ÎCCJ, Decizia nr. 26/2019

Acțiunea disciplinară Prin acțiunile disciplinare înregistrate pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2016, y/2017 și 14/J/2017, conexate sub nr. x/2016, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj - pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârile instanței disciplinare i) Prin încheierea din ședință publică de la 5 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus următoarele: - cu unanimitate, respinge cererea de amânare a judecății cauzei formulată de pârâtul judecător A., ca neîntemeiată; - cu unanimitate, recalificând cererea reconvențională ca și întâmpinare, respinge excepțiile invocate de pârât, ca neîntemeiate; - cu majoritate, admite sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcție a pârâtului; în temeiul art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004 dispune suspendarea din funcție a domnului A. - judecător în cadrul Curții de Apel Cluj începând cu data de 6 aprilie 2017 și până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare ce face obiectul Dosarului nr. x/2016 - amână judecata cauzei și acordă termen de judecată la data de 10 mai 2017, ora 12:00, în vederea discutării conexării prezentei cauze cu Dosarul nr. x/2017, termen la care vor fi discutate și probatoriile. ii) Prin încheierea din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus: - în temeiul disp. art. 443 din C. proc. civ. respinge cererea de lămurire a înțelesului încheierii pronunțate la data de 10 ianuarie 2018, formulată de pârâtul A., ca neîntemeiată. iii) Prin încheierea din ședința publică de la 25 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus amânarea pronunțării la data de 9 mai 2018. iv) Prin Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunile disciplinare conexe exercitate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj și, în temeiul disp. art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj, în prezent suspendat din funcție, sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din același act normativ. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța a reținut, în esență, că domnul judecător A. a săvârșit următoarele fapte: a manifestat un comportament neadecvat și agresiv în completul de judecată din care făcea parte, în timpul ședințelor de judecată din datele de 11 aprilie 2016 și de 16 mai 2016, când, în lipsa acordului președintelui de complet, a intervenit pe parcursul dezbaterilor, aspect ce a determinat refuzul colegilor de a mai face parte din completele colegiale alături de domnul judecător A.; a folosit un limbaj neadecvat față de domnul judecător B., căruia i se adresa cu apelative necolegiale ce făceau referire la originea etnică și aspectul fizic ale acestuia din urmă; a avut o atitudine necorespunzătoare față de cei doi judecători C. și B. prin afirmațiile privind activitățile "neprincipiale" din biroul nr. 136 în care își desfășoară activitatea domnul judecător B. detaliate în mod explicit și în două cereri de abținere formulate în cursul lunii septembrie 2016, incidentul relatat de domnul judecător A. în motivarea declarațiilor de abținere, constituind și obiectul unui articol-pamflet publicat în ediția on-line a publicației "D.". Instanța a constatat că faptele săvârșite de domnul judecător A., astfel cum au fost descrise în situația de fapt reținută anterior, se circumscriu laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare. Față de situația de fapt arătată, instanța a reținut că atitudinea adoptată de domnul judecător A. în raport cu colegii săi din completul de judecată, în timpul ședințelor de judecată din datele de 11 aprilie 2016 și de 16 mai 2016, dovedesc incompatibilitatea comportamentului său cu standardele de conduită specifice unui judecător. De menționat este faptul că nu au fost reținute în conținutul constitutiv al abaterii disciplinare discuțiile purtate de judecătorul recurent cu colegii săi de complet în timpul deliberărilor, ci atitudinea adoptată de acesta în raport cu colegii săi, atitudine manifestată și cu prilejul întâlnirilor în vederea deliberării asupra cauzelor, motiv pentru care a fost înlăturată apărarea formulată de recurent sub acest aspect. De asemenea, maniera în care domnul judecător A. a înțeles să se comporte față de colegii săi, domnii judecători B. și C., prin afirmațiile și expresiile utilizate privind activitățile "neprincipiale" din biroul nr. 136, precum și atitudinea adoptată de acesta față de ceilalți colegi din cadrul instanței, denotă lipsă de respect și excede limitelor impuse și permise de exercitarea funcției de magistrat, aducând atingere onoarei și probității profesionale. În același sens sunt și afirmațiile cuprinse în declarațiile de abținere, acestea fiind formulate în contextul adresării unor solicitări către conducerea instanței pentru "decontaminarea biologică a dosarelor aferente completurilor din care fac parte" și pentru conservarea înregistrărilor video, astfel încât este evident că au fost făcute doar cu scopul ca un cerc cât mai mare de persoane să cunoască susținerile sale cu privire la natura relațiilor dintre cei doi colegi ai săi. De asemenea, limbajul folosit de domnul judecător A. față de domnul judecător B., căruia i se adresa cu apelativele "khazar" și "cinco de mayo" făcând referire la originea etnică și aspectul fizic ale acestuia din urmă, a fost perceput ca având o conotație negativă la adresa persoanei petentului. Referitor la consecințele atitudinii domnului judecător A., secția reține că, urmare a conduitei adoptată de acesta, s-a creat o stare de temere persoanelor cărora magistratul le-a adresat acuzații, iar, în condițiile în care starea conflictuală dintre persoanele implicate a fost cunoscută de întreg colectivul instanței, s-a afectat climatul normal al desfășurării relațiilor de serviciu. Comportamentul pe care domnul judecător A. l-a avut față de colegii de complet, precum și față de ceilalți colegi din cadrul instanței au determinat refuzul acestora de a mai face parte din completele colegiale alături de recurent, conducerea instanței fiind nevoită să îi constituie numai complet de fond. Faptele săvârșite de pârât au afectat deopotrivă atât onoarea și probitatea morală a judecătorilor vizați, cât și imaginea și prestigiul instanței, respectiv încrederea pe care oamenii o au în integritatea sistemului judiciar. De asemenea, afirmațiile domnului judecător A. au afectat relațiile în cadrul vieții de familie a celor doi colegi judecători, imaginea acestora la locul de muncă și în societate, acuzațiile ajungând la cunoștința colegilor din cadrul instanței, a părților din dosar și a altor instituții din țară. Între faptele reținute în sarcina pârâtului și urmarea periculoasă și de rezultat produsă există legătură de cauzalitate, din moment ce existența faptei a fost dovedită, iar urmarea de pericol și de rezultat au fost cauzate de atitudinea pârâtului. Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că vinovăția judecătorului recurent sub forma intenției rezultă din modul în care acesta a înțeles să se manifeste și expună, adoptând în relațiile cu colegii săi din cadrul instanței un comportament nefiresc și un limbaj incompatibil cu funcția de judecător. Toate acestea au condus fără echivoc la concluzia că atitudinea psihică a recurentului față de acțiunile sale a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor. Mai mult decât atât, în ceea ce privește fapta de a aduce în mod repetat acuzații defăimătoare la adresa domnilor judecători B. și C., prin formularea celor două cereri de abținere, instanța de disciplină a reținut forma de vinovăție a intenției directe, domnul judecător A. urmărind ca prin afirmațiile respective să aducă la cunoștința a cât mai multor persoane susținerile sale cu privire la natura relațiilor dintre cei doi colegi ai săi, cu consecința afectării onoarei și probității morale a judecătorilor vizați, cât și a imaginii și prestigiului justiției. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, imputată domnului judecător A., instanța disciplinară a reținut că acesta a publicat, la data de 1 februarie 2016, pe forumul judecătorilor, aprecieri jignitoare cu trimiteri la completul al cărui membru era; a postat, pe același forum, în data de 30 septembrie 2016, un comentariu neadecvat funcției; a formulat cereri prin care s-a solicitat luarea unor măsuri în vederea "decontaminării biologice a dosarelor (...)" s-a manifestat prin acuzații denigratoare la adresa doamnei judecător C. și comentarii privind probitatea morală a acesteia, exprimate într-un limbaj licențios și evident jignitor atât în discuțiile directe cu judecători din cadrul instanței, cât și în postările pe x@ y.com și respectiv x@x.com; a postat afirmații neadecvate funcției pe rețeaua de socializare facebook cu privire la judecătorii din cadrul Curții de Apel Cluj. Urmarea produsă prin săvârșirea acestor fapte constă în deteriorarea încrederii și respectului opiniei publice față de magistrați, cu consecința afectării imaginii justiției ca sistem și serviciu public. Afirmațiile defăimătoare făcute în spațiul public de un magistrat în legătură cu colegii săi, prin care se pun la îndoială competența profesională și întrunirea condițiilor impuse pentru exercitarea acestei funcții, pot induce în opinia publică neîncredere în buna funcționare a sistemului judiciar și în modul de înfăptuire a actului de justiție, aducându-se astfel atingere nu doar onoarei profesionale a judecătorilor vizați de afirmațiile făcute, dar și prestigiului justiției. De asemenea, repetarea cu obstinație a acuzațiilor formulate de domnul judecător la adresa celor doi colegi, precum și formularea cererilor de decontaminare a dosarelor, adresate mai multor instituții, au generat atât în cadrul, cât și în afara instanței "întrebări, rumoare, supoziții" care au avut drept efect, pe de o parte, auto-izolarea pentru o perioadă de timp a doamnei judecător C., iar pe de altă parte, afectarea imaginii și prestigiului instanței. În același sens, urmare a cererilor "de decontaminare" a dosarelor, adresate mai multor instituții, la sediul instanței s-a derulat un control al Inspectoratului Teritorial pentru Protecția Muncii, iar publicația "D.", a solicitat purtătorului de cuvânt al instanței, relații cu privire "la deratizarea birourilor în urma derulării unor relații intime în birouri" (declarația domnului judecător E.), împrejurare de natură a afecta în mod grav imaginea justiției. Sub aspectul laturii subiective, în speță, raportat la modalitatea de concretă în care s-a realizat comunicarea în spațiul public a afirmațiilor neadecvate, s-a reținut că domnul judecător A. a acționat în mod voit și conștient în sensul arătat, forma de vinovăție fiind intenția. De asemenea, scopul formulării solicitărilor "de decontaminare" a dosarelor de către domnul judecător A., respectiv al repetării acuzațiilor denigratoare la adresa celor doi colegi judecători, a fost acela de a răspândi în public, cât mai grabnic și pe scară cât mai mare, faptele reproșate celor doi colegi, pentru ca în felul acesta denigrarea lor să fie cât mai puternică. Prin urmare, cu privire la aceste fapte, instanța a constatat că vinovăția domnului judecător A., sub forma intenției, este dovedită, deoarece cunoștea obligațiile ce decurg din dispozițiile legale și regulamentare, care guvernează activitatea unui magistrat, a avut reprezentarea caracterului inadecvat al conduitei sale și a urmărit ca prin fapta sa să se producă anumite consecințe negative asupra onoarei și probității morale a colegilor săi, precum și a prestigiului instanței. Acest aspect este evidențiat și de faptul că, deși i s-a atras atenția să nu mai repete afirmațiile denigratoare la adresa celor doi colegi, domnul A. a adus la cunoștința mai multor persoane din cadrul instanței presupusul incident relatat inițial conducerii, iar ulterior a reluat aceleași acuzații, atât în conținutul cererilor adresate diverselor instituții, cât și în postările efectuate pe site-urile dedicate și utilizate de magistrați, determinând astfel publicitatea susținerilor sale.

