ÎCCJ, Decizia nr. 190/2020

Acțiunea disciplinară Prin acțiunile disciplinare înregistrate pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2016, x/2017 și x/2017, conexate sub nr. x/2016, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj - pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din Legea nr. 303/2004.

Hotărârile instanței disciplinare 2.1. Prin încheierea din ședință publică de la 5 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, secția pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus următoarele: (i) cu unanimitate, respinge cererea de amânare a judecății cauzei formulată de pârâtul judecător A., ca neîntemeiată; (ii) cu unanimitate, recalificând cererea reconvențională ca și întâmpinare, respinge excepțiile invocate de pârât, ca neîntemeiate; (iii) cu majoritate, admite sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcție a pârâtului; în temeiul art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004 dispune suspendarea din funcție a domnului A. - judecător în cadrul Curții de Apel Cluj începând cu data de 06.04.2017 și până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare ce face obiectul dosarului nr. x/2016; (iv) amână judecata cauzei și acordă termen de judecată la data de 10.05.2017, ora 12:00, în vederea discutării conexării prezentei cauze cu Dosarul nr. x/2017, termen la care vor fi discutate și probatoriile. 2.2. Prin încheierea din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, secția pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus, în temeiul art. 443 din C. proc. civ., respinge cererea de lămurire a înțelesului încheierii pronunțate la data de 10.01.2018, formulată de pârâtul A., ca neîntemeiată. 2.

Prin încheierea din ședința publică de la 25 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, secția pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus amânarea pronunțării la data de 9 mai 2018. 2.

Prin Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018, secția pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunile disciplinare conexe exercitate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj și, în temeiul art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj, în prezent suspendat din funcție, sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din același act normativ. 3. Recursul declarat în cauză Recurentul A. a declarat recurs împotriva hotărârilor menționate la pct. 2, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. 4. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului 4.1. Deși recurentul arată că recursul este îndreptat și împotriva tuturor încheierilor din dosar (îndeosebi a celor prin care s-au respins cereri de recuzare sau cereri de amânare ori s-au făcut referiri la excepții, astfel cum indică recurentul), criticile dezvoltate de acesta se referă numai la încheierea din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 și încheierile de ședință publică din 25 aprilie 2018 și 5 aprilie 2017. Nefiind indicate astfel critici concrete pentru fiecare încheiere în parte, ci numai critici generice, referitoare la încălcarea dreptului la apărare, nemotivarea hotărârilor, neanalizarea sau neindicarea apărărilor invocate de recurent în decursul procedurii desfășurate în fața instanței disciplinare, analiza recursului va privi numai cele trei încheieri menționate mai sus, criticile generice menționate urmând a fi analizate în cadrul celor vizând fondul recursului. 4.2. În ce privește criticile comune îndreptate împotriva încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, a încheierii din ședința publică din 25 aprilie 2018, a încheierii din 5 aprilie 2017 și a Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, acestea vor fi respinse ca nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. 4.3. Criticile referitoare la nelegala compunere a secției pentru judecători nu pot primi relevanța propusă, nefiind identificate elemente în sensul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 2 din C. proc. civ. În acord cu jurisprudența anterioară a Completului de 5 judecători, se reține că secția pentru judecători în materie disciplinară este alcătuită cu respectarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 317/2004, conform cărora "lucrările secțiilor se desfășoară în prezența majorității membrilor acestora". Corelativ, art. 12 alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, cu modificările și completările ulterioare (incident în cauză, în raport cu data sesizării Inspecției Judiciare), prevede că "Lucrările secțiilor Consiliului sunt legal constituite în prezența majorității membrilor acestora și sunt prezidate de președintele sau, după caz, de vicepreședintele Consiliului. În lipsa acestora, ședința este prezidată de unul dintre membrii secției, ales cu votul majorității celor prezenți." Aceste dispoziții se aplică inclusiv în privința lucrărilor desfășurate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în îndeplinirea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. În acest sens, este de observat că dispozițiile art. 44 - 53 din Legea nr. 317/2004, care reglementează atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în materia răspunderii disciplinare a magistraților, nu cuprind norme derogatorii de la cele ale art. 27 alin. (2) din lege, citate anterior. Este necontestat faptul că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că dispozițiile legii referitoare la procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile C. proc. civ., însă, chiar în prezența acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., invocate de recurent. În susținerea considerentelor expuse, un argument esențial este dat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când judecă în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci funcționează ca instanță extrajudiciară îndeplinind o activitate administrativ-jurisdicțională, fiind, în consecință, un organ administrativ-jurisdicțional, așa cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 148 din 16 aprilie 2003 și nr. 391 din 17 aprilie 2007). Pentru aceste motive, nu se pot reține criticile recurentului în sensul că instanța disciplinară nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, iar hotărârea a fost luată într-o componență de 7 membri în loc de cei 9 prevăzuți de lege și într-o ședință condusă de persoană care nu are dreptul de a conduce secția nefiind președintele Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu argumentele expuse anterior și prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și art. 12 alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii. 4.4. Sunt lipsite de temei și criticile referitoare la faptul că hotărârile atacate au fost redactate de o persoană fără drept. Pentru aceleași considerente expuse anterior, se reține că, în cazul hotărârii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, fiind vorba de un act administrativ-jurisdicțional, iar nu de o hotărâre pronunțată de o instanță judecătorească, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 426 alin. (1) din C. proc. civ., ci normele derogatorii cuprinse în art. 13 alin. (8) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, conform cărora "Hotărârile secțiilor prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară [...] se redactează de Biroul grefa secțiilor [...]". 4.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia, instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești. Ab initio, necesită menționat că, potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituție, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, o activitate cu caracter jurisdicțional, îndeplinind rolul unei instanțe de disciplină, aflată, însă, în afara sistemului puterii judecătorești, singura care, în ordinea constituțională actuală, înfăptuiește justiția în România. Astfel, în conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituție "justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege". În aplicarea acestui text constituțional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanțele judecătorești sunt: a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii. Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noțiunea de putere judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispozițiilor 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., vizează instanțele cu plenitudine de jurisdicție, nu și structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcții, și funcție jurisdicțională în materii specializate. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 514/2007 și nr. 788/2007, a definit, în mod constant, natura juridică a instituției Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaște calitatea de instanță judecătorească, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituție. În al doilea rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci au în vedere, în realitate, depășirea competenței legale a Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, dedusă de recurent doar din modul de interpretare a dispozițiilor legale de către instanța de disciplină. 4.

Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., argumentele invocate sunt neîntemeiate. Acest motiv de nelegalitate are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii și a încheierilor recurate, care îndeplinesc exigențele motivării corespunzătoare. Astfel, în privința motivării, se constată că instanța disciplinară a expus, în considerentele încheierilor și hotărârii atacate, ca elemente ale silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Completul de 5 judecători nu împărtășește criticile din recurs, deoarece instanța disciplinară nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință căreia îi răspund hotărârea și încheierile atacate în cauză. În sensul celor expuse, sunt edificatoare considerentele Convenției Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reținut că obligația pe care o impune art. 6 parag. 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (în acest sens, sunt edificatoare hotărârile pronunțate în cauzele Perez împotriva Franței și Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994), iar noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (hotărârile din cauzele Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997 și Albina împotriva României, din 28 aprilie 2005). În acest context, se reține că instanța disciplinară nu poate fi obligată să prezinte exhaustiv rezultatul analizei sale cu privire la absolut toate probele și să răspundă punctual tuturor afirmațiilor și argumentelor părților, fiind suficient să expună argumentat probele și dispozițiile legale pentru care au fost admise/respinse cererile părților, cerințe pe care încheierile și hotărârea recurată le îndeplinesc. În sensul acestor considerente, se reține că simpla nemulțumire a uneia dintre părți față de împrejurarea că instanța disciplinară nu a dat unui anumit mijloc de probă sau unei anumite apărări relevanța propusă de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii. Din analiza încheierilor și hotărârii atacate, se observă că instanța disciplinară a realizat o cercetare reală și efectivă a cauzei, sub aspectul legalității și temeiniciei, astfel că nu pot fi primite criticile prin care recurentul tinde să demonstreze fie nemotivarea hotărârii, fie imparțialitatea instanței cu susținerea că instanța disciplinară nu a expus argumentele pentru care nu a dat relevanța propusă unora dintre susținerile, apărările sau probele administrate. Este de relevat că, din examinarea hotărârii recurate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor legale ce reglementează abaterile disciplinare analizate în speță. De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurentului, vizând caracterul formal al examinării, insuficienta claritate, preluarea necritică a susținerilor din acțiunea disciplinară, săvârșirea unei erori judiciare, lipsa suportului probator, interpretarea incorectă sau ilogică, lipsa rolului activ ori fundamentarea pe elemente probatorii nereale. Prin urmare, argumentele invocate de recurent sub aspectul nemotivării nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fiind contrazise de conținutul încheierilor și hotărârii recurate, care îndeplinesc exigențele unei motivări corespunzătoare. 4.

În analiza criticilor distinct formulate pentru fiecare încheiere recurată și hotărâre în parte, s-au reținut următoarele. 4.

