ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1508/2018

HOTĂRÂRE

17.04.2018

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1508/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrata pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 28.07.2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, a solicitat anularea Deciziei referitoare la obligațiile de plată și accesorii nr. x/31.12.2014, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 253 din 12 octombrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, invocând dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a susținut, în esență, următoarele:

- Soluția instanței de fond este nelegală, deoarece este bazată pe interpretarea greșită a prevederilor art. 218 alin. (1) din C. proc. fisc. Astfel, Curtea de Apel Timișoara a considerat că nici art. 11 alin. (1) lit. c) și nici art. 2 lit. h) nu sunt aplicabile în speță, fiind aplicabil articolul art. 218 alin. (1) din C. proc. fisc. , normă specială, derogatorie de la dreptul comun.

Însă, în opinia recurentului, chiar dacă art. 218 este o normă derogatorie de la dreptul comun, el nu face altceva decât să stabilească regimul juridic al deciziilor de soluționare a contestațiilor, în cazul în care acestea au fost emise.

În schimb, norma nu identifică decizia de soluționare a contestației ca fiind unicul obiect al acțiunii judiciare și nici nu exclude aplicarea normelor dreptului comun pe care le-a invocat în cerere.

- Hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind bazată pe motive contradictorii. Astfel, dacă obiectul acțiunii judiciare îl reprezintă decizia de soluționare a contestației, atunci cererea nu putea fi respinsă decât ca fiind prematură. Cu toate acestea, instanța a soluționat cererea pe fond, apreciind-o nefondată.

- Hotărârea primei instanțe este nelegală și în ceea ce privește aspectul nemotivării deciziei administrative atacate, fiind dată cu aplicarea greșită a art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, respectiv cu interpretarea greșită a Ordinului nr. 1438/2009. Astfel, curtea a considerat că nemotivarea actului administrativ ar fi putut fi remediată de conținutul deciziei care trebuia pronunțată în soluționarea contestației.

De asemenea, curtea a considerat că deciziile privind obligațiile fiscale accesorii nu trebuie să respecte cerința esențială de motivare a actului administrativ, așa cum a fost ea stabilită de doctrină și jurisprudență, invocând în acest sens dispozițiile art. 119 din C. proc. fisc. , dispoziții legale care însă nici nu urmăresc și nici nu pot produce efectul pe care l-a presupus instanța de fond.

Mai mult, actul administrativ atacat nu corespunde nici măcar cerințelor minimale impuse de formularul utilizat de intimată, respectiv formularul din Anexa nr. 3 la Ordinul nr. 1438/2009. Astfel, la coloana intitulată "natura obligației fiscale", intimata a menționat "venituri din despăgubiri", mențiune care nu are nicio legătură cu categoriile stabilite în Ordin.

- Curtea de apel a interpretat greșit prevederile art. 14 din vechiul C. proc. pen. și a neglijat autoritatea de lucru judecat al hotărârilor penale care au soluționat acțiunea civilă. Recurentul a precizat că nu există și nici nu a existat nici un alt titlu decât Sentința penală nr. 37/27.01.2010, care stabilește în sarcina sa o răspundere de natură civilă și nu conține nici un fel de obligație la plata unor accesorii de natură fiscală.

Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat, în funcție de conținutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, instanța de control judiciar constată că dezlegarea dată de judecătorul fondului cererii formulate de reclamantul A. nu este legală, pentru considerentele în continuare arătate.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate de recurent nu evidențiază faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/.../b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată.

Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Însă, Înalta Curte apreciază ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, în acord cu practica sa consolidată în această materie, Înalta Curte reține că parcurgerea procedurii de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale reglementată în codul de procedură fiscală constituie o condiție de exercitare a dreptului la acțiune a cărei neîndeplinire atrage inadmisibilitatea acesteia, raportat la dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Titlul IX (art. 205 - 218) din C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrativ - fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluționarea unei cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal - art. 205 alin. (2) teza a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, în conformitate cu art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Deci, obiectul unei acțiuni în contencios administrativ-fiscal se limitează la atacarea deciziilor emise în soluționarea contestațiilor formulate în procedura prealabilă împotriva actelor administrativ fiscale, reglementată de art. 205 - 218 din C. proc. fisc. , ceea ce nu permite atacarea în mod direct a actelor administrativ fiscale de impunere.

Desigur, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor premergătoare actului administrativ-fiscal contestat, însă doar cu ocazia unui eventual control de legalitate asupra deciziei de soluționare a contestație pronunțate în condițiile art. 209 - 210 C. proc. fisc. , ceea ce, în speță, nu s-a solicitat.

