ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1139/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 106/F din 22 octombrie 2008 pronunțată de către Curtea de Apel Brașov, a admis excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 28 mai 2005 - 31 august 2005, excepție invocată de pârâții Ministerul Justiției și MEF.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov, cu sediul în Brașov, MEF cu sediul ales la reprezentantul în teritoriu DGFP Brașov, și în consecință:

A obligat pârâții 1, 2, 3 să plătească reclamantei sporul de 50% pentru perioada 1 septembrie 2005 - până la data pronunțării prezentei sentințe și pe viitor până la noi dispoziții legale, actualizat cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale până. la plata efectivă.

A obligat Curtea de Apel Brașov să efectueze cuvenitele mențiuni în cartea de muncă a reclamantei.

A respins restul pretențiilor ca prescrise.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 21 noiembrie 2017, reclamanta A. a solicitat lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. W6/F din 22 octombrie 2008 pronunțată de către Curtea de Apel Brașov, în sensul de a se preciza natura dobânzii la care pârâții au fost obligați, dobânda care este una penalizatoare.

Prin încheierea din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel Brașov, cu opinie majoritară, a admis cererea de lămurire dispozitiv formulată de către reclamanta A. și a lămurit dispozitivul Sentinței civile nr. 106/F din 22 octombrie 2008 a Curții de Apei Brașov, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în sensul că dobânda la care au fost obligați pârâții este una penalizatoare.

Împotriva acestei din urmă încheieri, pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Ministerul Justiției au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

La termenul din 29 martie 2018, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetența materială a acestei instanțe pe care o va admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte și cele având ca obiect acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. erau soluționate, în primă instanță, de curțile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege sus-menționat, recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, de curțile de apel se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța supremă, în mai multe dosare, și s-a constatat că dispozițiile art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituționale.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Curtea Constituțională a constatat că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoțește O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiția să reprezinte un factor esențial de echilibra în statul de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiției, la dificultățile întâmpinate cu executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanței de urgență în condițiile stabilite de an. 115 alin. (4) teza I - a din Constituția României.

De asemenea, aspectele ce țin de oportunitatea adoptării reglementării nu își pot găsi, însă, soluționarea în modificarea unor norme ce reglementează competența în primă instanță și în recurs.

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competență, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acțiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiție.

S-a reținut și înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituția României, prin dispozițiile art. I și II din Ordonanță, deoarece se afectează regimul unei instituții fundamentale a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, ai cărei statut constituțional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea fundamentală.

În continuare, Curtea a mai constatat că stabilirea în competența instanței supreme a soluționării recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, în primă instanță, are ca efect extinderea sferei sale de competență și supradimensionarea activității acesteia, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu funcționează o secție specializată în soluționarea conflictelor și litigiilor de muncă.

A mai reținut că dispozițiile ordonanței de urgență respective nu satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3) din Constituție, în ceea ce privește soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activității instanței supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiție.

În esență, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3), prin art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008, atrage și înfrângerea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), conform cărora în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Ulterior deciziei Curții Constituționale s-a adoptat. Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și completări, printre care și abrogarea art. I din ordonanță, text de lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituționalității art. I din Ordonanță, precum și abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiție, ca. de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. 1 nu s-au prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competența de soluționare a recursurilor declarate în materia supusă discuției, în favoarea Înaltei Curți.

O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale, în loc să transpună concepția în materie a instanței constituante, în legătură cu degrevarea instanței supreme de această categorie de litigii, față de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar și de inexistența unei secții specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanței de urgență, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Așadar, instanța de drept comun în materia soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința recurată.

Cât privește cauza de față, se constată că acțiunea reclamantei a fost soluționată în primă instanță de către Curtea de Apel Brașov, conform prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acesteia.

Dacă s-ar fi declarat cale de atac împotriva hotărârii instanței de fond, recursul ar fi fost soluționat tot de Curtea de Apel Brașov, în baza competențelor legai stabilite la acea dată.

Încheierea de lămurire a dispozitivului sentinței pronunțată de instanța de fond este supusă recursului, iar competența de soluționare aparține instanței care a soluționat recursul pe fond.

Cum curtea de apel a fost instanța care ar fi soluționat calea extraordinară de atac a recursului, în cazul în care se declara această cale de atac, aceleiași instanțe îi revine și competența soluționării recursului declarat împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului.

Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și de pârâtul Ministerul Justiției împotriva încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM