ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 657/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL - în insolvență - prin administrator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj ca fiind succesor în drepturi a D.G.F.P. Bihor, a solicitat anularea Deciziei nr. 374 din 11.12.2012 privind atragerea răspunderii solidare a SC A. SRL pentru obligațiile fiscale de plată restante ale debitorului SC C. SRL precum și suspendarea executării actului administrativ atacat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 196/2013 CA-PI din 18 noiembrie 2013, Curtea de Apel Oradea - a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL - în insolvență - prin administrator judiciar CII B. din Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj ca fiind succesor în drepturi a D.G.F.P. Bihor, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinței nr. nr. 196/2013 CA-PI din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL - în insolvență - prin administrator judiciar CII B. din Oradea, solicitând casarea sentinței, și, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă deși nu a structurat motivele de nelegalitate, în esență, a susținut următoarele critici în raport cu sentința primei instanțe.

Instanța de fond a considerat că nu prezintă relevanță analiza efectuată de lichidatorul judiciar D. (economist-contabil de profesie), în cadrul Raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului SC C. SRL, rezumându-se a ne informa că insolvabilitatea prev. de art. 176 din C. proc. fisc. nu este tot una cu insolvență prev. de art. 177 C. proc. fisc.

În consecință, instanța nu s-a pronunțat în niciun fel cu privire la caracterul dispozițiilor Legii nr. 85/2006 care reprezintă dispoziții speciale și care primează față de dispozițiile C. proc. fisc. , care reprezintă reglementarea generală în materie, nu s-a pronunțat cu privire la existența unei fapte delictuale a d-lui E. (în calitate de administrator al recurentei), faptă care să aibă legătură directă cu insolvență SC C. SRL și nici cu privire la imputarea în sarcina noastră a anumitor acte de dispoziție efectuate de d-l E., anterior înființării societății.

S-au mai învederat aspecte ridicate în fața instanței de fond raportat la aceea că au fost imputate recurentei atât insolvența cât și insolvabilitatea SC C. SRL deși în Dosarul de insolvență nr. x/111/2012 al Tribunalului Bihor nu s-a formulat cerere de atragere a răspunderii organelor de conducere ale debitoarei SC C. SRL.

Raportat la aceste aspecte, în ceea ce privește stabilirea existenței unei fapte delictuale a administratorului societății ajunse în stare de insolvență, s-a apreciat că dispozițiile Legii nr. 85/2006 reprezintă dispoziții speciale și primează față de dispozițiile C. proc. fisc. , care reprezintă reglementarea generală în materie.

Or, atâta vreme cât nu se uzitează de aceste dispoziții și nu este supusă analizei judecătorului-sindic stabilirea existenței unei culpe a administratorului societății debitoare pentru ajungerea în stare de insolvență a societății pe care acesta a condus-o, este inadmisibil a se da curs dispozițiilor din Codul de procedură fiscală amintite anterior și a căror aplicare a realizat-o pârâta cu ocazia emiterii Deciziei nr. 374/11.12.2012.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În fapt critica soluției instanței de fond vizează neaplicarea doar a dispozițiilor Legii speciale nr. 85/2006 față de cele ale C. proc. fisc. .

În realitate, deși recurentul recunoaște existența a două dispoziții diferite în art. 176 respectiv art. 177 C. proc. fisc. referitoare la insolvabilitate și respectiv insolvență acesta susține că se poate realiza o întrepătrundere între proceduri.

Or, astfel cum prevăd dispozițiile art. 176 C. proc. fisc. , aplicabile în speța de față, insolvabilitatea debitorului este de competența organului fiscal, în timp ce procedura insolvenței, la care face referire art. 177 C. proc. fisc. , se realizează în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 85/2006, de către instanța judecătorească împreună cu toți creditorii societății.

În aceste condiții cele două proceduri nu sunt dependente una de cealaltă, organele fiscale putându-le utiliza pe ambele în recuperarea creanțelor bugetare.

Or, în speță s-a solicitat anularea Deciziei nr. 374/11.12.2002 în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (3) lit. b) și c) din C. proc. fisc. , motive diferite de cele pentru care se poate atrage răspunderea administratorilor sau persoanelor cu funcții de conducere în cadrul procedurii insolvenței.

În aceste condiții, dat fiind că prin recursul supus analizei nu s-a contestat cuantumul sumei de plată decât din perspectiva inexistenței unei cereri de atragere a răspunderii - aspect ce nu are legătură cu cauza după cum s-a precizat anterior, precum și chiar aceea că starea de insolvență a SC C. SRL ar fi avut în vedere activitatea derulată de aceasta în perioada 2008 - 2010, respectiv anterior înființării recurentei, Înalta Curte a analizat doar aspectele de legalitate a menținerii deciziei de către instanța de fond.

Or, fără a reveni la distincția insolvență/insolvabilitate, instanța subliniază că decizia a fost emisă întrucât s-au constatat întrunite condițiile prevăzute de art. 22 alin. (2) lit. b) și c) C. proc. fisc. , respectiv aspectele reținute de către instanța de fond și necontestate privind SC C. SRL care a fost declarată în stare de faliment la data de 30.05.2012 iar din documentele analizate a rezultat că d-l E. a deținut funcția de administrator atât la SC A. SRL cât și la SC C. SRL, în cadrul SC C. SRL d-l E. a deținut o cotă de participare de 100% fiind asociat unic, iar în cadrul SC A. SRL părțile sociale fiind deținute de către soția acestuia, d-na F., exercitând astfel controlul indirect prin intermediul soției sale.

Din declarațiile depuse pe semestrul II 2011 de către cele două societăți a rezultat că SC C. SRL a avut tranzacții comerciale cu clienții SC A. SRL, inclusiv livrări directe către aceștia (în proporție de peste 50% din totalul valoric al tranzacțiilor).

Drept urmare, organul fiscal de soluționare a contestației administrativ fiscale, a apreciat corect că prin preluarea de către SC A. SRL a raporturilor comerciale cu clienții debitorului, i-a afectat acestuia din urmă stabilitatea economică și implicit capacitatea de plată, ceea ce a determinat insolvabilitatea SC C. SRL

Toate acestea îndreptățesc Înalta Curte a aprecia că în mod corect situația de fapt existentă a fost reținută de către instanța de fond.

II. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs

Cum din analiza motivelor de recurs nu rezultă incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (3) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar C.I.I. "B." împotriva Sentinței nr. 196/2013 CA-PI din 18 noiembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 martie 2016.

Procesat de GGC - GV