ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1753/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/27.06.2017, reclamanta A. S.R.L. i-a chemat în judecată pe pârâții Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. (CNADNR S.A.), prin D.R.D.P. Timișoara, CCCF - Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L., în insolvență, prin lichidator judiciar B.. și C. S.A., în insolvență, prin administrator judiciar D.., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei CNADNR S.A., prin DRDP Timișoara la plata sumei de 320.230,30 RON, reprezentând contravaloarea creanței cedate și neachitate, potrivit contractului de cesiune de creanță nr. x/07.08.2014.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 C. civ., art. 192 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 398/14.02.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția de inadmisibilitate, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtelor Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., CCCF - Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L., prin lichidator judiciar B.. și C. S.R.L., prin administrator judiciar D.., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 195 din 4 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a anulat sentința atacată și, rejudecand, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca nefondată și a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

La 2 iunie 2020, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 195 din 4 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate, sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată, trimiterea cauzei pentru rejudecare instanței de apel pentru rejudecarea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, admiterea excepției puterii de lucru judecat, obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, efectuate la fond, apel și recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pentru început, recurenta-reclamantă a făcut o scurtă prezentare a relației contractuale dintre părți și a parcursului litigios.

Cu privire la primul motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă învederează că, în decizia civilă atacată, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6

1

din O.U.G. nr. 121/2010, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 125/2011, cu luarea în considerare a înscrisului intitulat act adițional nr. x la agreement nr. 334/23.07.2014, renumerotat cu nr. x încheiat la 12.08.2014, înscris de care nu a știut, nu a fost comunicat și nu îi este opozabil.

Susține recurenta că, în analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 6

1

din O.U.G. nr. 121/2010, instanța de apel nu a ținut seama de momentul la care ar fi trebuit analizate condițiile și mai ales de faptul că, până la data promovării cererii de chemare în judecată, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR), fosta CNADNR S.A., nu a achitat contravaloarea situațiilor de lucrări depuse de CCCF la CNAIR, în valoare de 1.808.595,48 RON, în care intră suma solicitată de recurentă, de 320.230,40 RON (potrivit cererii de chemare în judecată aflată la filele x și care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Timiș).

Cu privire la capătul 3 de cerere, care a făcut obiectul dosarului nr. x, formulat de CCCF, pe care îl evocă, recurenta arată că Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei-pârâte reconvențional CCCF-Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L., având în vedere contractele de cesiune, pe care chiar CNAIR le menționează în adresa nr. x/19.05.2016. Referitor la această adresă, recurenta invocă faptul că reprezintă o dovadă că CNAIR nu efectuase plata către CCCF, că a recunoscut contractele de cesiune și că dorea să efectueze plata către cesionarii acestor contracte.

În continuare, recurenta prezintă situația de fapt la data promovării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar și concluzionează că, în ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 6

1

din O.U.G. nr. 121/2010, consideră, sub un prim aspect, că este îndeplinită și exprimată neechivoc de CNAIR condiția prevăzută la art. 6

1

alin. (1), înainte de a efectua plata în baza contractelor de cesiune, prin adresele nr. x/19.05.2016 și y/17.03.2016 și notele de ședință depuse la termenul din 06.03.2017 în dosarul nr. x/2015.

Susține recurenta că potrivit art. 6

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 121/2010 dreptul de a solicita plata în baza contractului de cesiune se naște fie atunci când CNAIR își exprimă acordul scris, respectiv acceptul pentru cesiune, fie când o instanță judecătorească stabilește cu putere de lucru judecat faptul că CNAIR datorează sume de bani în baza contractelor de cesiune. Astfel, cât timp instanța de fond, Tribunalul Timiș, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei-pârâte reconvențional CCCF-Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L. cu privire la petitul 3 al cererii principale, având în vedere existența contractelor de cesiune, s-a confirmat cu putere de lucru judecat valabilitatea contractului de cesiune și faptul că CNAIR datorează suma de 320.230,40 RON solicitată de recurenta-reclamantă.

Sub un al doilea aspect, recurenta arată că și condiția prevăzută de art. 6

1

alin. (2) din O.U.G. nr. 121/2010 este îndeplinită, întrucât CCCF este societate aflată în faliment din 27.04.2015, iar datoriile la bugetul statului, înscrise la masa credală potrivit tabelului definitiv al creanțelor din 02.02.2017, la care face trimitere și instanța de apel, urmează a se achita în condițiile prevăzute de art. 159 și 161 din Legea nr. 85/2014.

Mai arată recurenta că dovada existenței datoriilor la bugetele de stat se face potrivit art. 6

1

alin. (3) din același act normativ, cu certificat de atestare fiscală si nu cu tabelul definitiv al creanțelor, așa cum a considerat instanța de apel.

