Decizia nr. 2567/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 105 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, în data de 22.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat recunoașterea în integralitatea sa a sentinței civile nr. 29/2021, pronunțate de către Judecătoria de Instrucție nr. 5 - Violentă domestică din El Prat de Llobregat (Regatul Spaniei) în dosarul de divorț în contencios nr. 4/2021, definitivă la data de 28.02.2022, și încuviințarea executării sale pe teritoriul României.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 623/F/19.05.2022, Tribunalul Ialomița, secția civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect exequator.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 105A din 30 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 623 F din 19.05.2022, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul - pârât B., ca nefondat. A obligat apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 1.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel, constând în onorariu de avocat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 105A din 30 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea căii de atac menționează că a depus în fața instanței de apel înscrisuri din care reiese că intimatul-pârât a fost citat conform legislației spaniole, cu mențiunea de a se prezenta la procesul de divorț la începutul anului 2021. Menționează că în legislația spaniolă divorțul este consecința violenței domestice, iar cauza penală în care intimatul-pârât a fost condamnat și în care s-a emis un ordin de protecție este strâns legată, până la identitate cu procesul de divorț. Conform aceleiași legislații, intimatul-parat avea obligația de a anunța autoritățile judiciare în cazul schimbării domiciliului, ceea ce, cu rea-credință, nu a făcut. Prin urmare, la data la care a fost citat, autoritățile spaniole au acționat conform legii, l-au citat în Spania, la domiciliul său, procedura fiind legal îndeplinită. Afirmația intimatului-pârât în sensul că la data respectivă nu se mai afla pe teritoriul Spaniei, fiind dat afara pe nedrept din propria sa locuința și lipsit total de resurse financiare, decizând să revină în România, întrucât nu avea o alta alternativă care să-i asigure mijloace de subzistență, și că din acel moment locuiește statornic în România, este una falsă. De asemenea, și susținerea intimatului-pârât în sensul că a promovat o acțiune de divorț ce a fost înregistrată, în data de 07.01.2021, pe rolul Judecătoriei Slobozia sub nr. x/2021, dată la care se afla de ceva vreme în România, este tot una falsă, aspect demonstrat prin depunerea la dosar a dovezii privind efectuarea, în data de 16.01.2021, a tranferului bancar de la o filială bancară aflată în Spania, El Prat de Llobregat, Piața Ajuntamen. Mai mult, în aceeași zi, acesta s-a întâlnit în parc cu copiii, astfel cum reiese din declarația autentica a doamnei C.. Cât privește legalitatea procedurii de citare și comunicare a hotărârii din procesul de divorț din Spania, recurenta arată că, la momentul formulării celei de-a doua plângeri penale împotriva intimatului, autoritățile spaniole au luat legătura telefonic cu intimatul în toamna anului 2021, aflând de la acesta ca nu mai locuiește în Spania. Necunoscând unde locuiește intimatul la momentul comunicării hotărârii de divorț, instanța spaniola a aplicat normele din legea străină, comunicând hotărârea prin edict, ceea ce în România este echivalentă cu citarea prin mica publicitate sau la ușa instanței. Revenind la soluția pronunțată de instanța de apel, se susține că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea nomelor de drept material, interpretând greșit probele depuse de recurentă la dosar. Astfel, instanța a respins proba cu înscrisul reprezentat de dovada încasării în contul racesteia a sumei de 300 euro datorata de către intimat conform hotărârii judecătorești spaniole, pe motiv că acesta face referire la un transfer bancar. Or, transferurile bancare nu se pot efectua doar dintr-un cont în alt cont, online, ci și prin prezentarea fizică la bancă, unde este obligatorie completarea ambelor conturi, atât al celui ce trimite banii, cât și al celui ce urmează a primi, pe înscrisul bancar. În situația în care plata se efectua online nu mai era menționată denumirea sucursalei de unde s-a efectuat depunerea. Totodată, solicită a se avea în vedere că intimatul nu a făcut dovada contrară acestor susțineri, prin arătarea extrasului bancar ce ar fi făcut dovada transferului între conturi. Pentru motivele arătate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și recunoașterea efectelor sentinței civile nr. 29/2021 pronunțata de către Judecătoria de Instrucție nr. 5 - Violenta domestica din El Prat de Llobregat (Regatul Spaniei) pe teritoriul României.