Criticile dezvoltate de recurent în susținerea recursului formulat împotriva încheierii din ședința publică din aprilie 2017, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 din C. proc. civ., nu sunt fondate. Se susține, în primul rând, de recurent că: i-a fost încălcat dreptul la apărare, instanța respingând, contrar dispozițiilor art. 222 din C. proc. civ., cererile de amânare pentru imposibilitate de prezentare, din motive medicale, dovedite pentru fiecare caz în parte și nu i s-a adus în mod efectiv la cunoștință acuzația; nu i s-a comunicat dosarul și niciun înscris pe care reclamanta își întemeiază pretențiile; nu i s-au permis facilitățile apărării prin luarea la cunoștință a dosarului. Contrar susținerilor recurentului, se reține că instanța disciplinară a motivat respingerea cererii de amânare în raport cu prevederile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 care dădeau posibilitate magistratului cercetat să fie reprezentat de un avocat sau de un alt judecător, menționându-se și că era al treilea termen de judecată la care recurentul solicita amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare din cauze medicale, iar soluționarea cauzei cu precădere se impunea datorită suspendării din funcție a judecătorului cercetat până la soluționarea acțiunii disciplinare. Totodată, s-a avut în vedere și că recurentul a formulat în scris apărări, excepții și cererii de probe. În raport cu cele reținute în încheierea recurată și cu caracterul supletiv al dispozițiilor art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare trimisă de magistrat și examinată la termenul din 5 aprilie 2017, nu poate fi imputată, din perspectiva nelegalității, instanței de disciplină. Astfel, recurentul ignoră caracterul excepțional al cererii de amânare pentru lipsă de apărare, în speță, acesta formulând, în mod repetat cereri de amânare pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale. Or, în acest caz, cererea de amânare nu mai are caracter excepțional, fiind formulată, în mod repetat, la mai multe termene de judecată, lucru ce denotă încercarea magistratului recurent de tergiversare a cauzei, acesta deturnând dreptul său legal la apărare de la scopul pentru care legea l-a recunoscut în favoarea sa. În ceea ce privește criticile recurentului privind omisiunea instanței de a soluționa excepțiile invocate, de a nominaliza excepțiile discutate, de a respinge generic excepțiile, neprecizat și nemotivat, s-au reținut următoarele argumente pentru care acestea nu pot fi primite. Din analiza încheierii respective, se constată că instanța disciplinară a răspuns susținerilor formulate de recurent în susținerea excepțiilor invocate prin întâmpinare și cererea reconvențională, reținând, în esență, următoarele: inaplicabilitatea dispozițiilor art. 150 și art. 194 lit. e) din C. proc. civ. în procedura disciplinară reglementată de Legea nr. 317/2004; conținutul rezoluției prin care se exercită acțiunea disciplinară este reglementat expres în cuprinsul art. 32 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție aprobat prin Hotărârea nr. 1.027/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, acțiunea disciplinară fiind întocmită și exercitată cu respectarea dispozițiilor legale în materie; repartizarea lucrării ce face obiectul prezentului dosar s-a realizat în condițiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție și de dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. f) și art. 47 din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, fiind respectat atât termenul pentru efectuarea verificărilor prealabile cât și termenul legal pentru efectuarea cercetării disciplinare și exercitarea acțiunii disciplinare; Dosarul nr. x/2054 nu a fost pus la dispoziția magistratului recurent în vederea luării la cunoștință, deoarece acesta nu s-a prezentat la cercetare, conform procesului-verbal, întocmit conform art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție; nu există elemente concrete care să pună la îndoială imparțialitatea și independența inspectorilor judiciari. De asemenea, a fost recalificată cererea reconvențională ca și întâmpinare, apreciind că aspectele invocate au caracterul unor apărări. Prin urmare, argumentele invocate de recurent sub aspectul nemotivării nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fiind contrazise de conținutul hotărârii, care îndeplinește exigențele unei motivări corespunzătoare. În plus, s-a constatat că recurentul reia pur și simplu susținerile din întâmpinare și cererea reconvențională recalificată, fără a aduce critici concrete cu privire la argumentele avute în vedere de instanța de disciplină la respingerea excepțiilor invocate de recurent. Prin aceeași încheiere, instanța disciplinară a admis sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcție a recurentului și a dispus suspendarea din funcție a acestuia până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare. Acest aspect nu a fost criticat de recurent prin prezentul recurs, el fiind atacat separat și a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, prin urmare nu va fi analizat. Referitor la lipsa caracterului de instanță a secției pentru judecători în materie disciplinară, având în vedere și argumentele expuse anterior cu referire la compunerea instanței de disciplină, s-a reținut că secția pentru judecători în materie disciplinară își desfășoară activitatea în cadrul unei proceduri strict reglementate prin art. 49 - 52 din Legea nr. 317/2004, care asigură garanții pentru derularea unui proces echitabil, proceduri care în prezenta cauză au fost respectate. Totodată, modalitatea de numire a inspectorilor judiciari și a inspectorului șef (prin concurs), atribuțiile membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, nu sunt de natură să aducă în discuție modul de funcționare a instanței disciplinare. Susținerea recurentului în sensul că instanța de judecată nu a fost constituită legal a fost analizată în cadrul considerentelor anterioare. 4.

