ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 710/2021

Ședința publică din data de 1 aprilie 2021

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighișoara la 15 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. (CNADNR SA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 469.643,16 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații la pasajul de cale ferată industrială pe DN 13 km 111+146, executate de S.C. Construcții Căi Ferate S.A., potrivit contractului nr. x/29.07.2015, precum și la plata dobânzii legale aferente.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, motivând că nu deține pasajul de trecere la nivel cu calea ferată a drumului european E60 - DN 13 km 111+146 și nu este semnatară sau parte în contractul nr. x/29.07.2015, încheiat cu S.C. Construcții Căi Ferate S.A., drepturile sau obligațiile stipulate nefiindu-i opozabile.

Prin sentința civilă nr. 1396 din 23 noiembrie 2016, Judecătoria Sighișoara a admis excepția necompetenței materiale invocate de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

3.1 Prin sentința nr. 198 din 7 martie 2017, Tribunalul Mureș, secția civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureș.

3.2 Prin sentința nr. 107 din 26 octombrie 2017, Tribunalul Specializat Mureș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă. Constatând ivit conflictul negativ de competență a sesizat Curtea de Apel Târgu-Mureș pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința nr. 102/CC din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Târgu-Mureș a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile a Tribunalului Mureș.

Prin sentința nr. 1170 din 15 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta CNAIR S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov (fostă CNADNR SA), în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., reclamanta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 3.740 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 97/A din 27 februarie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov, împotriva sentinței nr. 1170 din 15.10.2019, pronunțate de Tribunalul Mureș, secția civilă. A schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea civilă formulată de reclamantă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 469.643,16 RON, reprezentând contravaloarea "lucrărilor de punere în ordine a trecerii la nivel cu calea ferată" și a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (12.07.2016), până la plata efectivă. A respins apelul incident formulat de pârâta S.C. A. S.A., împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei nr. 97 A din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.A., la 20 mai 2020, solicitând casarea deciziei atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în secundar, reținerea cauzei, spre rejudecare, de către instanța de recurs și menținerea sentinței de primă instanță.

Susține, în acest sens, că argumentele expuse de instanța de apel conțin o motivare superfluă (hotărârea fiind chiar lipsită de motivare), nefiind în acord cu exigențele procedurale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înlăturând apărarea recurentei în sensul că aceste lucrări nu sunt lucrări de întreținere, ci lucrări de reparație a unui "sector de drum" public, instanța de apel nu a dezvoltat în niciun fel motivul clasificării lucrărilor executate ca fiind de "întreținere" și nici rațiunea pentru care toate probele aduse în dovedirea faptului că acestea ar reprezenta "lucrări de reparație" (inclusiv în concluziile expertizei tehnice care a fost dispusă și efectuată în prima instanță) au fost ignorate.

Deși a conchis că "lucrările au fost necesare", nu a adus clarificări cu privire la natura lucrărilor, materializând o alegere aleatorie și părtinitoare; nu au fost înlăturate motivat nici argumentele primei instanțe care a stabilit că lucrările executate de CNAIR, ale căror costuri fac obiectul prezentului litigiu, sunt lucrări de reparații.

Consideră recurenta că instanța de apel a îmbrățișat sui generis argumentele intimatei deși putea califica natura lucrărilor ca fiind de "întreținere", iar nu de "reparație" doar în baza unei lucrări de specialitate (care a și fost dispusă în cauză) și care nu a fost menționată în considerentele hotărârii recurate. Instanța a aplicat pur aleatoriu un temei fără nicio motivare, înlăturând argumentele și probele sale fără nicio motivare, consideând că nu sunt aplicabile temeiurile de drept invocate de recurentă, respectiv dispozițiile art. 32 alin. (1) și alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 și ale art. 40 din O.G. nr. 43/1997 coroborate cu Ordinul nr. 1767/2002 (Ministerul Lucrărilor Publice).

Decizia, care reține, în justificarea acțiunii, caracterul urgent și necesar al lucrărilor și dovedirea în cauză a costurilor suportate de reclamantă, nu prezintă o corelare cu argumentele de fapt și de drept expuse în considerentele instanței, contrazice argumentele dezvoltate de pârâtă în sensul că nu s-ar aplica în cauză regulile îmbogățirii fără justă cauză reprezentând o concluzie efectiv scoasă din context, fără nicio justificare și analiză juridică în fapt/în drept.