Concluzionează recurenta că instanța de apel a pronunțat soluția cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material prevăzute de art. 6

1

din O.U.G. nr. 121/2010, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 125/2011, a dispozițiilor art. 159 și art. 161 din Legea nr. 84/2014 și fără a ține seama de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, prin care CNAIR consideră contractele de cesiune valabile și dorește să facă plata în baza acestora.

În ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că decizia atacată cuprinde o motivare sumară și contradictorie referitor la respingerea solicitării obligării intimatului-pârât CNAIR de a depune hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015.

Recurenta susține că a solicitat atât la fond cât și în apel, depunerea acestor hotărâri, arătând legătura directă între contractul de execuție lucrări nr. x/09.11.2010 dintre CNADNR S.A. București - DRDP Timișoara, în calitate de beneficiar și CCCF-Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L., în calitate de executant, contractul de execuție lucrări nr. x/01.07.2014 dintre CCCF-Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L., în calitate de beneficiar și C. S.A., în calitate de executant și contractul de furnizare nr. x din 01.07.2014 dintre C. S.A., în calitate beneficiar și A. S.R.L., în calitate de furnizor. Arată recurenta că, pentru respingerea probei, instanța de apel doar a interpelat intimatul-pârât la singurul termen de judecată.

Contrar acestei motivări sumare pe care instanța de apel o face referitor la respingerea probei privind depunerea hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015, susține recurenta că, pentru motivarea respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de CNAIR, instanța de apel face referire și motivează chiar în baza acestor contracte și a legăturii dintre ele.

Mai arată recurenta că, după soluționarea apelului în cadrul prezentului dosar, a intrat în posesia sentinței civile nr. 2188, pronunțată de Tribunalul Timiș la 23.05.2017, în dosarul nr. x/2015, din care evocă câteva pasaje la care a făcut referire în cuprinsul recursului.

Conchide autoarea recursului că, având în vedere că, potrivit hotărârii judecătorești definitive anterioare, există o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți și alte părți (referitoare la recunoașterea de către CNAIR a contractelor de cesiune de creanță, inclusiv contractul încheiat de recurentă, precum și faptul că CNAIR nu mai poate face plata către CCCF), în temeiul art. 166 C. proc. civ. înțelege să invoce excepția puterii de lucru judecat asupra chestiunii litigioase dedusă anterior judecății.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. o reprezintă nemotivarea soluției în ce privește neprimirea apărărilor recurentei.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta menționează că simpla analiză a îndeplinirii condiției prevăzute la art. 6

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 121/2010 nu este suficientă, în situația în care recurenta-reclamantă a depus înscrisuri din care rezultă că CNAIR s-a apărat în dosarul nr. x/2015 susținând că nu plătește CCCF pentru că există contracte de cesiune de creanță semnate cu furnizorii de materiale care pretind plata creanțelor lor.

Recurenta nu a menționat dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 6 și 7 iulie 2020 .

Intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a depus întâmpinare la 05 august 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei și menținerea deciziei ca fiind legală și temeinică. Totodată, a menționat că este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Intimata-pârâtă CCCF-Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a depus întâmpinare la 06 august 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția tardivității formulării recursului și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată a menționat în cuprinsul întâmpinării că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinările au fost comunicate recurentei la 13 august 2020 .

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 19 august 2020.

Cu privire la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, recurenta învederează că intimata-pârâtă nu a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 195/2020, astfel încât nu mai poate invoca aceeași excepție, pe care instanța de apel a respins-o, atâta vreme cât nu a utilizat calea de atac a recursului.

Cu privire la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă CCCF-Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L., prin lichidator judiciar B.., recurenta solicită respingerea excepției tardivității și admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Pârâta CNAIR S.A. a formulat un punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimata-pârâtă CCCF-Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L. prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Critica recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6

1

din O.U.G. nr. 121/2010, modificată și completată prin Legea nr. 125/2011, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, recurenta susține că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel, la data depunerii cererii de chemare în judecată, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6

1

din O.U.G. nr. 121/2010, respectiv acordul instituției publice CNAIR asupra cesiunii fusese exprimat anterior efectuării plății în baza contractelor de cesiune, prin adresele nr. x/19.05.2016 și nr. y/17.03.2016, iar dovada datoriilor CCCF către bugetul de stat trebuia făcută cu certificatul de atestare fiscală, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, și nu cu tabelul definitiv de creanțe.