Argumentele dezvoltate de recurent în susținerea recursului formulat împotriva încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi reținute. Simplul fapt că, în cauză au fost formulate mai multe cereri de recuzare, care au fost respinse de fiecare dată ca nefondate, nu are forța de a conduce la constatarea existenței unei suspiciuni cu privire la imparțialitatea instanței și nu poate atrage după sine concluzia că imparțialitatea magistraților ar fi afectată, o concluzie contrară fiind de neconceput. În ce privește criticile subsumate încălcării dreptului la apărare, pentru nerespectarea prevederilor art. 442 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la citarea părților, comunicarea cererii de lămurire și respectarea procedurii prevăzute de art. 206 și 208 din C. proc. civ., așa cum s-a arătat anterior, dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevăd completarea procedurii disciplinare cu dispozițiile C. proc. civ., însă aplicabilitatea legii generale este supusă limitelor decurgând din specificitatea legii speciale. Prin urmare, nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile legale menționate de recurent referitoare la comunicarea întâmpinării, sancționarea nedepunerii acesteia și citarea părților pentru soluționarea cererii de lămurire. Pe de altă parte, părțile au fost citate pentru termenul din 25 aprilie 2018 în dosarul de fond, cererea de lămurire fiind depusă de recurent la un termen anterior, instanța de disciplină acordând cuvântul părții prezente la acel termen asupra cererii de lămurire formulate de recurent, astfel cum reiese atât din practicaua încheierii din ședința publică de la acel termen, în care s-a și menționat faptul că aceasta urmează a fi soluționată în cameră de consiliu, cât și din practicaua încheierii recurate. În ce privește criticile pe fondul cererii de lămurire, în deplin acord cu instanța de disciplină, s-a reținut că cererea de lămurire formulată de recurent nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 443 din C. proc. civ. În privința audierii nemijlocite ca martor a judecătorului B., propus de judecătorul recurent, aceasta s-a realizat în condiții de contradictorialitate și în conformitate cu prevederile art. 309 și următoarele din C. proc. civ., câtă vreme respectiva persoană a fost audiată de instanța de disciplină cu respectarea principiului nemijlocirii și în condiții de contradictorialitate, la audierea martorei prin videoconferință participând și recurentul, astfel că nu se poate constata vreo nelegalitate sau vreo vătămare adusă judecătorului recurent. Împrejurarea că instanța de disciplină a încuviințat proba testimonială și a administrat-o prin modalitatea videoconferinței, fără a se indica vreun temei de drept pentru această modalitate de administrare a probei, nu poate fi considerată de natură a încălca prevederile art. 22 din C. proc. civ. sau vreo altă normă legală, câtă vreme aceasta s-a realizat în limitele competențelor ce revin instanței de disciplină potrivit prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. În mod corect, instanța de disciplină a reținut că acțiunea disciplinară are ca părți Inspecția Judiciară, pe de o parte, și judecătorul cercetat disciplinar, pe de altă parte, iar audierea martorei a fost solicitată de către recurent. Susținerea acestuia în sensul că a solicitat audierea martorei ca persoană care îi aduce o acuzație nu are relevanța propusă de recurent, întrucât acțiunea disciplinară a fost exercitată în condițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 (astfel cum erau în vigoare la momentul sesizării Inspecției Judiciare), legea neatribuind vreo calitate anume persoanei care sesizează Inspecția Judiciară în cadrul procedurii disciplinare prevăzute de art. 49 din Legea nr. 317/2004, care să împiedice audierea acesteia în cauză ca martor. De altfel, recurentul nu contestă faptul că a propus audierea doamnei judecător B., ci că a solicitat audierea acesteia ca o persoană care îi aduce o acuzație, nu ca martor. Totodată, sunt lipsite de suport și criticile referitoare la lămuririle solicitate de recurent cu privire la modalitatea audierii martorei prin videoconferință, instanța de disciplină apreciind corect că nu sunt îndeplinite condițiile art. 443 din C. proc. civ., faptul că a fost încuviințată audierea martorei B. prin videoconferință neatrăgând obligația instanței de disciplină de a preciza în încheiere ce drepturi are judecătorul recurent în legătură cu administrarea acestei probe, în raport cu procedura prevăzută de art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004. Neîntemeiate sunt și argumentele recurentului cu privire la faptul că nu a fost indicată teza probatorie pentru martora a cărei audiere a fost încuviințată, instanța de disciplină făcând referire la cererea anterioară de lămurire a încheierii din 27.09.2017, ce avea ca obiect solicitarea recurentului de a se preciza teza probatorie și rezoluția pentru fiecare martor care a fost încuviințat a fi audiat, cerere respinsă prin încheierea din 22.11.2017. Faptul că această ultimă încheiere nu ar fi fost încă comunicată recurentului în vederea exercitării căii de atac nu are relevanța propusă de recurent, acesta având posibilitatea să exercite calea de atac împotriva încheierii din 22.11.2017 odată cu prezentul recurs, însă criticile din recurs nu vizează și această încheiere. 4.