Recursul declarat în cauză Recurentul A. a declarat recurs împotriva Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, a încheierii din ședința publică de la 5 aprilie 2017, a încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 și a încheierii din ședința publică de la 25 aprilie 2018, pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2016, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., în susținerea cărora expune criticile arătate în continuare. a) Cu privire la încheierea din camera de consiliu din 25 aprilie 2018, prin care s-a respins cererea recurentului de lămurire a Încheierii din 10 ianuarie 2018, recurentul susține că este criticabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5 și 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece: Recurentul arată, în esență, că instanța disciplinară nu a indicat niciun temei legal și niciun temei de fapt al audierii prin videoconferință a doamnei judecător C., martor în cauză, reținând greșit, fără să indice vreun motiv sau text legal, că nu s-ar fi nesocotit principiul nemijlocirii cu privire la administrarea probelor în proces, audierea având loc în fața secției disciplinare sesizate. Subsumat acestei critici, recurentul apreciază că un alt aspect care se impunea a fi lămurit era calitatea în cauză a doamnei judecător C., menționând că a cerut audierea acesteia ca petentă, persoană care îi aduce o acuzație, în baza dreptului de cross-examination, nu în calitate de martor, astfel că motivarea instanței disciplinare în sensul că această persoană a fost solicitată de către pârât a fi audiată ca martor este greșită. În mod greșit, s-a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 443 C. proc. civ. în ceea ce privește lămuririle solicitate de recurent cu privire la modalitatea administrării de probe prin videoconferință, prin încălcarea dreptului recurentului la apărare, a contradictorialității și a cunoașterii acestei proceduri de audiere prin videoconferință. De asemenea, instanța disciplinară nu s-a pronunțat pe solicitarea recurentului de a se preciza în legătură cu care din cele trei rezoluții de exercitare a acțiunii disciplinare a fost audiată martora în cauză, neindicându-se teza probatorie pentru această martoră. În continuare, se arată că instanța disciplinară a încălcat mai multe reguli de procedură, subsumate dreptului la apărare, și anume: au fost încălcate prevederile art. 442 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că deși acestea prevăd că procedura se desfășoară cu citarea părților, recurentul nu a fost citat, încheierea fiind dată fără citarea părților; cererea de lămurire nu a fost comunicată, fiind aplicabile, prin analogie, prevederile art. 206 alin. (1) și 208 alin. (1) C. proc. civ., întâmpinarea fiind obligatorie; nu a fost fixat termen de judecat și nu a fost afișată vreo listă de ședință în prealabil, recurentul fiind în imposibilitate de a-și pregăti apărarea. Subsumat aceleiași critici, recurentul mai argumentează în sensul următor: instanța disciplinară nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, hotărârea fiind luată într-o componență de 7 membri în loc de cei 9 prevăzuți de lege și într-o ședință condusă de o persoană care nu are dreptul de a conduce secția nefiind președintele Consiliului Superior al Magistraturii, hotărârea fiind redactată de o persoană fără drept; hotărârea a fost pronunțată de o instanță lipsită de imparțialitate, în raport de cererile de recuzare formulate de recurent și de încălcarea drepturilor procedurale. b) Cu privire la încheierea din ședința publică de la 25 aprilie 2018 prin care a fost dezbătut fondul cauzei și s-a dispus amânarea pronunțării, recurentul susține că este criticabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5 și 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece: Recurentul susține, în esență, următoarele critici: prin încheierea din ședința publică din 25 aprilie 2018 se discută cererea recurentului de lămurire, fiind soluționată și respinsă ca neîntemeiată, fiind încălcate prevederile art. 443 alin. (2) C. proc. civ. ce prevăd că cererea se judecă prin încheiere dată în camera de consiliu; încheierea este și nemotivată, necuprinzând niciun motiv al soluției de "respingere ca neîntemeiată" aparent cererea de lămurire a fost soluționată și prin încheierea din camera de consiliu de la aceeași dată, ceea ce reprezintă o dublă soluționare, fiind încălcate regulile litispendenței și ale puterii de lucru judecat; nu i s-a oferit ocazia să propună probe sau să dea o declarație, s-a închis cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut și, deși a atras atenția asupra acestei împrejurări, nu s-a consemnat, sens în care formulează cerere de înscriere în fals și solicită sesizarea parchetului. c) Cu privire la încheierea din ședința publică de la 5 aprilie 2017 prin care instanța disciplinară a respins cererea de amânare a judecății cauzei formulată de pârâtul judecător A., recalificând cererea reconvențională ca și întâmpinare, a respins excepțiile invocate de pârât, ca neîntemeiate, a admis sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcție a pârâtului; în temeiul art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004 