Totodată, instanța desprinde în considerente o concluzie:

"apelul incident îndreptat împotriva considerentelor sentinței, este nefondat și urmează a fi respins", fără niciun minim de motivare.

Argumentele expuse de recurentă, scriptic sau oral, reluate în concluziile scrise, nu au fost analizate și avute în vedere de instanța de apel la deliberare, acestea neregăsindu-se în considerentele hotărârii recurate; motivarea nu cuprinde o examinare a tuturor aspectelor esențiale, respectiv, de ce se apreciază că lucrările sunt de întreținere, iar nu de reparație, de ce a fost ignorată lucrarea expertului tehnic efectuată în cauză, de ce dispozițiile legale invocate de către recurentă cu privire la cel căruia îi incumbă sarcina de a suporta cheltuielile de reparații au fost efectiv apreciate că nu sunt incidente, de ce nu s-a analizat distincția între deținător al mijlocului fix al căii ferate și deținător al "pasajului", al intersecției la nivel cu calea ferate, de ce s-a ignorat faptul că lucrarea a fost dispusă efectiv pentru siguranța traficului rutier (neavând nicio legătură cu atribuțiile deținătorului mijlocului fix de cale ferată), nu în ultimul rând, de ce s-a apreciat că prezentul demers judiciar îndeplinește condițiile pentru angajarea pe tărâmul "îmbogățirii fără justă cauză", când reclamanta-intimată avea deschisă calea acțiunii în pretenții.

Procedând în acest mod, au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu au fost prezentate argumentele care au format convingerea intimă a instanței.

Consideră recurenta că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală, ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ., respectiv casarea sentinței și trimiterea, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond, a cererii formulate de reclamantă pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, drept garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi pronunțată.

Cât timp recurenta nu deține intersecția de cale ferată unde au fost executate lucrările solicitate a fi achitate, plățile efectuate nu aduc o îmbogățire a patrimoniului său.

Referitor la interpretarea eronată a normelor de drept material prevăzute de O.G. nr. 43/1997, recurenta a arătat că cele menționate de instanța de apel nu pot fi reținute în cauză, față de natura lucrărilor efectuate, respectiv de reparație, iar nu de întreținere. Curtea era ținută să analizeze, în considerentele hotărârii, cel puțin raportul de expertiză care se referea la natura lucrărilor. Aplicând art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 fără a avea la bază concluzia unui specialist, astfel cum prevede art. 330 C. proc. civ., instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii; trimiterea spre rejudecare se impune în vederea lămuririi naturii lucrărilor efectuate și a temeiului de drept material incident în cauză.

Solicită validarea concluziilor hotărârii pronunțate în primă instanță, care face distincția între lucrările de administrare/întreținere și lucrările de reparație și consideră că nu a fost probat fără dubiu în speță că întreținerea de cale ferată este în sarcina pârâtei.

Arată că instanța de apel nu a analizat documentele din care rezultă că lucrările sunt de reabilitare, sunt lucrări capitale, au fost ordonate de către CNAIR S.A. în vederea realizării siguranței rutiere, au fost finanțate preponderent din bani de la bugetul public, recurenta neavând niciun fel de atribuții, responsabilități sau implicare în acest sens, din moment ce nu i-a fost predată nicio documentație începând din 2002 și până în prezent. Consideră că nici nu avea posibilitatea de a aduce modificări/reparații la un pasaj de cale ferată care intersectează drumul național în condițiile în care pasajul nu este proprietatea sa, ci este drum public

Susține că hotărârea a fost adoptată cu încălcarea normei de drept material prevăzute de art. 32 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997, care reglementează ipoteza premisă în care există o intersecție între drumul public (deținut de Ministerul Transportului, prin CNAIR S.A., în calitate de administrator) și calea ferată (cu privire la care recurenta deține doar mijlocul fix, iar nu intersecția unde s-a executat lucrarea); Curtea nu a avut în vedere nici argumentul recurentei legat de lipsa încheierii unui protocol.