Este adevărat că Legea nr. 554/2004 reprezintă dreptul comun în cazul contestării actelor administrative, însă normele instituite de C. proc. fisc. reprezintă norme speciale, care se aplică în mod prioritar, fiind derogatorii de la dreptul comun.

Prin urmare, regularitatea demersurilor procesuale efectuate de recurentul-reclamant nu poate fi apreciată prin prisma condițiilor prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , care fac parte din titlul IX intitulat "Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale" și care prevăd posibilitatea atacării deciziilor emise în soluționarea contestațiilor la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, au făcut obiect al controlului de constituționalitate, iar prin deciziile pronunțate Curtea Constituțională a constatat, de fiecare dată, că acestea nu contravin art. 21 din Legea fundamentală.

Prin Decizia nr. 271 din 27 aprilie 2017 Curtea Constituțională a reținut că "inadmisibilitatea formulării acțiunii în contencios administrativ, fără a se fi îndeplinit, în prealabil, procedura de soluționare a contestației pe cale administrativă, este o instituție procesuală pe deplin recunoscută și cu largă răspândire în dreptul românesc, a cărei utilitate nu poate fi pusă la îndoială. Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia procedurii prealabile învestirii instanțelor de contencios administrativ, "Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia". Prin urmare, întreaga procedură instituită de titlul IX al Codului de procedură fiscală din 2003, cu denumirea Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale - nu reprezintă nimic altceva decât un caz special al procedurii reglementate, cu titlu general, în art. 7 din Legea nr. 554/2004."

De asemenea, prin Decizia nr. 214 din 31 martie 2015 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , s-au reținut următoarele:

"În jurisprudența sa în materie, exemplu fiind Decizia nr. 877 din 23 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2013, Curtea a statuat că prevederile cuprinse în titlul IX al O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , "reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate. Asemenea proceduri, în care soluționarea plângerilor și a contestațiilor este atribuită însuși organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție - caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective -, ele fiind specifice funcției administrative." De asemenea, prin Decizia nr. 703 din 27 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 26 ianuarie 2015, paragraful 20, Curtea Constituțională a constatat că "instituirea recursului prealabil sau grațios reprezintă o modalitate simplă, rapidă și scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent. Se realizează astfel, pe de o parte, protecția persoanei vătămate și a administrației, iar, pe de altă parte, degrevarea instanțelor judecătorești de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluționate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerității. De asemenea, Curtea a reținut că nicio dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ grațios sau a celui ierarhic. În plus, s-a arătat că dreptul de acces liber la justiție nu este un drept absolut, el putând fi supus anumitor condiționări.

(...)

Referitor la modalitatea de soluționare a contestației formulate împotriva unui act administrativ fiscal, prin Decizia nr. 50 din 12 februarie 2013, precitată, Curtea a reținut că trebuie distins între mai multe ipoteze, după cum urmează: (...) b) O a doua ipoteză este aceea în care organul fiscal competent nu a soluționat contestația în termenul legal prevăzut de art. 70 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , fără a exista vreun motiv de suspendare. Având în vedere prevederile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , precum și cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a reținut că această situație se circumscrie nesoluționării în termenul legal a cererii de către organul fiscal. Într-o atare împrejurare, cel care se consideră lezat în drepturile sale prin lipsa actului administrativ fiscal se poate adresa instanței de judecată pentru obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluționare a contestației."

Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat anularea actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia referitoare la obligațiile de plată și accesorii.

Reclamantul a precizat că, deși împotriva acestei decizii a formulat contestație în temeiul art. 205 C. proc. fisc. , până la data înregistrării acțiunii intimata nu a emis decizia de soluționare a contestației.

Prin Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, Curtea Constituțională a statuat că, având în vedere dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , precum și pe cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cel care se consideră lezat în drepturile sale prin lipsa actului administrativ fiscal se poate adresa instanței de judecată pentru obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluționare a contestației.

Ori, Înalta Curte constată că prin acțiunea introductivă de instanță nu s-a formulat un capăt de cerere prin să solicite obligarea intimatei la soluționarea contestației fiscale formulată împotriva actului administrativ-fiscal.

Așadar, nu poate fi reținută raportarea recurentului la prevederile Legii nr. 554/2004, față de raportul dintre reglementarea cu caracter general instituită de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și regimul derogatoriu de la aceasta prevăzut de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul-reclamant A., va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca inadmisibilă.