și a dispus suspendarea din funcție a recurentului începând cu data de 6 aprilie 2017 și până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare ce face obiectul Dosarului nr. x/2016; a amânat judecata cauzei și a acordat termen de judecată la data de 10 mai 2017 și, generic, referitor la toate încheierile pronunțate de instanța disciplinară, recurentul formulează critici din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5 și 6 C. proc. civ. Astfel, recurentul susține că instanța disciplinară a încălcat dreptul la apărare, respingând, contrar dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., cererile de amânare pentru imposibilitate de prezentare, din motive medicale, dovedite pentru fiecare caz în parte. Subsumat aceleiași critici, recurentul argumentează în sensul următor: nu i s-a adus în mod efectiv la cunoștință acuzația; nu i s-a comunicat dosarul și niciun înscris pe care reclamanta își întemeiază pretențiile; nu i s-au permis facilitățile apărării prin luarea la cunoștință a dosarului. Recurentul invocă atât dispozițiile art. 6 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, subliniind dreptul de a fi informat și de a dispune de înlesnirile necesare pregătirii apărării, cât și jurisprudența corelativă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Dumitru Popescu împotriva României, Vermeire împotriva Belgiei). Fiecare încheiere în parte este nemotivată, nefiind analizate susținerile și apărările recurentului. Nu au fost analizate aspectele invocate în încheieri, fiind fie nesoluționate, fie soluțiile nu au fost nemotivate, reiterând toate motivele. În cazul încheierii din 5 aprilie 2017, recurentul susține că instanța disciplinară nu s-a pronunțat pe excepțiile invocate, nu s-au nominalizat excepțiile discutate, s-au respins generic, neprecizat și nemotivat, încălcându-se practica jurisdicțională constantă în sensul reținerii nulităților invocate ca excepții. d) Cu privire la Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018 prin care instanța disciplinară a admis acțiunile disciplinare conexe exercitate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj și, în temeiul disp. art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj, în prezent suspendat din funcție, sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din același act normativ, recurentul formulează critici din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul susține, în primul rând, că instanța disciplinară a încălcat dreptul la apărare, respingând, contrar dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., cererile de amânare pentru imposibilitate de prezentare, din motive medicale, dovedite pentru fiecare caz în parte, noua reglementare din noul C. proc. civ. fiind mai mai favorabilă și mai puțin strictă decât cea din vechea reglementare cuprinsă în art. 156 C. proc. civ. de la 1865. Subsumat aceleiași critici, recurentul argumentează în sensul următor: nu i s-au adus în mod efectiv la cunoștință acuzațiile; nu i s-a comunicat dosarul și niciun înscris pe care reclamanta își întemeia pretențiile; nu i s-au permis facilitățile apărării prin luarea la cunoștință a dosarului. Recurentul arată că Inspecția Judiciară nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 194 lit. e) C. proc. civ., de arătare a dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu aplicarea art. 150 din același cod. Recurentul invocă atât dispozițiile art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, subliniind dreptul de a fi informat și de a dispune de înlesnirile necesare pregătirii apărării, cât și jurisprudența corelativă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Dumitru Popescu împotriva României, Vermeire împotriva Belgiei). Recurentul susține că apărările sale relative la lipsa caracterului de stat de drept al României și, în consecință, inexistența unui sistem judiciar corespunzător și conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu au fost analizate de instanța disciplinară și nu au fost înlăturate în vreun fel. Subsumat acestei critici, recurentul face referire la protocoalele încheiate între Serviciul Român de Informații și structurile din sistemul judiciar, Inspecția Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și la principiile reținute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la statul de drept, imparțialitatea instanței și încrederea pe care aceasta trebuie să o inspire justițiabililor, concluzionând că instanța disciplinară nu a analizat apărările sale cu privire la aceste aspecte. Se invocă lipsa caracterului de instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a secției pentru judecători, atât din perspectiva relației dintre aceasta și inspecție, cât și a calității de organ administrativ. Recurentul consideră că hotărârea atacată a fost pronunțată de o instanță lipsită de imparțialitate în raport cu încălcările din dosar, și anume nepronunțarea asupra cererilor în probațiune, excepțiilor și cazurilor de nulitate invocate de recurent, publicarea și mediatizarea soluției din dosar pe site-ul CSM, respingerea cererilor de recuzare. Totodată, recurentul arată că instanța a fost nelegal constituită și