Cu privire la interpretarea greșită a prevederilor art. 40 din O.G. nr. 43/1997, recurenta a precizat că în mod eronat a reținut instanța că aceste dispoziții legale, coroborate cu Ordinul nr. 1767/2002 (Ministerul Lucrărilor Publice) nu sunt aplicabile, în completarea susținerii privind natura juridică a intersecției, respectiv de drum public; instanța a ignorat natura lucrărilor și a segmentului de drum unde acestea au fost executate, precum și scopul urmărit, anume siguranța traficului rutier pe DN13-E60. De asemenea, nu au fost analizate și au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 4 din Ordinul nr. 1747/2002, lucrările fiind programate de CNAIR, în condițiile în care obligația de înlocuire a elementelor de beton cu elemente de tip STRAIL a revenit din 2002 și până în prezent CNAIR S.A., care nu i-a solicitat recurentei nici în 2002, nici ulterior, în 2007-2008, contravaloarea lucrărilor.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 1 aprilie 2021.

Reclamanta CNAIR S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru indicarea formală a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără o dezvoltare a acestor motive de casare prin evidențierea ipotezelor normative. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Într-o primă critică, formulată în baza dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se invocă nemotivarea deciziei atacate, dintr-o dublă perspectivă: instanța de apel a preluat susținerile intimatei fără a dezvolta un raționament judiciar propriu care să susțină soluția și nu a motivat respingerea apelului incident, iar pe de altă parte nu a analizat susținerile și probele administrate de pârâtă în dovedirea acestor susțineri, încălcând astfel dreptul acesteia la un proces echitabil.

Critica este nefondată.

Necesitatea motivării hotărârii judecătorești este stipulată atât în cuprinsul art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează ansamblul garanțiilor procesuale privind desfășurarea procesului civil, aspecte care conturează conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil, cât și în dispozițiile de drept intern, înscrise în art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., care statuează, cu valoare de principiu, că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Se constată că, în cauză, instanța de apel a analizat cererea dedusă judecății prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în concordanță cu soluția pronunțată. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. De asemenea, nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea pot fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Prin urmare, înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu corespunde situației astfel constatate.

Nu se poate aprecia în cauză ca fiind echivalentă cu lipsa motivării împrejurarea că instanța de apel a reținut doar acele argumente care au susținut raționamentul judiciar referitor la calificarea lucrărilor efectuate la pasajul de trecere la nivel cu calea ferată ca fiind de întreținere, în raport de care a stabilit debitorul acestei obligații și a validat mecanismul juridic ce a permis creditorului recuperarea creanței, acestea fiind aspectele esențiale și pertinente în rezolvarea cauzei.

Astfel, instanța de apel a constatat că trecerea la nivel cu calea ferată industrială pe DN 13 km 111+146 Albești se afla într-o stare de uzură accentuată, astfel că lucrările executate în baza contractului încheiat între CNADNR și S.C. Construcții Căi Ferate S.A. au fost necesare pentru aducerea trecerii la nivel cu calea ferată la parametrii de folosință în condiții normale. Fiind în prezența unei "treceri la nivel cu calea ferată" sunt incidente în speță dispozițiile art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 - "Întreținerea trecerilor la același nivel, paza și securitatea în limitele zonei de siguranță a căii ferate revin deținătorului acestei căi", obligația de întreținere revenind intimatei A. S.A., proprietara căii ferate industriale ce se intersectează cu drumul național.

A reținut instanța de apel caracterul urgent și necesar al lucrărilor, care au fost executate din inițiativa reclamantei ce a acționat în calitatea sa de administrator al drumurilor naționale și că au fost dovedite costurile suportate de această parte pentru lucrările de întreținere la nivel cu calea ferată industrială în discuție, dar și faptul că temeiurile de drept invocate de pârâtă pentru a combate obligația ce cădea în sarcina sa, respectiv art. 32 alin. (1) și (4) și art. 40 din O.G. nr. 43/1997, nu sunt incidente în prezenta cauză.

