ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 581/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 17.02.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat recunoașterea pe teritoriul României a sentinței de divorț nr. 110 din data de 31.10.2019, pronunțată în cauza de divorț contencios nr. x/2019 de către Judecătoria de prima Instanță și Instrucție nr. 1 din Manzanares (Spania).

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 438 de la 30 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020 s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect exequator (recunoașterea înscrisurilor și hotărârilor străine). A fost obligată reclamanta în favoarea pârâtului la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 2257 din 13 octombrie 2020 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 438 de la 30 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul pârât B..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 2257 din 13 octombrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A.. comunicată la data de 12.11.2020. În drept își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 483 și următoarele noul C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii acțiunii reclamantei privind recunoașterea sentinței nr. 110/2019 din data de 31 octombrie 2019, pronunțată în cauza de divorț contencios nr. x/2019 de către judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 1 din Manzanares (Spania), având în vedere următoarele argumente: Instanța de apel, în mod greșit a considerat că dreptul la apărare al pârâtului a fost încălcat de către instanța spaniolă și că apelanta trebuia să indice instanței spaniole domiciliul din România al pârâtului-intimat. Au fost arătate instanței de apel că pârâtul-intimat, după plecarea din Spania, a mers în Franța, drept dovadă fiind conversațiile purtate de acesta cu reclamanta, pe care aceasta le-a depus la dosarul cauzei. Plecarea acestuia, din domiciliul comun din Spania, a fost grăbită de faptul că a exercitat mai multe acte de violență împotriva reclamantei, fiind căutat de organele de cercetare penală spaniole, știind că dacă continua să rămână în Spania urmează să fie arestat. Mai mult decât atât, instanța de apel consideră în mod greșit că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 23 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, considerând că "nu se poate impune pârâtului obligația împovărătoare de a urma proceduri extraordinare în fața instanțelor spaniole". Se consideră că este obligația pârâtului-intimat să și facă apărări privitoare la hotărârea spaniolă, mai ales că acum a aflat de existența acesteia. Faptul că stă în pasivitate și nu-l interesează să exercite o cale de atac împotriva hotărârii spaniole denotă, în mod echivoc, că acesta a acceptat tacit hotărârea. Conform prevederilor regulamentului, recunoașterea unei hotărâri străine poate fi refuzată atunci când pârâtul nu a fost încunoștințat de dosarul aflat pe rolul unei instanțe străine. Cu toate acestea, se menționează și excepția, în sensul că dacă pârâtul a acceptat într-un mod neechivoc hotărârea, chiar dacă nu a avut cunoștință de cauza dintr-un alt stat, cererea de recunoaștere trebuie admisă. Pârâtul nu numai că a știut de existența hotărârii, conform convorbirilor avute cu reclamanta pe whatssapp, dar a și acceptat această hotărâre, din momentul la care a luat cunoștință de existența dosarului Tribunalului Olt, nr. 259/104/2020, privind recunoașterea hotărârii străine. Raționamentul instanței este total greșit, menționând instanța de apel că intimatul a făcut apărări în cadrul dosarului de fond și a solicitat respingerea acțiunii de recunoaștere, nefiind de acord cu această acțiune, dar stând în pasivitate privitor la hotărârea spaniolă. Pârâtul a primit acțiunea, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acesteia, dar, de la acel moment, din februarie 2020 și până la această dată, 07.12.2020, au trecut mai bine de 10 luni de zile. Neexercitând nicio cale de atac împotriva sentinței spaniole, se consideră că a acceptat-o într-un mod neechivoc, altfel trebuia să exercite o cale extraordinară de atac, să-și facă apărări, în sensul dacă este de acord sau nu cu acesta, așa cum a procedat și în prezentul dosar. Este imposibil ca pârâtul să stea în pasivitate, să nu facă absolut nimic, să se ascundă atât de mult timp, având un copil minor căruia pârâtul trebuie să-i plătească pensie de întreținere, să nu existe posibilitatea să se recunoască o hotărâre străină, definitivă în Spania. În acest sens a fost depus un certificat eliberat de Judecătoria spaniolă din care rezultă că până la acel moment, pârâtul nu a formulat nicio cale extraordinară de atac împotriva hotărârii, cu toate că știa de existența sa, încă din februarie 2020.