compusă, întrucât nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, hotărârea fiind luată într-o componență de 7 membri în loc de cei 9 prevăzuți de lege și într-o ședință condusă de o persoană care nu are dreptul de a conduce secția nefiind președintele CSM, iar hotărârea este redactată de o persoană fără drept. Potrivit dispozițiilor legale în materie, secția funcționează ca instanță de judecată disciplinară, iar lipsa din componență a celor doi membri atrage nulitatea actelor judiciare atacate. Recurentul dezvoltă următoarele critici privind încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității: i) acuzațiile/abaterile nu cuprind și circumstanțele de timp și loc ale acuzațiilor/abaterilor, fiind încălcată obligația de descriere a faptei, nefiind analizate nici apărările sau indicate motivele pentru care apărările recurentului au fost înlăturate, prin încălcarea art. 252 alin. (2) lit. a) din Codul muncii; ii) se amestecă și se combină rezoluțiile din acțiunile disciplinare, fără a se pune în discuție acest aspect, fiind încălcate principiul contradictorialității și dreptul apărare; iii) presupusele abateri nu se circumscriu textelor legale invocate de secția disciplinară, iar, în plus, se invocă dispoziții din Codul deontologic a căror nerespectare nu atrag un regim disciplinar (dacă s-ar considera că dispozițiile codului deontologic pot completa Legea nr. 304/2004, ar fi vorba despre un act normativ emis ultra vires și nelegal, nelegalitate pe care recurentul o invocă, inclusiv pe calea excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 se susține caracterul lipsit de previzibilitate și nelegal al textului legal menționat, respectiv al sintagmei prestigiul justiției, invocându-se jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului; se invocă neconstituționalitatea art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004 în raport de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție și sesizarea Curții Constituționale cu această excepție, datorită caracterului său ambiguu și lipsa unui text care să detalieze, fie și doar exemplificativ, care sunt cazurile de atingere a prestigiului justiției și ce înseamnă gravitatea unor asemenea cazuri. Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, recurentul susține, în esență, următoarele critici: i) Inspecția Judiciară nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 194 lit. e) C. proc. civ., de arătare a dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu aplicarea art. 150 din același cod, sens în care solicită respectarea acestor obligații; ii) apărările și excepțiile invocate de recurent nu au fost examinate de secția disciplinară, motiv pe care le reiterează în recurs; iii) acțiunea disciplinară este rodul unei înscenări din partea unui grup cu funcții de conducere și de execuții, grup față de care Consiliul Superior al Magistraturii și secția pentru judecători în materie disciplinară nu e instanță de judecată imparțială în raport cu autorii înscenării, deoarece funcționează în același timp și în aceiași componență ca organ administrativ cu atribuții pur administrative; iv) acțiunea disciplinară este nelegală deoarece nu a fost introdusă o acțiune împotriva recurentului, fiindu-i comunicată doar rezoluția privind rezultatul cercetării disciplinare, fără să existe acțiunea disciplinară cu care să fi fost sesizată secția, act procedural distinct, iar rezoluția comunicată recurentului nu este confirmată de inspectorul-șef, fiind încălcate dispozițiile art. 47 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și art. 33 alin. (3) și (4) din Regulamentul de efectuare a lucrărilor de inspecție; atât acțiunea, cât și rezoluțiile sunt tardive, fiind depășite toate termenele pentru verificări, cercetare, sesizare secție; v) întreaga procedură și toate actele emise sunt realizate de inspectori imparțiali, numiți nelegal; vi) lipsa unei anchete efective, cercetare disciplinară nelegală efectuată în lipsa absenței recurentului din motive obiective. Cu privire la sesizarea privind atitudinea recurentului în raport cu colegii săi din completul de judecată, în timpul ședințelor de judecată din datele de 11 aprilie 2016 și de 16 mai 2016, se susțin, în esență, următoarele critici de către acesta: i) sesizarea este nulă, nu cuprinde niciun număr de înregistrare, nefigurând în evidențele Curții de Apel Cluj unde se presupune că a fost depusă și nu i-a fost comunicată recurentului de către inspecție, sens în care a fost încălcat dreptul la apărare ce atrage nulitatea; ii) hotărârea îi încalcă dreptul la apărare recurentului și din perspectiva faptului că nu cuprinde nicio descriere concretă, punctuală, a faptei; iii) instanța disciplinară nu s-a pronunțat asupra cererii recurentului de audiere a înregistrărilor, în ședință publică, încălcând totodată și principiul administrării nemijlocite a probelor; iv) abaterile se referă la afirmații generale, vizând două dosare din zeci de dosare pe ședință, reprezentând cazuri izolate, reduse, ce ar reprezenta doar un dubiu care ar trebui să profite recurentului, fiind deci încălcat principiul dubio pro reo; v) cercetarea este nelegală și pentru că încalcă rezoluția de cercetare, vizând