Criticile referitoare la încheierea ședinței publice din 25 aprilie 2018, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 din C. proc. civ., nu sunt fondate. Criticile recurentului împotriva acestei încheieri se referă la faptul că, în cauză, cererea de lămurire a fost soluționată prin încheierea din ședința publică din 25 aprilie 2018, fiind nemotivată sub aspectul soluției de respingere a cererii de lămurire, care a fost soluționată și prin încheierea din camera de consiliu de la aceeași dată, ceea ce ar reprezenta, în opinia recurentului, o dublă soluționare a cererii sale de lămurire. Recurentul susține și că instanța disciplinară a declarat închisă cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut și, deși a atras atenția asupra acestei împrejurări, nu s-a consemnat, motiv pentru care formulează cerere de înscriere în fals și solicită sesizarea parchetului. Se constată că, prin încheierea din ședința publică din data de 25 aprilie 2018, s-a acordat cuvântul asupra cererii de lămurire a încheierii de ședință din 10.01.2018, făcându-se mențiunea că aceasta urmează a fi soluționată în cameră de consiliu, iar, instanța, după soluționarea cererii de lămurire în camera de consiliu, a menționat soluția dată asupra acesteia și în practicaua încheierii din ședința publică de la acea dată. Același mențiuni au fost redate și în practicaua încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 prin care a fost soluționată cererea de lămurire. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, nu există o dublă soluționare a cererii de lămurire și, implicit, nici nu se poate reține nemotivarea asupra cererii de lămurire, din moment ce aceasta a fost soluționată în camera de consiliu, iar, motivarea soluției de respingere a cererii de lămurire se regăsește în încheierea din camera de consiliu. De altfel, la termenul din 25 aprilie 2018, au fost soluționate mai multe cereri formulate de recurent, printre care și cerere de acordare a ajutorului public judiciar, cerere de recuzare, precum și cererea de lămurire, toate soluționate în camera de consiliu, prin încheieri separate, soluția asupra acestora fiind menționată și în practicaua încheierii din ședință publică din 25 aprilie 2018, modalitatea de gestionare a ședinței de judecată de la acel moment reprezentând un atribut administrativ al completului de judecată. Referitor la susținerile recurentului în sensul că nu i s-a oferit ocazia să propună probe sau să dea o declarație și că s-a declarat închisă cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut, acestea nu sunt fondate. Potrivit celor consemnate în practicaua încheierii din ședința publică din 25 aprilie 2018, se menționează că recurentul a fost prezent în sala de video-conferință, la momentul audierii martorei B., ocazie cu care i s-au adus la cunoștință de către instanță faptul că s-a procedat la soluționarea tuturor cererilor formulate de acesta pentru termenul din 25 aprilie 2018, precum și modalitatea de soluționare a acestora, s-a luat act de faptul că recurentul a formulat, oral, cerere de reexaminare împotriva soluției de respingere a cererii de ajutor public judiciar, după care s-a trecut la audierea martorei, în timpul căreia recurentul a invocat excepția nelegalei compuneri a completului de judecată. După audierea martorei B., fiind interpelat de instanță, recurentul a arătat că nu dorește să participe în continuare la ședința de judecată, pentru a pune concluzii, motiv pentru care acesta nu poate să susțină cu just temei faptul că s-a închis cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut, părțile putând dispune de soarta procesului potrivit propriei voințe, una din formele de manifestare a acestui drept fiind tocmai neprezentarea la termenul de judecată. Este un risc pe care acestea și-l asumă, cunoscut fiind faptul că părțile au dreptul de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, astfel cum prevede art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. Pasivitatea manifestată de partea/părțile care nu se prezintă la termenul de judecată la care se ridică excepția în aceste condiții nu-i poate fi imputabilă instanței pe motivul necesității respectării unor principii fundamentale cum ar fi contradictorialitatea și dreptul la apărare, o asemenea conduită, fiind, cel mai adesea, de natură a conduce la perpetuarea interesului pârâtului în tergiversarea soluționării cauzei. În ce privește cererea de înscriere în fals (intelectual prin omisiunea menționării) împotriva încheierii, se reține că aceasta este un act solemn emis în derularea procedurii judiciare, neavând valoarea înscrisurilor produse de părțile litigante ca mijloace de dovadă în cadrul procesului în care își dispută dreptul invocat ca fiind încălcat, nefiind aplicabile dispozițiile art. 301 și urm. din C. proc. civ. 4.