Cu privire la calea aleasă de reclamantă, aceea a unei acțiuni în îmbogățire fără justă cauză, contestată de pârâtă prin prisma caracterului subsidiar al acesteia, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu are la îndemână o altă acțiune în justiție pentru recuperarea pretențiilor; fundamentul acțiunii, dat de dispozițiile art. 1345 C. civ., fiind dovedit prin existența unui fapt juridic licit al reclamantei îndeplinit cu bună credință - în calitate de administrator al drumurilor naționale, a contractat lucrări cu caracter necesar și urgent pentru siguranța circulației și a suportat costurile acestora, față de refuzul pârâtei de a-și asuma o atare obligație reglementată de lege în sarcina sa. Au fost înlăturate apărările pârâtei întemeiate pe aspecte legate de bugetul instituției reclamante și pe lipsa unei măriri din punct de vedere contabil, a patrimoniului pârâtei, considerându-se că "îmbogățirea" apelantei pârâte rezultă din executarea de către apelanta reclamantă a lucrărilor de întreținere care cădeau în sarcina pârâtei, iar "sărăcirea" patrimoniului reclamantei rezultă din suportarea cheltuielilor cauzate de aceste lucrări. A fost reținută oportunitatea achiziției lucrărilor în discuție și concluzia cunoașterii de către intimata pârâtă a situației de uzură accentuată a trecerii la nivel cu calea ferată.

Recurenta susține că instanța de apel, ignorând probatoriul administrat în cauză, nu a motivat de ce a reținut că respectivele lucrări, a căror contravaloare a fost solicitată în cauză sunt de întreținere și nu de reparații, caz în care nu ar fi incident textul de lege reținut ca izvor al obligației de plată

și de ce a apreciat că prezentul demers judiciar îndeplinește condițiile pentru angajarea pe tărâmul "îmbogățirii fără justă cauză", când intimata avea deschisă calea acțiunii în pretenții.

Raportat la aceste critici, se constată că, reținând incidența dispozițiilor art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997, instanța de apel a calificat lucrările efectuate la pasajul de trecere la nivel cu calea ferată ca fiind de întreținere a acestuia, întrucât au fost generate de necesitatea unei intervenții rapide și necesare pentru siguranța traficului, intervenție pentru care pârâta nu și-a dat acordul, considerând că nu intră în atribuțiile sale. Or, raportat la situația de fapt reținută, instanța de apel a procedat la identificarea textului de lege incident, hotărârea fiind motivată sub acest aspect.

De asemenea, nu se poate reține nici că instanța de apel nu ar fi prezentat argumentele de fapt și de drept pentru care a admis acțiunea în îmbogățire fără justă cauză, dimpotrivă, aceasta a analizat condițiile de admisibilitate ale actio de in rem verso, apreciind că nu există un temei contractual sau delictual pentru analiza pretențiilor deduse judecății, ci un fapt juridic licit ca izvor al drepturilor și obligațiilor create astfel între părți.

Recurenta critică și faptul că instanța de apel ar fi respins fără motivare apelul incident declarat de ea împotriva considerentelor, însă, în condițiile în care soluția și considerentele au fost schimbate în apelul principal, analiza lor pe cale incidentală nu se mai impunea, astfel că apelul incident a fost respins ca urmare directă a soluției pronunțate în apelul principal, fără a mai fi necesară o motivare distinctă.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 1345 C. civ., nefiind îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii pentru îmbogățire fără justă cauză, întrucât aceasta are un caracter subsidiar unei acțiuni în pretenții, fără însă a indica temeiul juridic al unei atare acțiuni.

Subsidiaritatea actio de in rem verso consacrată de art. 1348 C. civ. semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută dintr-un contract, un delict sau din lege, putând fi primită doar în cazul în care un obstacol de drept o împiedică pe aceasta din urmă să fie exercitată.

Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire, deși există temei juridic pentru ambele.

Or, în speța de față, corect s-a statuat că nu poate fi indicat un alt temei al micșorării patrimoniului reclamantei pe seama celui al pârâtei care s-a majorat cu contravaloarea lucrărilor pe care trebuia să le execute potrivit legii, neexistând un temei juridic delictual, în lipsa unei fapte ilicite, sau contractual, în lipsa unei convenții, de care însărăcitul să poată dispune.

Recurenta a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor de drept substanțial în baza cărora a fost obligată la plată, respectiv a negat incidența art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 și a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 32 alin. (1) și (4) și art. 40 din același act normativ.