și alte aspecte; vi) recurentul susține, pe de o parte, că afirmațiile sale sunt generale, astfel că nu pot atrage răspunderea sa disciplinară, iar, pe de altă parte, că au fost înregistrate nelegal discuții între judecători, care sunt secrete și protejate de principiul secretului deliberării; Referitor la abaterea vizând maniera în care recurentul a înțeles să se comporte față de colegii săi, judecătorii B. și C., prin afirmațiile și expresiile utilizate privind activitățile "neprincipiale" din biroul nr. 136, precum și atitudinea adoptată de acesta față de ceilalți colegi din cadrul instanței, se susțin, în esență, criticile arătate în continuare: i)prin hotărârea atacată se înlătură cu totul comportamentul în timpul deliberării; ii) a fost introdusă o nouă abatere față de cea pentru care a fost trimis în judecată, respectiv atitudinea adoptată față de ceilalți colegi din cadrul instanței, prin încălcarea dreptului la apărare; iii) invocă în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a Hotărârii colegiului de conducere din 1 septembrie 2016, excepție invocată și la instanța disciplinară care, nelegal, nu s-a pronunțat asupra acesteia; iv) acuzația este una generic formulată. Privitor la afirmațiile din declarațiile de abținere, recurentul arată că una din cererile de abținere i-a fost admisă, nefiind contestat caracterul veridic al susținerilor, iar abținerea reprezintă o obligație profesională sancționată disciplinar în caz de neîndeplinire. În ce privește limbajul folosit de recurent față de domnul judecător B., se afirmă, în esență, că, din probatoriul administrat rezultă că afirmațiile au fost făcute în glumă, folosirea apelativelor fiind făcută în baza relațiilor amiabile, la acel moment, cu petentul, cu care făcea des schimb de porecle, aspecte pe care nu le-a putut demonstra, întrucât, în mod nelegal, nu i s-a încuviințat administrarea de probe sub acest aspect. Oricum, sunt chestiuni fără niciun fel de importanță, nicidecum abateri disciplinare, iar aceste cazuri, reduse și izolate ca importanță, cel mult ar reprezenta doar un dubiu, care trebuie să profite recurentului, fiind încălcat, astfel principiul in dubio pro reo. Cu privire la apărările neexaminate sau înlăturate greșit de instanța disciplinară referitoare la abaterile prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, recurentul arată, în esență, următoarele: i) invocă nulitatea sesizării, motivat de faptul că efectuarea de verificări preliminare a fost dispusă de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, F., ce nu are ca atribuții dispunerea de verificări preliminare, astfel încât rezoluția este nulă și sub acest aspect; ii) Lucrarea nr. 7124/2016 a biroului de relații publice nu poate constitui niciun fel de probă, imaginile nefiind prelevate de vreun inspector judiciar, sens în care formulează cerere de înscriere în fals împotriva acestui proces-verbal de verificare; iii) cercetarea și întreaga procedură sunt nule datorită faptului că nu a fost efectuat niciun act de verificare de către inspectoarele judiciare și s-au derulat, ilegal, în afara sediului inspecției; iv) acțiunea este tardivă, între emiterea rezoluției și înregistrarea la consiliu trecând mai mult decât termenul prevăzut de lege, iar cercetarea a fost prelungită ilegal; cercetarea a fost realizată de inspectoare judiciare care au dat dovadă de lipsă de imparțialitate, fiind numite ilegal ca inspectoare; v) acțiunea disciplinară este nelegală și pentru că nu a fost introdusă o acțiune împotriva sa, iar secția nu a fost legal sesizată; vi) invocă aspecte de fapt care ar demonstra, în opinia recurentului, conivența inspectorilor judiciari cu conducerea curții de apel; vii) recurentul a fost citat la locul de muncă, deși a indicat expres o adresă de corespondență; viii) în privința încadrării faptei, au fost invocate texte din Codul deontologic, a căror nerespectare nu atrage un regim disciplinar; ix) Inspecția Judiciară nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 194 lit. e) C. proc. civ., de arătare a dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu aplicarea art. 150 din același cod, sens în care solicită respectarea acestor obligații; x) cu privire la declarația martorului G., nu i s-a asigurat respectarea dreptului de cross examination și audierea nemijlocită de către instanță; xi) referatele întocmite de specialistul IT H. sunt nelegale, întrucât acesta nu are calitatea de inspector judiciar și nu poate efectua acte de cercetare disciplinară; în plus, formulează cerere de înscriere în fals, recurentul afirmând că autorul acestor înscrisuri a distorsionat conținutul înregistrărilor și a redat în fals, falsificând intelectual respectivele referate, trebuind a fi solicitate toate înregistrările video din datele de 20 - 22 martie 2016 și înapoi în timp vreme de un an de zile. În continuare, recurentul reia susținerile conform cărora acțiunea disciplinară este nelegală deoarece nu a fost introdusă o acțiune împotriva sa, fiindu-i comunicată doar rezoluția privind rezultatul cercetării disciplinare, fără să existe acțiunea disciplinară cu care să fi fost sesizată secția; atât acțiunea, cât și rezoluțiile sunt tardive, fiind