Art. 6

1

alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 121/2010 prevede că, "(1) Operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alți operatori economici sau alte instituții de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate; (2) Suma care face obiectul cesionării se achită de către instituțiile publice în contul indicat de cesionar, deschis la Trezoreria Statului, numai dacă operatorul economic nu are obligații de plată către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale; (3) Instituțiile publice care plătesc sume reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate datorate operatorilor economici care și-au cesionat drepturile de încasat vor solicita organelor fiscale competente eliberarea certificatelor de atestare fiscală ale operatorilor economici respectivi, conform art. 112 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu cel mult 10 zile lucrătoare înainte de efectuarea plății. În acest caz, eliberarea certificatului de atestare fiscală nu este supusă taxei extrajudiciare de timbru".

Din dispozițiile legale enunțate mai sus rezultă că valabilitatea cesiunii este condiționată de acordul exprimat în prealabil de instituția publică care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate or, în cauză, recurenta se prevalează de acordul CNAIR exprimat la data de 19.05.2016, respectiv ulterior încheierii contractului de cesiune nr. x din 07.08.2014, prin care a intervenit cesiunea de creanță între C. S.A. și recurentă.

Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite nici susținerile privind acordul CNAIR exprimat prin notele de ședință din 06.03.2017 în dosarul nr. x/2015.

Dintr-un alt punct de vedere, se reține că dispozițiile alin. (2) și (3) ale art. 6

1

din O.U.G. nr. 121/2010 reglementează aspecte ulterioare încheierii valabile a contractului de cesiune de creanță, respectiv aspecte care privesc plata creanțelor cesionate. Or, în speță, se pune în principal, problema existenței unui element de valabilitate a cesiunii, iar în secundar a unor chestiuni ce țin de executarea obligației față de cesionar.

Instanța de apel a reținut faptul că, intimata-pârâtă CCF - Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L., creditoarea primă a creanței invocate împotriva intimatei CNAIR, are datorii la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale în valoare totală de 1.670.527,87 RON, așa cum rezultă din tabelul de creanțe definitiv rectificat nr. 2 al creanțelor debitoarei CCF - Drumuri și Poduri Timișoara S.R.L., publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 5855/23.03.2017, aflat la dosar tribunal.

Instanța supremă reține că, din interpretarea dispozițiilor alin. (2) al art. 6

1

din O.U.G. nr. 121/2010 nu rezultă faptul că pentru efectuarea plății este necesar ca existența datoriilor să fie reflectată doar în certificatul de atestare fiscală emis de organele competente ci rezultă faptul că, în esență, este obligatoriu ca operatorul economic să nu aibă obligații de plată către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, indiferent în ce modalitate este constatată existența acestor datorii.

Or, pe de o parte, această stare de fapt reținută de instanța de apel nici nu a fost contestată pe parcursul procesului, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 159 și ale art. 161 din Legea nr. 85/2014 au fost invocate formal de recurentă, întrucât privesc ordinea de distribuire a sumelor realizate în urma lichidării dar nu atestă stingerea niciunei categorii de creanțe dintre cele prevăzute de alin. (2) al art. 6

1

din O.U.G. nr. 121/2010.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că decizia recurată conține o motivare contradictorie, respectiv considerentele pentru care instanța de apel ar fi respins cererea de probațiune formulată de recurentă ar fi contradictorii cu cele prin care instanța ar fi motivat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de CNAIR.

Critica este nefondată.

Instanța supremă reține că ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora.

Niciuna dintre cele două situații nu este invocată prin criticile recurentei, ipoteza contradicției dintre motivarea respingerii unei probe și considerentele decizorii nefiind susceptibilă de a fi subscrisă motivului de casare invocat.

Nu în ultimul rând, este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Este nefondată și critica recurentei privind nereținerea puterii de lucru judecat a sentinței nr. 2188 din 23 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2015, critică ce poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța supremă reține pe de o parte, că recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 astfel încât nu poate invoca puterea de lucru judecat a sentinței Tribunalului Timiș ci doar opozabilitatea sentinței sub aspect probator față de intimata CNAIR S.A. (fosta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚTIONALE DIN ROMÂNIA S.A.) iar pe de altă parte, că în sentința nr. 2188/23.05.2017 a Tribunalului Timiș nu s-a făcut o analiză explicită a situației recurentei, contractul de cesiune nr. x/07.08.2014 pe care recurenta își întemeiază pretențiile nefăcând obiectul dezbaterilor din dosarul nr. x/2015.

Restul criticilor privind interpretarea probatoriului și a voinței intimatei CNAIR nu se circumscriu în critici de nelegalitate ce pot fi cercetate în această etapă procesuală, în realitate, recurenta punând în discuție stabilirea situației de fapt reținută de instanța de apel în urma administrării probatoriului propus de părți.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Față de soluția ce se va pronunța asupra recursului, instanța supremă apreciază că nu se mai impune analiza apărării intimatei CNAIR privind puterea de lucru judecat a sentinței nr. 18/20.01.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, decizia atacată apare ca fiind legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 195 din 4 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.