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare la recurs, prin care prin care a invocat excepția nulității recursului, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: După cum rezultă din hotărârile instanțelor de fond, prin sentința nr. 29/2021 pronunțată de Tribunalul de Anchetă Preliminară nr. 5 El Prat de Llobregat la 16.11.2021 s-a pronunțat desfacerea prin divorț a căsătoriei dintre D. și B., atribuindu-se exercitarea exclusivă a autorității părintești asupra copiilor părților E., F., G. și H., în favoarea mamei și custodia exclusivă a copiilor minori, fără regim de vizite pentru tată. În mod judicios au constatat instanțele de fond că, în cauză, fiind vorba de recunoașterea unei hotărâri având ca obiect divorț, pronunțată de o instanță din Regatul Spaniei, stat membru al Uniunii Europene, sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 și nu prevederile subsidiare referitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, cuprinse în C. proc. civ. După cum s-a reliefat și în cuprinsul sentinței tribunalului, potrivit art. 21 din Regulamentul nr. 2201/2003, hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură. Urmează de aici că recurenta-reclamantă ar fi putut să nu recurgă la procedura judiciară de față și să se prevaleze direct de recunoașterea de plin drept a hotărârii judecătorești menționate, atât în ceea ce privește efectele sale asupra relației matrimoniale desfăcute prin divorț, cât și în ceea ce privește măsurile luate cu privire la autoritatea părintească. Sub acest aspect, în mod lipsit de echivoc dispune art. 21 alin. (2) din Regulamentul menționat că în special și fără a aduce atingere alin. (3), nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru. Așadar, un eventual refuz al autorităților naționale de a lua act de efectele hotărârii străine ar fi fost lipsit de orice fundament legal. În condițiile în care însă partea a ales să ceară, totuși, pe cale judiciară recunoașterea hotărârii pronunțate în Regatul Spaniei, astfel cum art. 21 alin. (3) din Regulament o permite în mod expres, aceasta trebuia să se conformeze cerințelor speciale edictate de același Regulament pentru ipoteza pronunțării hotărârii în lipsa pârâtului. Astfel, potrivit art. 22 lit. b) din Regulament, o hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaște: (...) (b) în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat și astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. Totodată, un motiv identic de refuz este reglementat în materia recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești de art. 23 lit. c) din Regulament. Rezultă totodată din art. 37 din Regulament că partea care solicită sau contestă recunoașterea unei hotărâri judecătorești ori solicită încuviințarea executării trebuie să prezinte: (a) o copie a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale și (b) certificatul menționat la articolul 39. (2) În afară de aceasta, în cazul în care este vorba despre o hotărâre în lipsă, partea care solicită recunoașterea sau încuviințarea executării trebuie să prezinte: (a) originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau (b) orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc. Or, în condițiile în care a ales să solicite recunoașterea hotărârii, deși această recunoaștere operează de plin drept, reclamanta trebuia să se conformeze dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Regulament. Instanțele de fond au apreciat, pe temeiul datelor disponibile în etapele devolutive, că această dovadă nu a fost făcută. Această chestiune este însă supusă cenzurii Curții de Casație, căci ea nu reprezintă o problemă de fapt, ci o problemă de regularitate a procedurii străine care este supusă aprecierii instanțelor învestite cu cererea de recunoaștere, similar modului în care, sub imperiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs este în drept să aprecieze nemijlocit datele rezultate din dosarul cauzei pentru a verifica și stabili ea însăși dacă există sau nu neregularitatea procedurală invocată. Așadar, în dreptul intern, atunci când este vorba despre chestiuni precum regularitatea procedurii de citare, instanța de recurs nu este ținută de constatările instanțelor de fond, spre deosebire de situația în care aceste constatări privesc stabilirea situației de fapt relevante pe fondul raportului juridic litigios. În cauza de față, verificarea motivului de refuz al recunoașterii hotărârii pronunțate în Regatul Spaniei constituie o chestiune de drept, în privința căreia este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu o chestiune eminamente de fapt. Așa fiind, de vreme ce recursul declarat pune în discuție inexistența unui motiv de refuz al recunoașterii și, în mod necesar, și respectarea regulii generale, a recunoașterii de drept a hotărârii pronunțate în alt stat membru al Uniunii Europene, acesta este susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și, prin urmare, nu