depășite toate termenele pentru verificări, cercetare, sesizare secție; prima rezoluție este antedatată, formulând cerere de înscriere în fals împotriva acesteia; nu i s-a adus la cunoștință acuzația în cel mai scurt timp, ci abia peste 4 luni, când, fără a i se aduce la cunoștință niciun act din dosar, a primit la 15 martie 2017, rezoluția de cercetare disciplinară; întreaga procedură și toate actele emise sunt realizate de inspectori imparțiali, numiți nelegal; recurentul susține că, în cauză, nu a fost efectuată o anchetă efectivă, iar cercetarea disciplinară este nelegală, fiind efectuată în lipsa recurentului din motive obiective; recurentul invocă o conivență între inspecție și conducerea curții; recurentul apreciază că este o persoană vulnerabilă în raport cu conducerea instanței, fiind nevoit să își desfășoare activitatea într-o locație înregistrată video (aspect care l-ar avantaja în cauză, însă reaua-credință a inspecției și conducerii Curții de Apel Cluj a făcut ca aceste înregistrări să nu fie administrate ca probe), cu toate aspectele profesionale controlate de conducere, președinte direct sau prin intermediul colegiului de conducere pe care îl controlează, putând foarte ușor să realizeze asupra sa situații de entrapment, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prezentată sub acest aspect, respectiv hotărârea din cauza Constantin și Stoian împotriva României, 29 septembrie 2009. În plus, recurentul susține că acțiunea este nelegală și pentru că ea conține o dublă incriminare, atât pe lit. a), cât și pe lit. c), contrar principiului ne bis in idem, de asemenea, acțiunea și cercetarea sunt nelegale și pentru că lucrarea nu a fost repartizată de inspecție aleatoriu și computerizat, așa cum prevăd normele legale și regulamentele inspecției. Recurentul consideră că starea de fapt nu a fost stabilită prin probe, au fost ignorate apărările și probele propuse de acesta, pe care le reiterează în totalitate, fiind administrate probe în lipsa recurentului, care nu a putut adresa întrebări martorilor astfel audiați. Cu privire la individualizarea sancțiunii, recurentul arată că nu s-a ținut seama de criteriile legale de individualizare, textele incidente în materie fiind încălcate. În plus, în hotărârea atacată se menționează că recurentul ar fi fost anterior sancționat disciplinar cu excluderea din magistratură, pentru săvârșirea aceleiași abateri disciplinare, prin Hotărârea nr. 15J din 18 decembrie 2008 a secției pentru judecători în materie disciplinară, sancțiune înlocuită prin Decizia nr. 2 din 30 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 15% pe o perioadă de 3 luni. Aceste presupuse înscrisuri nu există la dosar, nu i-au fost comunicate, nu au fost invocate de inspecție și nu au făcut astfel obiectul unor dezbateri în contradictoriu și nu s-a putut apăra față de acest aspect. Recurentul arată că este judecător de curte de apel, promovat numai prin concurs și președinte al Asociației Judecătorilor din România, în ambele calități având o activitate apreciată și reflectată corespunzător și aprobativ inclusiv în presa centrală. Printr-o serie de critici formulate printr-un memoriu depus ulterior, înregistrat la dosar la data de 21 septembrie 2018, recurentul arată că a primit hotărârea integrală pe mail la data de 3 septembrie 2018, din comunicarea anterioară lipsind două pagini, 70 și 71. În esență, recurentul arată că, deși pasajele din cele două pagini lipsă se referă la individualizare, ele nu vizează deloc criteriile legale ci i se atribuie o serie de fapte, fără sesizare, probe, se redau afirmații generice, fără acoperire, referitoare la opinia publică și prestigiul justiției, nefiind menționat niciun indicator de presupusă gravitate a presupuselor abateri, aplicarea sancțiunii nefiind în vreun fel justificată. În drept, autorul recursului a invocat incidența dispozițiilor art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6, 8 C. proc. civ.

Apărările formulate de Inspecția Judiciară Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare la recursul formulat de A., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, expunând argumente în combaterea criticilor recurentului.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.

Prioritar, se constată că, deși recurentul arată că recursul este îndreptat și împotriva tuturor încheierilor din dosar (îndeosebi a celor prin care s-au respins cereri de recuzare sau cereri de amânare ori s-au făcut referiri la excepții, astfel cum indică recurentul), criticile dezvoltate de acesta se referă numai la încheierea din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, încheierea din ședința publică din 25 aprilie 2018 și încheierea din 5 aprilie 2017. Nefiind indicate astfel critici concrete pentru fiecare încheiere în parte, ci numai critici generice, referitoare la încălcarea dreptului la apărare, nemotivarea hotărârilor, neanalizarea sau neindicarea apărărilor invocate de recurent în decursul procedurii desfășurate în fața instanței disciplinare, analiza recursului va privi numai cele trei încheieri menționate mai sus, criticile generice menționate urmând a fi analizate în cadrul celor vizând fondul recursului.

