ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 881/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 6950 din 1 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată la 11.11.2015 de reclamanții A., B., C. prin mandatar, D., E., F., G., H., I. și J. - în contradictoriu cu Biroul Asigurărilor de Autovehicule din România (B.A.A.R) și cu intervenientul forțat K. - având ca obiect obligarea pârâtului la plata de daune morale, în beneficiul fiecăruia dintre reclamanți, pentru prejudiciul suferit în urma decesului numitei L., intervenit la data de 15 ianuarie 2015.

Apelul formulat de reclamanți împotriva acestei hotărâri, a fost respins de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1120 din 21 iunie 2017.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. care, invocând prevederile art. 488 pct. 6 și art. 425 din C. proc. civ., susțin în esență că hotărârea instanței de apel este nemotivată/contradictorie și nu ține seama de documentele aflate la dosarul cauzei, nefiind arătate motivele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorilor sub aspectul nerecunoașterii prejudiciului moral suferit de reclamanți urmare decesului rudei lor, L., victima accidentului produs la 15 ianuarie 2015.

Or, se arată, nemotivarea este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.

Instanța de apel, mai susțin recurenții, a procedat la o interpretare eronată a prevederilor art. 1391 alin. (2) din C. civ., arătând că legiuitorul recunoaște dreptul la repararea daunelor morale suferite prin decesul unei rude sau altei persoane apropiate, numai celor care pot dovedi existența unui asemenea prejudiciu.

În realitate însă, textul este suficient de clar pentru ca instanța să poată acorda despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților și surorilor persoanei decedate, suferința acestora pentru durerea încercată prin moartea victimei, fiind " prezumată".

Se citează din jurisprudența instanțelor naționale și se redau fragmente de hotărâri judecătorești din care, în opinia reclamanților, ar rezulta că relativ la persoanele aflate în grad de rudenie apropiat cu victima accidentului, este de " domeniul evidenței " că dispariția acesteia i-a afectat iremediabil iar traumele psihice încercate "îi vor urmări toată viața".

Tot astfel, se mai arată, în legătură cu natura daunelor morale, acestea nu se concretizează întotdeauna "într-o stare de fapt", ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea lor nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale, întinderea acesteia neputând fi determinată decât prin aprecieri, pe baza unor criterii subiective, în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de " orientare " a instanței.

În speță, dovada prejudiciului moral suferit de reclamanți reiese din anchetele sociale efectuate, potrivit art. 1391 alin. (2) din C. civ., fiind instituită o " prezumție a durerii " încercate de ascendenții, descendenții, frații și surorile celei în cauză.

Ca atare, refuzul instanței de a acorda despăgubiri reclamanților echivalează cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale, fiind evident din probele administrate că din punct de vedere social, membrii familiei interacționează în mod defectuos, iar în orice acțiune întreprinsă se reflectă o " mare încărcătură " și o " agresivitate necontrolată " dobândită în urma tragicului eveniment.

Conchid recurenții-reclamanți că au reușit să facă dovada faptului că sentimentul de doliu și " obsesionalitatea " legată de evenimentul tragic, sunt foarte prezente în viața familiei lor, aspect care le influențează în mod negativ întreaga existență și " evoluție " atât pe plan individual, cât și la nivelul relațiilor de familie, dată fiind dispariția prematură a unui membru al acesteia.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Este adevărat că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro sau contra, de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările făcute de părți cât și la dispozițiile legale, respectiv cadrul legal aplicabil speței.

Astfel, atât doctrina cât și practica instanțelor au decis constant că obligația judecătorului de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la o anume soluție sau pentru ce motiv a apreciat anumite probe ca fiind relevante și altele nu, sau de ce a aplicat o normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Recurenții-reclamanți, nu invocă însă niciun argument pertinent în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din examinarea deciziei atacate rezultând că instanța de control judiciar a pronunțat o hotărâre neechivocă și amplu motivată, în ale cărei considerente sunt redate, pe larg, argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care nu au fost primite cererile părților.

Se observă că prin majoritatea argumentelor aduse în sprijinul acestei critici, recursul aduce de fapt în dezbatere, problematica acordării unor daune morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, în raport de criteriul rudeniei cu victima accidentului, solicitându-se în concret o reevaluare a situației de fapt, prin prisma unor elemente de probatoriu, împrejurare ce excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Revenind la analiza considerentelor hotărârii atacate, se constată că instanța de apel a răspuns punctual fiecărei critici inserate în motivele de apel, în aprecierea asupra prejudiciului nepatrimonial ce s-a pretins a fi fost suferit de către reclamanți (care le-ar fi dat dreptul la despăgubiri, în condițiile art. 1391 alin. (2) din C. civ.), luându-se în considerare probatoriul administrat în cauză și avându-se în vedere, pe lângă raporturile de rudenie care, nu pot constitui un criteriu absolut, apropierea efectivă dintre reclamanți și victima accidentului rutier și dacă într-adevăr, între aceștia a existat o modalitate de conviețuire și sprijin efectiv reciproc acordat.

Or, întreg probatoriul administrat în cauză, inclusiv anchetele sociale la care recurenții fac trimitere, atestă că familia victimei era una disfuncțională, membrii acesteia nu gospodăreau împreună, nu-și acordau sprijin reciproc și nu aveau legături afective care să justifice existența prejudiciului moral invocat.

Astfel, în ceea ce-l privește pe reclamantul B., așa cum corect a reținut instanța de control judiciar, relația acestuia de concubinaj cu victima, era finalizată cu cca. doi ani înainte de producerea accidentului, iar copilul rezultat din acest concubinaj, născut la 16 decembrie 2012, rămas inițial în grija tatălui, a fost dat ulterior în plasament familial, la data accidentului aflându-se în îngrijirea unui asistent maternal, pierderea mamei nefiind astfel, urmare a evenimentului rutier produs.

Nici ceilalți reclamanți, ascendenți sau colaterali, nu au reușit să probeze existența prejudiciului moral, cauzat de durerea încercată prin decesul victimei, ca urmare a legăturii afective deosebite ce ar fi existat între aceștia, cu consecințe și implicații în planul vieții lor personale, de natură să justifice acordarea unor compensații bănești, " pretium dolores."

Tot astfel, așa cum corect au reținut instanțele, legea nu instituie vreo " prezumție " de existență a prejudiciului nepatrimonial, ce ar deriva din simpla legătură de rudenie cu victima accidentului, din interpretarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) din C. civ., rezultând fără echivoc, că existența unui astfel de prejudiciu trebuie dovedită, prin raportare la toate consecințele negative pe care evenimentul ce a cauzat moartea victimei, l-a produs în planul vieții personale și sociale a celor care îi erau apropiați, atât ca legătură de rudenie, cât și afectivă.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J. împotriva deciziei nr. 1120 din 21 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2018.