este nul, chiar dacă prezinte deficiențe de structurare și cuprinde și o seamă de referiri la anumite chestiuni de fapt. Așa fiind, excepția nulității recursului va fi respinsă, ca nefondată. Înalta Curte mai reține că recunoașterea de plin drept a efectelor hotărârii străine, ca și procedura simplificată de exequatur reglementată de art. 31 și urm. din Regulament (care de altfel nu a fost respectată de prima instanță, care a dispus citarea părții în contradictoriu cu care se cere recunoașterea, fără însă ca această chestiune să fi fost invocată pe calea apelului ori recursului) se întemeiază pe gradul înalt de încredere reciprocă între sistemele judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene, protecția judiciară a drepturilor fundamentale și procedurile de judecată în sine, ca și soluțiile date pe fondul raporturilor juridice de familie fiind privite a fi în principiu echivalente, chiar dacă specificul procedurilor judiciare diferă, astfel cum rezultă cu prisosință și în prezenta cauză. După cum rezultă din art. 31 alin. (3) din Regulament, în nici un caz, hotărârea judecătorească nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond. În raport de această interdicție a revizuirii pe fond, ca expresie a încrederii reciproce între sistemele judiciare ale statelor membre, o soluție similară trebuie reținută și în ceea ce privește formele procedurale parcurse în statul străin. Astfel, este real că Regulamentul însuși impune o sarcină suplimentară părții care solicită recunoașterea sau încuviințarea executării în ipoteza în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții adverse, stabilind că această parte trebuie să prezinte (să depună) originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat. Din maniera în care este formulat textul de lege, ca și din considerentele ce preced rezultă însă că instanța verifică doar dacă există un document oficial, emanat de la instanța străină ori de la altă autoritate judiciară competentă, care să ateste (să stabilească) faptul că că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat. Un atare document, distinct de certificatul emis potrivit art. 39 din Regulament, este deopotrivă necesar și suficient pentru a se reține îndeplinirea condiției legale. Așa fiind, aplicarea art. 37 alin. (2) din Regulament nu presupune că instanța în fața căreia se pune în discuție recunoașterea ori executarea ar fi îndreptățită sau chiar obligată să verifice în ce măsură actul oficial al autorității judiciare de origine care atestă îndeplinirea procedurii de citare ar corespunde sau nu realității. Instanța națională nu va proceda la verificarea conținutului formal al citației ori a împrejurării dacă agentul procedural a respectat întrutotul procedura națională de comunicare; totodată și a fortiori, instanța respectivă nu verifică echivalența formelor procedurale străine cu propria lege națională (din statul forului în care se discută recunoașterea), verificând dacă există dovezi de îndeplinire a procedurii de citare cu un conținut similar legii naționale. O asemenea verificare ar contraveni principiului încrederii reciproce, ca și regula nerevizuirii pe fond a hotărârii străine. Este prin urmare suficient să existe un document care atestă respectarea formelor aplicabile comunicării într-o manieră care a permis pârâtului să ia la cunoștință de procedura îndreptată împotriva sa. Prin raportare la cele ce preced, se constată că în fața instanței de recurs a fost depusă atestarea oficială, emisă de funcționarul judiciar competent (grefier) din cadrul Tribunalului de prim grad și de instrucție nr. 5 din El Prat de Llobregat, document care atestă că intimatul-pârât B. a luat la cunoștință de existența prezentului dosar (de divorț) ridicând personal citația la 23.02.2021, fără ca ulterior să se fi prezentat ori să fi indicat altă adresă pentru notificare sau comunicare. Acest document, depus în instanța de recurs în condițiile art. 492 C. proc. civ., face în sine dovada regularității procedurii de comunicare în fața instanței străine. Ca atare, în cauză se impune concluzia că sunt îndeplinite exigențele art. 37 alin. (2) lit. a) din Regulament. Se impune de altfel coroborarea acestui atestat cu restul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, documente care atestă că împotriva intimatului-pârât au fost adoptate anterior sancțiuni penale și injoncțiuni ca urmare a unor fapte de violență domestică, rezultând din înscrisurile evocate că intimatul-pârât, la acea dată domiciliat în Regatul Spaniei, avea deplină cunoștință de procedurile derulate. După cum rezultă din înscrisurile depuse în recurs, aceeași concluzie se impune și cu privire la procedura de divorț, finalizată cu hotărârea a cărei recunoaștere se solicită în cauză. De altfel, sunt întemeiate susținerile recurentei cu privire la strânsa legătură între procedurile referitoare la actele de