Potrivit art. 32 din O.G. nr. 43/1997 "(1) Întreținerea pasajelor denivelate este în sarcina administratorului căii de comunicație situate pe pasaj.

(2) Întreținerea trecerilor la același nivel, paza și securitatea în limitele zonei de siguranță a căii ferate revin deținătorului acestei căi.(…)

(4) Pentru poduri, baraje, diguri și altele asemenea, care cuprind părți ale mai multor deținători, sarcinile ce revin fiecăruia dintre aceștia se stabilesc, de comun acord, prin protocol."

Art. 40 alin. (1) din același act normativ dispune că:,,(1) Drumurile trebuie să fie semnalizate și menținute în stare tehnică corespunzătoare desfășurării traficului în condiții de siguranță de către administratorul drumului. În perioadele în care pe sectoarele de drum se desfășoară lucrări de întreținere, reparații, modernizare, reabilitare sau consolidare, această responsabilitate revine executantului lucrării".

Recurenta susține ca lucrările au vizat partea de drum rutier din compunerea pasajului de trecere la nivel și nu calea ferată și că acestea erau lucrări de reparații ce reveneau exclusiv în sarcina administratorului drumului, nu deținătorului căii ferate.

Prin această critică recurenta tinde la schimbarea situației de fapt reținute în apel, împrejurare incompatibilă cu natura juridică a recursului, care nu poate viza decât aspecte de nelegalitate și nu de netemeinicie. Din această perspectivă, nu poate fi reanalizată și cenzurată situația de fapt avută în vedere de instanța de apel, și anume faptul că lucrările au vizat trecerea peste calea ferată care se afla într-o stare avansată de degradare ce punea în pericol siguranța traversării la nivel a căii ferate. Or, împrejurarea că deteriorarea materialului rulant afectează siguranța traficul rutier la traversarea căii ferate nu reprezintă o problemă de întreținere sau reparație a drumului public, cum susține recurenta, ci a pasajului de cale ferată aflat în administrarea deținătorului căii ferate.

Prin urmare, de vreme ce instanța de apel nu a confirmat, în urma analizei probelor administrate, faptul că lucrările au privit drumul național ci trecerea de cale ferată, o altă situație de fapt nu poate fi reținută în recurs. Starea avansată de degradare a trecerii la nivel, ca și necesitatea intervenției de urgență pentru înlăturarea stării de pericol nu au fost contestate în cauză, iar instanța de apel a procedat la aplicarea dispozițiilor care impun, în această situație, obligația de remediere a situației în sarcina deținătorului căii ferate.

Recurenta reproșează instanței de apel și faptul că aceasta nu a valorificat în sensul pretins de ea concluziile raportului de expertiză efectuat în primă instanță, însă o atare analiză reprezintă un aspect de temeinicie ce ține de interpretarea unei probe astfel că modalitatea de evaluare, de către instanța de apel, a probatoriului administrat în cauză excedează controlului de legalitate ce poate fi exercitat în recurs.

În egală măsură, critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat documentele din care rezultă că lucrările sunt de reabilitare, ordonate în vederea realizării siguranței rutiere, ține de stabilirea situației de fapt, neputând fi reanalizată în recurs, astfel cum solicită recurenta, proba cu înscrisuri din care să rezulte că au fost efectuate lucrări de reparații capitale ale drumului rutier, ce nu erau prevăzute în sarcina sa.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 32 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997, care ar fi impus încheierea unui protocol pentru lucrări efectuate la intersecția între drumul public și calea ferată sau ale art. 40 din O.G. nr. 43/1997, care vizează lucrări pe sectoarele de drum public, în mod corect instanța de apel a reținut, față de concluzia asupra situației de fapt referitoare la natura și obiectul intervenței - trecere la nivel cu calea ferată, că acestea nu își găsesc aplicabilitate în cauză.

De asemenea, nu reprezintă o critică de nelegalitate nici analogia cu alte împrejurări în care CNAIR S.A. a programat lucrări de înlocuire a infrastructurii fără a-i solicita contravaloarea lucrărilor, întrucât aceasta ține exclusiv de verificarea situației de fapt.

Pentru aceste considerente, reținând neincidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 97/A din 27 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 aprilie 2021.