Apărările formulate în cauză Recurentul a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentă împotriva deciziei civile nr. 2257/13.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2020, pentru următoarele motivele; - să fie menținută decizia instanței de apel ca temeinică și legală; - să fie obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată pe care a fost nevoită să le facă cu prezentul recurs. - să fie respins recursul ca nefondat întrucât motivele din declarația de recurs sunt practic o reluare a motivelor de apel, recurenta neputând indica nici un motiv de nelegalitate a deciziei Curții de Apel Craiova. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Analizând excepția nulității recursului invocată de intimatul pârât B., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed. Pentru a opera nulitatea recursului în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să cuprindă o succesiune de fapte și afirmații ce nu ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În cauză, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că criticile invocate se pot circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocând faptul că recursul vizează aplicarea eronată a prevederilor art. 23 din Regulamentul nr. 2201/2003 în cuprinsul căruia se menționează că poate fi respinsă acțiunea de recunoaștere a unei hotărâri străine atunci când pârâtul nu a participat la soluționarea pricinii din alt stat. A mai invocat recurenta faptul că același Regulament prevede și o excepție, anume că hotărârea de recunoaștere a hotărârii străine trebuie admisă atunci când pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. Drept urmare, criticile formulate se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, raportat la dispozițiile art. 486 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de pârâtul B. este nefondată, urmând a fi respinsă. Pe fondul recursului, acesta este fondat, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Normele privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003. În preambulul Regulamentului, alin. (21), se statuează cu valoare de principiu că recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoașterii ar trebui reduse la minimul necesar. În acest sens, potrivit art. 21 alin. (1) al Regulamentului, hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară să se recurgă la vreo procedură. Cu toate acestea, orice parte interesată poate solicita pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii dată în alt stat membru, fără a se aduce atingere forței executorii a unor hotărâri judecătorești privind dreptul de vizită sau prin care se dispune înapoierea copilului. Cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești pronunțate în materie de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei poate fi respinsă numai pentru unul din motivele expres și limitativ menționate în art. 22 lit. a)-d) din Regulament. Potrivit art. 22 lit. b), o) hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț nu se recunoaște în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat și astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. Secțiunea 3 din Regulament reglementează condițiile recunoașterii, sub aspect probator, stipulând în cuprinsul art. 37 obligația părții care solicită sau contestă recunoașterea unei hotărâri judecătorești de a depune următoarele acte: a) o copie a hotărârii, care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale; b) un certificat privind hotărârile judecătorești în materie matrimonială, eliberat de instanța judecătorească sau de autoritatea competentă din statul membru de origine, conform modului prezentat în anexa I la Regulament; c) în cazul în care este vorba de o hotărâre în lipsă, originalul sau copia certificată a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc. Principiul încrederii reciproce fiind acela care guvernează recunoașterea unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un stat membru, prin art. 38 alin. (1) se conferă instanței dreptul de a accepta, cu aceeași valoare probatorie, documente echivalente certificatului ori celor menționate pentru ipoteza unei hotărâri pronunțate în lipsă sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informații, poate să renunțe la prezentarea lor. Pe de altă parte, potrivit art. 1097 C. proc. civ., recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă a fost încălcat dreptul la apărare al părții adverse. Încălcarea dreptului la apărare al persoanei împotriva căreia se urmărește recunoașterea hotărârii străine constituie un alt motiv de refuz al recunoașterii, fiind vorba de încălcarea dreptului la apărare în cadrul procesului în fața instanței de pronunțare. Motivele de recurs formulate de recurentă privind soluția de respingere a cererii de recunoaștere a hotărârii străine sunt fondate, instanța de apel interpretând în mod eronat prevederile legale incidente. Acțiunea având ca obiect recunoașterea pe teritoriul României a sentinței de divorț nr. 110 din data de 31.10.2019, pronunțată în cauza de divorț contencios nr. x/2019 de către Judecătoria de prima Instanță și Instrucție nr. 1 din Manzanares (Spania), a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal, în februarie 2020, i-a comunicată intimatului-pârât, acesta formulând apărări în sensul respingerii acțiunii. La dosarul cauzei a fost depus înscrisul eliberat de Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 1 din Manzanares din care rezultă că intimatul-pârât B. nu a exercitat nicio cale de atac împotriva sentinței de divorț pronunțată în cauza x/2019, care i-a fost notificată în februarie 2020, ceea ce echivalează cu o acceptare în mod neechivoc a hotărârii. Instanța de apel a procedat la o interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în cauză, considerând că este incidentă situația în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, deoarece, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. În absența oricărui motiv de refuz al recunoașterii hotărârii de divorț, din cele prevăzute de art. 22 al Regulamentului (CE) nr. 221/2003 al Consiliului, îndeplinite fiind condițiile recunoașterii, potrivit celor arătate mai sus, în mod nelegal legal instanța a respins cererea de recunoaștere pe teritoriul României a sentinței de divorț pronunțată de instanța din Spania. Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2257 din 13 octombrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Conform dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.,: "(1) în cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge ori poate constata perimarea lui. (2) În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte" De asemenea, potrivit art. 497 din același act normativ: "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." În temeiul textelor legale mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Craiova.