Criticile referitoare la Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018 nu pot fi primite. Examinându-se în continuare recursul, pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurent au fost examinate grupat în raport de aspectele sesizate, având în vedere că Dosarul nr. x/2016 al secției pentru judecători în materie disciplinară a avut ca obiect judecarea a 3 acțiuni disciplinare distincte formulate de Inspecția Judiciară împotriva domnului judecător A., conexate de instanța disciplinară, iar motivele de recurs sunt în mare parte comune pentru toate acțiunile disciplinare, urmând a fi făcute distincțiile necesare în raport de fiecare acțiune disciplinară numai acolo unde este cazul. Se constată că recurentul a formulat critici în recurs din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., iar ipotezele prevăzute de cele de la pct. 1 și 6 au fost analizate în cadrul criticilor comune dezvoltate de recurent atât împotriva încheierilor recurate, cât și a hotărârii de fond, analiza acestora fiind cuprinsă în cadrul considerentelor anterioare, urmând a fi avute în vedere în continuare motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Astfel, susținerea recurentului în sensul că instanța de judecată nu a fost constituită legal, întrucât hotărârea a fost luată într-o componență de 7 în loc de 9 membri, a fost analizată în considerentele anterioare. Pretinsa lipsă de imparțialitate a instanței disciplinare a fost analizată, de asemenea, în cadrul considerentelor anterioare, imparțialitatea instanței disciplinare fiind susținută de recurent din perspectiva modului de soluționare a cererilor formulate de acesta pe parcursul procedurii în fața instanței disciplinare, nefiind indicate motive obiective, temeinice de natură a înlătura prezumția de obiectivitate de care se bucură instanța de judecată. 4.

Criticile expuse în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu pot fi primite. Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurent din această perspectivă, ce vizează modul în care instanța de disciplină a soluționat excepțiile, apărările și probele invocate de recurent, nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate. 4.

Susținerile recurentului judecător referitoare la faptul că acuzațiile/abaterile nu cuprind și circumstanțele de timp și loc ale acestora, fiind încălcată obligația de descriere a faptei, prin încălcarea art. 252 alin. (2) lit. a) din C. muncii sunt lipsite de suport. Sub acest aspect, s-a reținut că profesia de judecător este exercitată în cadrul unui raport juridic de numire în funcție, în privința căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg, nefiind incidente ipso facto prevederile din C. muncii. Aplicabilitatea în speță a dispozițiilor respective nu poate fi primită întrucât, în cauză, nu se pune problema unei sancțiuni disciplinare, în cadrul desfășurării unor raporturi de muncă, întrucât o asemenea modalitate a raportului de serviciu al magistratului nu este reglementată. Relevant în acest sens este faptul că raportului juridic specific funcțiilor din cadrul autorității judecătorești îi sunt aplicabile dispozițiile speciale referitoare la sistemul public judiciar, iar nu cele referitoare la raporturile de muncă din C. muncii, în condițiile în care Legea nr. 303/2004 nu cuprinde o normă de trimitere care să prevadă faptul că statutul judecătorilor și procurorilor se completează cu dispozițiile din legislația muncii. 4.

Recurentul susține că prin hotărârea atacată, instanța disciplinară a "recombinat" acțiunile - rezoluțiile distincte, le-a amestecat, fără să fie pusă în discuția contradictorie a părților. În acest fel, a fost încălcat dreptul său la apărare, precum și principiile procedurii civile și garanțiile specifice unui proces echitabil. Constatarea săvârșirii unei abateri disciplinare, având conținutul prevăzut de lege, însă într-o altă modalitate, de asemenea prevăzută de lege, decât cea pe care a reținut-o Inspecția Judiciară, nu poate avea nici semnificația sancționării pentru o altă faptă și nici încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al recurentului. Faptele, temeiurile de drept și argumentele reținute nu au fost străine de obiectul sesizărilor sau de obiectul dezbaterilor, iar apărările judecătorului recurent s-au referit exact la aceste aspecte, pe care le-a cunoscut și în legătură cu care a putut să-și facă apărarea dorită. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității de arme atât în plan civil, cât și în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (Cauza Dombo Beheer B.V contra Olandei, Hotărâre din 27 octombrie 1993 și cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29 mai 1997). În ceea ce privește principiul contradictorialității, acesta implică pentru judecător sarcina de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți, aspect subliniat cu ocazia soluționării mai multor plângeri (Cauzele Barbera, Messegue și Jabardo contra Spaniei, Hotărâre din 6 decembrie 1988, Feldbrugge contra Olandei, Hotărâre din 29 mai 1986, Sanchez-Reisse, hotărâre din 21 octombrie 1986 și Ruiz-Mateos contra Spaniei, Hotărâre din 23 iunie 1993). Pentru a asigura respectarea acestei cerințe, judecătorul va fi obligat să pună în discuția părților toate chestiunile de care depinde justa soluționare a cauzei, iar renunțarea la contradictorialitatea procedurilor nu se justifică nici pe motiv de accelerare a acestora (Cauza Niederost contra Elveției, Hotărâre din 18 februarie 1997). Or, niciunul dintre aceste principii nu a fost încălcat în cauză, conținutul acțiunii disciplinare și actele de cercetare disciplinară efectuate în cauză au vizat strict faptele cu privire la care s-a apreciat, prin fiecare rezoluție de începere a cercetării disciplinare, că reprezintă indicii ale unor abateri disciplinare. De altfel, în cuprinsul hotărârii au fost analizate distinct faptele reținute în cele trei acțiuni disciplinare conexe, a fost indicat și analizat materialul probatoriu avut în vedere pentru a reține elementele constitutive ale fiecărei abateri disciplinare, context în care au fost analizate și apărările formulate de recurent, astfel că modul de desfășurare a dezbaterilor, administrarea probelor, examinarea excepțiilor și a apărărilor formulate de recurent s-au realizat de către instanța disciplinară cu respectarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și a tuturor garanțiilor oferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 4.