În ce privește criticile comune îndreptate împotriva încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, a Încheierii din ședința publică din 25 aprilie 2018, a Încheierii din 5 aprilie 2017 și a Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, acestea vor fi respinse ca nefondate, având în vedere considerentele expuse în continuare la pct. 8 -11 din prezenta decizie:

Astfel, criticile referitoare la nelegala compunere a secției pentru judecători nu pot primi relevanța propusă, nefiind identificate elemente în sensul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. În acord cu jurisprudența anterioară a Completului de 5 judecători (de exemplu: Decizia nr. 14/2017, pag. 2; Decizia nr. 266/2017, pag. 14, pct. 64 - 66; Decizia nr. 5/2018, pag. 7 - 8, pct. 41), se reține că secția pentru judecători în materie disciplinară este alcătuită cu respectarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 317/2004, conform cărora "lucrările secțiilor se desfășoară în prezența majorității membrilor acestora". Corelativ, art. 12 alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, cu modificările și completările ulterioare (incident în cauză, în raport cu data sesizării Inspecției Judiciare), prevede că "Lucrările secțiilor Consiliului sunt legal constituite în prezența majorității membrilor acestora și sunt prezidate de președintele sau, după caz, de vicepreședintele Consiliului. În lipsa acestora, ședința este prezidată de unul dintre membrii secției, ales cu votul majorității celor prezenți." Aceste dispoziții se aplică inclusiv în privința lucrărilor desfășurate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în îndeplinirea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. În acest sens, este de observat faptul că dispozițiile art. 44 - 53 din Legea nr. 317/2004, care reglementează atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în materia răspunderii disciplinare a magistraților, nu cuprind norme derogatorii de la cele ale art. 27 alin. (2) din lege, citate anterior. Este necontestat faptul că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că dispozițiile legii referitoare la procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile C. proc. civ., însă, chiar în prezența acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., invocate de recurent. În susținerea considerentelor expuse, un argument esențial este dat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când judecă în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci funcționează ca instanță extrajudiciară îndeplinind o activitate administrativ-jurisdicțională, fiind, în consecință, un organ administrativ-jurisdicțional, așa cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 148 din 16 aprilie 2003 și nr. 391 din 17 aprilie 2007). Pentru aceste motive, nu se pot reține criticile recurentului în sensul că instanța disciplinară nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, iar hotărârea a fost luată într-o componență de 7 membri în loc de cei 9 prevăzuți de lege și într-o ședință condusă de persoană care nu are dreptul de a conduce secția nefiind președintele Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu argumentele expuse anterior și prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și art. 12 alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Sunt lipsite de temei și criticile referitoare la faptul că hotărârile atacate au fost redactate de o persoană fără drept. Pentru aceleași considerente expuse anterior, se reține că, în cazul hotărârii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, fiind vorba de un act administrativ-jurisdicțional, iar nu de o hotărâre pronunțată de o instanță judecătorească, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., ci normele derogatorii cuprinse în art. 13 alin. (8) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, conform cărora "Hotărârile secțiilor prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară [...] se redactează de Biroul grefa secțiilor [...]".

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia, instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești. Ab initio, necesită menționat că, potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituția României, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, o activitate cu caracter jurisdicțional, îndeplinind rolul unei instanțe de disciplină, aflată, însă, în afara sistemului puterii judecătorești, singura care, în ordinea constituțională actuală, înfăptuiește justiția în România. Astfel, în conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituția României "justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege". În aplicarea acestui text constituțional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanțele judecătorești sunt: a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii. Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noțiunea de putere judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispozițiilor 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., vizează instanțele cu plenitudine de jurisdicție, nu și structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcții, și funcție jurisdicțională în materii specializate. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 514/2007 și nr. 788/2007, a definit, în mod constant, natura juridică a instituției Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaște calitatea de instanță judecătorească, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituția României. În al doilea rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci au în vedere, în realitate, depășirea competenței legale a Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, dedusă de recurent doar din modul de interpretare a dispozițiilor legale de către instanța de disciplină.

Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că argumentele invocate sunt neîntemeiate. Acest motiv de nelegalitate are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii și a încheierilor recurate, care îndeplinesc exigențele motivării corespunzătoare. Astfel, în privința motivării, se constată că instanța disciplinară a expus, în considerentele încheierilor și hotărârii atacate, ca elemente ale silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Completul de 5 judecători nu împărtășește criticile din recurs, deoarece instanța disciplinară nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință căreia îi răspund hotărârea și încheierile atacate în cauză. În sensul celor expuse, sunt edificatoare considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reținut că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (în acest sens, sunt edificatoare hotărârile pronunțate în cauzele Perez împotriva Franței și Van der Hurk împotriva Olandei,din 19 aprilie 1994), iar noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (hotărârile din cauzele Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997 și Albina împotriva României, din 28 aprilie 2005). În acest context, se reține că instanța disciplinară nu poate fi obligată să prezinte exhaustiv rezultatul analizei sale cu privire la absolut toate probele și să răspundă punctual tuturor afirmațiilor și argumentelor părților, fiind suficient să expună argumentat probele și dispozițiile legale pentru care au fost admise/respinse cererile părților, cerințe pe care încheierile și hotărârea recurată le îndeplinesc. În sensul acestor considerente, se reține că simpla nemulțumire a uneia dintre părți față de împrejurarea că instanța disciplinară nu a dat unui anumit mijloc de probă sau unei