Instanța supremă constată că în cuprinsul hotărârii recurate a fost analizată fapta imputată intimatului din perspectiva dreptului la liberă exprimare și a obligației de rezervă a magistraților.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanța de disciplină nu a reținut în considerentele ce au fundamentat adoptarea soluției majoritare că fapta imputată intimatului constituie abatere disciplinară.

De altfel, în considerentul final al hotărârii atacate, s-a reținut că prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că intimatul și-a încălcat obligația de rezervă, întrucât și-a exprimat în cadrul unui interviu publicat în presă o serie opinii care au fost de natură a pune la îndoială reformele realizate în justiție, inducând anumite idei care pun într-o lumină nefavorabilă sistemul judiciar în fața opiniei publice.

Conform art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Potrivit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară: manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.

Sub aspectul laturii obiective, abaterea disciplinară reglementată de textul de lege anterior evocat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei/unor manifestări ale unui magistrat săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu; manifestările să fi avut loc în public sau să fi ajuns la cunoștința publicului; manifestările să aducă atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției; legătura de cauzalitate între aceste manifestări și urmarea produsă să fie neîndoielnică.

Verificând întrunirea acestor condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta imputată intimatului prin acțiunea disciplinară constă în acordarea unui interviu în afara programului de lucru, publicat în ediția tipărită a Revistei 22 și în mediul online, pe website-ul acestei reviste, în cadrul căruia acesta a făcut anumite afirmații de natură să afecteze onoarea, probitatea profesională sau prestigiul justiției.

Ca atare, elementul material al abaterii disciplinare analizate vizează anumite afirmații făcute de intimat în cadrul unui interviu publicat în presă.

Trebuie însă subliniat că afirmațiile respective au vizat domeniul justiției, în contextul reformelor legislative aflate în dezbatere publică, în cursul anului 2018.

Fără a nega existența unei obligații de rezervă a judecătorilor și procurorilor, specifică statutului de magistrat, instanța supremă reține că această obligație nu echivalează cu privarea magistraților de dreptul la liberă exprimare.

Astfel, deși magistrații trebuie să accepte anumite restrângeri ale exercițiului dreptului la liberă exprimare în virtutea funcției pe care o ocupă în sistemul judiciar, aceștia nu pot fi excluși de la orice dezbatere publică care vizează chiar domeniul în care activează.

În acest context, examinarea elementului material constând în afirmațiile pârâtului cu privire la anumite reforme legislative în domeniul justiției nu poate fi disociată de analiza dreptului la liberă exprimare, realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea și aplicarea art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, în cauza Baka împotriva Ungariei, instanța de contencios european a reținut că: în ceea ce privește nivelul protecției, art. 10 alin. (2) din Convenție nu lasă loc restrângerilor în privința libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general. În consecință, un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare, care este asociat cu o marjă de apreciere restrânsă a autorităților, va fi, în mod normal, acordat în cazul în care afirmațiile au legătură cu un subiect general de interes, ceea ce este, în special, cazul comentariilor privind funcționarea sistemului judiciar (paragraful 159) Având în vedere, în special, importanța crescută atașată separării puterilor și necesității de a păstra independența justiției, trebuie examinată cu atenție orice ingerință în ceea ce privește libertatea de exprimare a unui judecător aflat într-o astfel de situație. Aspectele legate de funcționarea justiției sunt de interes general. Or, dezbaterile privind chestiuni de interes public se bucură în general de un nivel ridicat de protecție, în temeiul art. 10 din Convenție. Chiar dacă o chestiune care suscită o dezbatere are implicații politice, acest simplu fapt nu este suficient în sine pentru a împiedica un judecător să dea o declarație cu privire la respectivul subiect. Într-o societate democratică, chestiunile legate de separarea puterilor se pot referi la subiecte foarte importante despre care publicul are interesul legitim de a fi informat și care țin de dezbaterea politică (paragraful 165).

Totodată, în cauza Kudeshkina împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că: teama de pronunțare a unei sancțiuni are un "efect disuasiv" asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare, în special în ceea ce-i privește pe alți judecători care ar dori să participe la dezbaterea publică privind aspecte legate de administrarea justiției și a sistemului judiciar. Acest efect, care afectează societatea în ansamblul său, este, de asemenea, un factor de luat în considerare în evaluarea proporționalității sancțiunii sau măsurii represive impuse (paragrafele 99-100).

Prin raportare la statuările instanței de contencios european, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că opiniile intimatului expuse în cadrul interviului vizează chestiuni de interes general pentru sistemul judiciar.

Or, din această perspectivă nu poate fi reținută încălcarea obligației de rezervă de către intimat, față de nivelul sporit de protecție a libertății de exprimare în privința chestiunilor care vizează sistemul judiciar.

De asemenea, chiar dacă unele afirmații ale intimatului denotă o atitudine critică, acestea nu au depășit limitele unui limbaj decent.

În plus, din perspectiva urmării imediate a abaterii disciplinare analizate, se observă că art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 sancționează manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției.

Totodată, art. 98 alin. (1) din aceeași lege prevede că judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Ca atare, pentru a fi angajată răspunderea pentru abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu este suficient ca manifestările să fie de natură a aduce atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, ci trebuie să se demonstreze că manifestările au adus atingere acestor valori.

De altfel, atunci când legiuitorul a intenționat să sancționeze și faptele de natură a aduce atingere prestigiului justiției sau demnității funcției de magistrat a făcut o mențiune expresă în acest sens, cum a făcut-o în cazul abaterii disciplinare de la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, care sancționează utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat.

Or, probele administrate în cauză relevă că afirmațiile intimatului publicate în presă nu au afectat imaginea sa în cadrul instanței la care activează și nici prestigiul justiției.

Nefiind întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare sub aspectul laturii obiective, devine inutilă examinarea criticilor referitoare la existența vinovăției, ca element constitutiv al laturii subiective.

Prin urmare, nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În completarea considerentelor anterioare, se cuvine a fi reiterate considerentele reținute anterior în jurisprudența Completului de 5 judecători cu privire la libertatea de exprimare a magistraților, în sensul următor:

"În ceea ce privește libertatea de exprimare, în raport cu dispozițiile art. 30 alin. (1) și (6) din Constituție și limitările impuse de art. 10 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"), în lumina jurisprudenței CEDO (Morissens contra Belgia, Wille contra Liechtenstein, Ozpinar împotriva Turciei, Baka contra Ungariei) autoritățile naționale trebuie să asigure un just echilibru între nevoia de a proteja dreptul la libera exprimare (inclusiv al magistraților), pe de o parte, și nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătorești și drepturile altor persoane, pe de altă parte. Magistrații trebuie să-și exprime opiniile într-o manieră prudentă, măsurat, deoarece obligația de imparțialitate de care sunt ținuți trebuie să satisfacă exigențele serviciului public căruia îi asigură funcționalitatea. Așadar, dreptul magistratului la liberă exprimare are o limită, și anume dreptul cetățeanului la o justiție independentă, echidistantă față de politic, echilibrată și verticală. [...] dreptul la liberă exprimare [...] trebuie exercitat în limitele obligației de rezervă impuse magistraților tocmai în considerarea statutului lor. În caz contrar, s-ar încălca echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertății de exprimare, pe de o parte, și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate în art. 10 paragraful 2 din Convenție. Obligația de rezervă a magistraților presupune, prin însăși natura sa, moderație și reținere în ceea ce privește prezentarea opiniilor de către magistrat. Cu toate acestea, această obligație devine subsidiară doar atunci când democrația este în pericol." (Decizia Completului de 5 judecători nr. 62 din 18 mai 2020, pct. 15)

În lumina acestor considerente, este de subliniat că obligația de rezervă și moderație incumbă magistraților inclusiv în situațiile care vizează legislația în domeniul justiției, prin exercitarea dreptului la liberă exprimare în limitele impuse de așteptările specifice funcției judiciare.

Sub acest aspect prezintă relevanță și considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului de la pct. 114 din Hotărârea din 8 decembrie 2020 pronunțată în cauza Panioglu împotriva României, în care s-a reținut că persoanele care ocupă funcții publice în sistemul judiciar sunt supuse restrângerii exercițiului dreptului la liberă exprimare în toate situațiile în care este pusă în discuție autoritatea și imparțialitatea sistemului, fiind obligate să manifeste discreție maximă, inclusiv în utilizarea mass-media chiar și în ipoteza în care sunt provocate, obligație atașată standardelor înalte specifice sistemului judiciar, pentru care este important să se bucure de încrederea publicului în scopul îndeplinirii cu succes a atribuțiilor ce îi revin.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 28J din 18 decembrie 2019, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 noiembrie 2020.