În ce privește criticile că presupusele abateri nu se circumscriu textelor legale invocate de secția disciplinară, iar, în plus, se invocă dispoziții din C. deontologic a căror nerespectare nu atrag un regim disciplinar, se reține că recurentul a fost sancționat în baza art. 99 lit. a) și c) din Legea nr. 303/2004. Menționarea unor norme din C. deontologic al judecătorilor și procurorilor în cuprinsul acțiunilor disciplinare, respectiv al Hotărârii nr. 11J din 09.05.2018 a secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii nu înseamnă că recurentul a fost sancționat în baza acestuia, dimpotrivă, indicarea acestora s-a făcut în considerarea faptului că analizarea comportamentului unui magistrat trebuie raportată și la standardele impuse prin C. deontologic al judecătorilor și procurorilor, art. 4 din Legea nr. 303/2004 stipulând că judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte C. deontologic al judecătorilor și procurorilor. Împrejurarea că, la stabilirea existenței abaterilor disciplinare, secția pentru judecători în materie disciplinară a avut în vedere și alte prevederi normative, anume cele din C. deontologic al judecătorilor și procurorilor, nu înseamnă că atragerea răspunderii disciplinare s-a făcut exclusiv în temeiul acestor norme, ele fiind invocate în contextul în care vin să lămurească, să completeze, să precizeze abaterile disciplinare ce fac obiectul art. 99 lit. a) și c) din Legea nr. 303/2004, republicată. Prin urmare, criticile sub acest aspect nu pot fi reținute, iar, implicit, excepția de nelegalitate a C. deontologic, invocată de recurent nu poate fi primită. 4.

Referitor la faptul că acțiunea disciplinară este nelegală pentru că nu a fost introdusă o acțiune împotriva recurentului, aceasta nefiind comunicată, potrivit prevederilor art. 194 și art. 150 din C. proc. civ., se reține că, așa cum s-a expus anterior, în conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și cu principiul specialia generalibus derogant, aplicabilitatea unor norme din C. proc. civ. poate privi doar situații neprevăzute de norma specială. În speță însă, procedura de soluționare a acțiunii disciplinare este expres reglementată de art. 49 din Legea nr. 317/2004, fără a se face nicio mențiune referitoare la etapele procesului civil, astfel cum acestea sunt prevăzute de C. proc. civ. Astfel, în conformitate cu normele speciale care reglementează procedura disciplinară, actele efectuate în cadrul cercetării disciplinare se comunică persoanei cercetate, pe parcursul desfășurării procedurii sau la finalul acesteia, conform dispozițiilor art. 30 alin. (7) din Regulamentul de efectuare a lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (1) din legea specificată, "Neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acțiunii nu împiedică desfășurarea în continuare a judecății". Reținând, pentru considerentele expuse anterior, incompatibilitatea dintre dispozițiile art. 194 și 150 din C. proc. civ. (referitoare la conținutul cererii de chemare în judecată și înscrisurile anexate acesteia) și prevederile speciale aplicabile în materia procedurii de judecată a litigiilor disciplinare ale magistraților, nu pot fi primite criticile formulate de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Așadar, în mod eronat se susține de către recurent și că instanța de disciplină i-ar fi încălcat dreptul la apărare. Dimpotrivă, recurentului i-a fost respectată această garanție procesuală, fiind legal citat, având posibilitatea să-și formuleze toate apărările, depunând la dosar întâmpinare, cerere reconvențională, cereri de recuzare și, ulterior, memorii și note scrise, prin care a formulat o serie de solicitări, susțineri, a invocat argumente, pe care instanța de disciplină le-a analizat și asupra cărora s-a pronunțat motivat. Oricum, analizând detaliat conținutul fiecărei rezoluții prin care a fost exercitată acțiunea disciplinară, se constată că termenele legale prevăzute de art. 45 alin. (3), art. 46 alin. (6) și (7) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare pe parcursul derulării procedurilor disciplinare au fost respectate. 4.

