ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 868/2016

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele

I.Circumstanțele cauzei.

Prin cererea întemeiată pe prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Timișoara - A.J.F.P. Arad suspendarea executării deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare nr. F-AR74 din 26 noiembrie 2013 emisă de pârâta pentru suma de 12.708.359 RON reprezentând T.V.A. și impozit pe profit cu accesorii până la pronunțarea instanței de fond.

Prin Sentința nr. 72 din 18 martie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantă S.C. A. S.R.L. Arad, împotriva pârâtei D.G.R.F.P. Timișoara - A.J.F.P. Arad și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr. F-AR 74 din 26 noiembrie 2013 privind debitul fiscal în sumă de 12.708.359 RON până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, referitor la prima condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, recurenta a arătat că, prima instanță a constatat greșit că numeroasele aspecte de fapt și de drept invocate de reclamantă cu privire la nedatorarea obligațiilor impuse prin decizia atacată reprezintă o îndoială suficientă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ.

În opinia recurentei, este lipsită de temei legal hotărârea primei instanțe prin care s-a constatat că susținerile reclamantei sunt suficiente pentru înlăturarea prezumției de legalitate a actului administrativ fiscal.

Totodată, recurenta a susținut că argumentele reclamantei, reținute de prima instanță, potrivit cărora cerința prevenirii unei pagube iminente este îndeplinită, nu au suport legal, întrucât soluția pronunțată prin Ordonanța din data de 20 mai 2013 de DIICOT nu a a avut ca obiect răspunderea societății intimate, ca persoană juridică și nu poate constitui temei pentru exonerarea acesteia de la răspunderea fiscală stabilită prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, iar stabilirea unei obligații bugetare nu poate reprezenta prin ea însăși o pagubă.

În fine, recurenta a susținut că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin urmare, în mod greșit, prima instanță a admis cererea de suspendare a reclamantei.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 mai 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 17 noiembrie 2015 completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 15 martie 2016, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a normelor de drept material, față de prevederile legale aplicabile dar și de apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că nu subzistă motive de casare a hotărârii primei instanțe, în considerarea celor în continuare arătate.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanță nu li se poate pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului.

Pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Criticile recurentei-pârâte vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material nu sunt întemeiate.

Examinând sumar actele dosarului, în limitele acestei proceduri în care nu este îngăduită prejudecarea fondului, judecătorul fondului a reținut în mod judicios că, întrucât D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Arad a dispus scoaterea de sub urmărire penala a S.C. A. S.R.L. și a administratorului B. cu privire la evaziunea fiscala în ce privește deducerea TVA în sumă de 8.344.137 RON, în cauză se creează o îndoială serioasă în privința legalității Deciziei de impunere nr. F-AR 74 din 26 noiembrie 2013 și a Raportului de inspecție fiscala cu nr. x din 26 noiembrie 2013.

De asemenea, se impune a fi subliniat faptul că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

În cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită o creanță bugetară va avea drept consecință diminuarea patrimoniului reclamantei, prin urmare, ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de Recomandarea nr. R/x din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul reclamantei, mai ales că, în speță, deși s-a dispus suspendarea procedurii administrative pana la definitivarea cercetărilor penale asupra sesizării organelor de inspecție fiscal, totuși s-a trecut la executarea silită asupra bunurilor mobile și imobile deținute de reclamantă, conform adresei nr. x din 13 martie 2014 emise de pârâtă.

În acest context, aprecierea instanței de fond, în sensul că executarea deciziei de impunere constituie o sarcină serioasă pentru patrimoniul reclamantei, de natură a-i perturba activitatea, reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care vor fi înlăturate și criticile referitoare la neîndeplinirea condiției existența pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ș) din același act normativ.

Reținând, așadar, față de cele mai sus expuse că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 14 și 20 din Legea nr. 554/2004, republicată va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva Sentinței civile nr. 72 din 18 martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2016.

Procesat de GGC - MM