ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 12 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea acesteia la plata sumei de 400 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând compensație pentru întârzierea zborului, precum și a dobânzilor penalizatoare, începând cu data introducerii cererii, până la data plății, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au deținut bilet valabil pe ruta Liverpool-Iași, zbor operat de către pârâtă și, deși ora programată pentru sosirea în România, pe Aeroportul Iași, era 2

55

, aeronava transportatorului a ajuns la ora 6

28

, deci cu o întârziere de 3 ore și 33 de minute.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1351 și 1523 C. civ., art. 5, 7 și 9 din Regulamentul CE nr. 261/2004 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene - cauzele C-402/07, C-432/07 și C-394/14.

2.1. Prin sentința civilă nr. 9665 din data de 23 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Buftea, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Iași.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Buftea, în esență, a reținut că, întrucât în prezenta speță este incident un element de extraneitate, respectiv sediul pârâtei, situat în Ungaria, determinarea competenței se face potrivit Regulamentului Uniunii Europene nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

În raport de cele statuate prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea din 11 aprilie 2019, ZX și Ryanair DAC, C-464/18; hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder, C-204/08) și având în vedere caracterul obligatoriu al acesteia pentru instanțele statelor membre ale Uniunii Europene, a apreciat că, deși sucursala pârâtei din România nu a fost parte în raportul juridic dintre pârâtă și pasageră, competența instanțelor române este determinată, potrivit art. 7 pct. 1 lit. b) teza a II-a din Regulamentul UE nr. 1215/2012, de locul de destinație.

Astfel, a reținut că, din înscrisurile depuse la dosar, reiese că pasagerii au achiziționat un bilet de transport aerian pe ruta Liverpool-Iași și, întrucât locul destinației se află pe teritoriul României, a constatat că instanțelor române le revine competența de soluționare a prezentei cauze.

În ceea ce privește competența teritorială, având în vedere caracterul obligatoriu al dispozițiilor Regulamentului Uniunii Europene nr. 1215/2012, a arătat că acesta instituie o competență exclusivă, deci de ordine publică.

Totodată, a constatat că, deși art. 26 alin. (1) din Regulament prevede că, exceptând cazurile în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă, dar că această regulă nu se aplică în cazul în care înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are competență exclusivă în temeiul articolului 24, prin Hotărârea din 11 aprilie 2019, ZX și Ryanair DAC, C-464/18, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "întrucât o lipsă a observațiilor nu poate constitui o înfățișare în sensul articolului 26 din Regulamentul nr. 1215/2012 și, astfel, nu poate fi considerată o acceptare tacită de către pârât a competenței instanței sesizate, nu se poate face aplicarea, în împrejurări cum sunt cele în discuție în litigiul principal, a unei astfel de dispoziții referitoare la prorogarea implicită de competență.".

Așadar, a reținut că lipsa oricărui răspuns din parte pârâtei nu poate echivala cu prorogarea competenței teritoriale în favoarea instanței sesizate.

Prin urmare, văzând dispozițiile art. 7 pct. 1 lit. b) teza a II-a din Regulamentul nr. 1215/2012, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 3 teza I raportat la art. 130 alin. (2) C. proc. civ., a constatat că, în speță, competența de soluționare revine Judecătoriei Iași, ca loc de destinație al zborului a cărui întârziere a dat naștere dreptului la compensație.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1725 din data de 19 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Iași, secția civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului.

Astfel, Judecătoria Iași, în esență, a reținut că din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 27 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, rezultă că numai în situația în care determinarea competenței se face potrivit art. 24 din Regulament, instanța este obligată, din oficiu, să invoce necompetența sa.

A arătat că, întrucât Judecătoria Buftea și-a verificat propria competență în temeiul dispozițiilor art. 7 din Regulament, în acest caz, normele nefiind exclusive, instanța nu ar fi putut invoca din oficiu propria necompetență.

Totodată, a reținut că, norma prevăzută de art. 7 din Regulament neavând caracterul unei norme de competență exclusivă, sunt aplicabile în cauză prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. care dispun că:

"necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar, în speță, s-a reținut că pârâta nu a depus la dosar întâmpinare.

Prin urmare, a constatat că necompetența teritorială relativă (cum este cea din prezenta cauză) poate să fie invocată numai de către pârât, nu și de către reclamanți ori de instanță din oficiu, iar neinvocarea de către pârâtă a excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Buftea, în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., a determinat prorogarea competenței favoarea instanței sesizate.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Buftea și Judecătoria Iași și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prezentul conflict de competență fiind generat de constatările diferite ale celor două instanțe cu privire la caracterul normei de competență reprezentată de art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Astfel, Judecătoria Buftea a reținut că, în ceea ce privește competența teritorială, Regulamentul instituie o competență exclusivă, deci de ordine publică, în timp ce Judecătoria Iași a apreciat că art. 7 din Regulament nu are caracterul unei norme de competență exclusivă.

Prioritar, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială au relevanță din perspectiva competenței internaționale, iar, odată stabilită competența instanțelor române (Judecătoria Buftea a constatat că instanțelor române le revine competența de soluționare a prezentei cauze), instanța națională competentă teritorial se stabilește potrivit normelor dreptului intern.

Litigiul de față are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) Cod procedură face trimitere expresă la dispozițiile de drept comun.

În speță, astfel cum s-a arătat și în sentința pronunțată de Judecătoria Buftea, pârâta nu a formulat întâmpinare, conform dispozițiilor art. 1029 alin. (4) C. proc. civ., și nici nu s-a înfățișat în fața instanței de judecată, procedura de judecare a cererilor cu valoare redusă desfășurându-se în întregime în camera de consiliu și în scris.

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei încălcate.

Astfel, potrivit art. 130 C. proc. civ., "(2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. (3) Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Pentru toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același act normativ, mai este competentă instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport.

Necompetența teritorială alternativă, prevăzută de dispozițiile legale anterior evocate, aplicabile speței în raport de izvorul obligației de plată solicitate, este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare.

Or, în condițiile în care această excepție nu este invocată de către pârât, instanța învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze pricina.

În cauză, în termenul stabilit de lege, pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Buftea, ci instanța a invocat această excepție din oficiu, la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2020.

Prin urmare, față de prevederile legale sus-menționate, Judecătoria Buftea, chiar dacă nu ar fi fost competentă să judece cauza, nu putea să invoce din oficiu necompetența sa teritorială și să se desesizeze în acest fel de soluționarea pricinii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.