În ceea ce privește susținerile că acțiunea disciplinară este nelegală, întrucât în fapt aceasta este inexistentă, iar acțiunea disciplinară și rezoluțiile sunt tardive deoarece rezoluția de începere a cercetării disciplinare ar fi fost antedatată, se reține că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, forma actului de sesizare a instanței disciplinare este aceea de rezoluție scrisă și motivată, prin care se dispune admiterea sesizării, exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, iar, conținutul rezoluției prin care se exercită acțiunea disciplinară este stabilit în mod expres prin dispozițiile art. 32 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Or, normele regulamentare prevăd că rezoluția se comunică odată cu invitația de a participa la cercetarea disciplinară, nefiind prevăzută nicio obligație de a fi comunicată anterior, respectiv la data întocmirii, așa cum susține recurentul. Aspectele invocate de către recurent, care vizează neindicarea prin actul de sesizare, a procedurii în care urmau să se efectueze verificările, a presupusei abateri disciplinare și a descrierii presupusei fapte cu privire la care sesizarea din oficiu, ca urmare a apariției în mass-media a articolului intitulat "Judecător despre colegii lui: psihopații mitomani și incompetenți de la Curtea de Apel Cluj", pe site-ul www.x.ro, în data de 26.10.2016, nu pot fi reținute ca elemente care să atragă nulitatea sesizării, având în vedere că nu există o prevedere expresă care să stabilească, sub sancțiunea nulității, elementele obligatorii ale actului de sesizare, iar cazurile care atrag clasarea sesizării nu sunt incidente în speță, rezultând cu claritate date cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea. De asemenea, critica recurentului în sensul că președintele Consiliului Superior al Magistraturii nu are atribuții pentru a dispune efectuarea de verificări prealabile nu poate fi primită, întrucât, potrivit art. 10 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii poate dispune înaintarea către Inspecția Judiciară a sesizării formulate de către orice persoană interesată, în speță, sesizarea fiind făcută de către o altă persoană, actul respectiv aflându-se la dosar. 4.

Nici criticile referitoare la lipsa unei anchete efective, precum și caracterul inechitabil și lipsit de obiectivitate al procedurii disciplinare desfășurate nu pot fi primite, față de faptul că, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată atât respectarea dispozițiilor legale procedurale din Legea nr. 317/2004 și din Regulamentul lucrărilor de inspecție referitoare la derularea procedurii disciplinare, cât și respectarea dreptului la apărare al recurentului judecător, care a putut lua la cunoștință despre înscrisurile aflate la dosar, a putut propune probe și a depus ample concluzii scrise în argumentarea poziției sale. 4.

Referitor la criticile legate de administrarea probelor și legalitatea acestora, se reține că instanța de disciplină, s-a pronunțat motivat asupra cererilor de probe formulate de recurent pe durata instrumentării acțiunii disciplinare, apreciind cu privire la pertinența, necesitatea și utilitatea acestora, prin prisma obiectului acțiunii. Astfel, la termenul de judecată din 27 septembrie 2017, instanța a admis în parte cererea de probatorii formulată de recurent (s-a admis proba testimonială constând în audierea martorilor C. și B., judecători în cadrul Curții de Apel Cluj) și s-a dispus din oficiu audierea în calitate de martori a numiților D., E. și F. O parte din acești martori au fost audiați în mod nemijlocit de instanță, iar restul prin video-conferință, la sediul Curții de Apel Cluj, motivat de faptul că la termenul la care toți martorii au fost prezenți la secție, în jurul orei 15, după ce ședința de judecată a fost suspendată pentru o jumătate de oră, domnul judecător nu s-a mai prezentat, solicitând intervenția unui echipaj de urgențe medicale. în acest context, martorii prezenți și care nu fuseseră audiați de către secție au solicitat audierea lor prin video-conferință, întrucât absența lor din instanță perturba activitatea curții de apel. În acest context, audierea prin video-conferință a martorilor a asigurat respectarea garanțiilor procesuale, toți martorii, cu excepția martorei B., fiind audiați de către inspectorii judiciari și în procedura disciplinară. Cât privește caracterul, din punct de vedere probator, al capturii de ecran invocată în susținerea acțiunii disciplinare ce a făcut obiectul dosarului conex nr. x/2017, acesta are caracterul unui mijloc material de probă, care servește la stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea cauzei (în sensul art. 341 din C. proc. civ.). În legătură cu legalitatea materialului probator administrat în procedura disciplinară, cu referire expresă la referatele întocmite de specialistul IT din cadrul Curții de Apel Cluj acestea nu au caracterul unui act de cercetare efectuat de o persoană care nu are calitatea de inspector judiciar, ci constituie un mijloc material de probă, administrat în vederea identificării persoanelor care apar în înregistrările video, atestarea identității acestora neputând fi realizată decât de către o persoană din cadrul instanței; înregistrările video fiind vizualizate și de inspectorii judiciari care au apreciat necesară întocmirea respectivelor referate pentru lămurirea situației de fa