violență domestică comise de intimat și procedurile de divorț, aceste legături rezultând din multiplele acte judiciare spaniole depuse la dosar, inclusiv din mențiunile rezultate din verificările grefierului competent al instanței spaniole, aflate la dosar apel. Or, este limpede că debutul acestor proceduri judiciare se situează în timp la o dată la care intimatul-pârât în mod cert se afla în Regatul Spaniei și a luat la cunoștință personal despre existența amintitelor proceduri, declarând de altfel și apel, astfel cum rezultă din hotărârea Curții de Apel provinciale Barcelona din 16.11.2021, aflată la f. x prim dosar fond. Înalta Curte subliniază că plecarea intimatului-pârât în România, după ce a luat la cunoștință de dosarul de divorț aflat pe rol în Regatul Spaniei și fără a înștiința instanța spaniolă despre schimbarea domiciliului, nu constituie motiv de refuz al recunoașterii ori al executării hotărârii spaniole în România, fiind vorba despre o evidentă încălcare a obligațiilor procesuale ce incumbă oricărei persoane implicate în proceduri judiciare, ca și o neregularitate pricinuită prin propriul fapt, care nu poate fi invocată nici în dreptul intern pentru a contesta validitatea actelor de procedură întocmite în aceste condiții (cf. art. 178 alin. (2) C. proc. civ.). În acest sens, se constată că în procesul de divorț a fost emisă citație pentru intimatul-pârât B., citație care cuprinde și mențiunea obligației pârâtului de a înștiința instanța despre oricare schimbare de adresă (domiciliu) care intervine pe parcursul procesului, în conformitate cu art. 155.5 par. 1 C. proc. civ. spaniol - fila x, 70 dosar apel. Această citație se coroborează cu atestarea grefierului instanței spaniole, din care rezultă că citația a fost comunicată personal intimatului, care ulterior nu s-a prezentat în instanță și nu a înștiințat instanța cu privire la deplasarea sa în România. În aceste coordonate, autoritatea judiciară competentă a constatat contumacia pârâtului, hotărârea fiind pronunțată în lipsa acestuia, în condițiile legii de procedură străine. Or, față de atestările emise de autoritatea judiciară competentă din Regatul Spaniei, îndeosebi cea depusă în fața instanței de recurs (și care, într-o conduită diligentă, ar fi trebuit atașată cererii de chemare în judecată), vor fi înlăturate constatările instanțelor de fond, care au reținut că intimatul ar fi plecat anterior în România și nu ar fi fost citat în mod legal, aceste constatări echivalând cu o contrazicere directă a atestării emise de autoritatea judiciară competentă, nejustificată în raport de ansamblul considerentelor ce preced, nefiind permisă cenzurarea pe fond a atestării emise de autoritatea judiciară străină, pe temeiul tuturor actelor de procedură întocmite în statul străin și regulilor de procedură incidente acestora. Potrivit art. 59 și urm. dosar apel, hotărârea pronunțată a fost adusă la cunoștința părții lipsă prin publicare în Buletinul Oficial al Statului, fiind ulterior declarată definitivă prin neapelare. Parcursul procedural al cauzelor penale și civile îndreptate împotriva intimatului-pârât, ca și condițiile în care acesta din urmă a fost inițial citat, apoi citat prin publicitate în condițiile dreptului procedural spaniol rezultă din raportul întocmit de avocatul I., depus de asemenea în instanța de recurs . Curtea reține că acest raport are doar o valoare probatorie complementară, urmând însă a fi reținut ca veridic, întrucât se completează cu actele oficiale emise de instanța spaniolă și emană de la un specialist în drept, ținut de obligații de probitate morală și profesională, nefiind așadar de o simplă depoziție de martor extrajudiciară (spre deosebire de declarația depusă în fața instanței de apel și înlăturată pe acest motiv). Înalta Curte subliniază că, în măsura în care apreciază că actele de procedură efectuate în fața instanței spaniole sunt afectate de neregularități, în pofida actelor judiciare care atestă contrariul în prezenta procedură de recunoaștere, intimatul trebuie să recurgă la remediile (căile de atac) deschise de legea statului de origine, în fața căruia poate, spre exemplu, să invoce ansamblul circumstanțelor arătate în prezenta cauză, cu scopul reluării procesului de divorț. În măsura în care nu astfel de apel ar fi admis (analog situației cunoscute în dreptul intern, în care o hotărâre aparent definitivă este ulterior anulată în considerarea unor vicii referitoare la citarea și comunicarea actelor de procedură), rămâne în mod evident fără efecte recunoașterea hotărârii inițiale. De asemenea, pentru rațiuni de simetrie, dacă instanța de control judiciar spaniol confirmă legalitatea procedurilor de citare care rezultă din documentele disponibile în prezent, ar fi inadmisibil ca instanța română să statueze contrariul, revizuind pe fond hotărârile străine. Ca urmare, în coordonatele concrete deja expuse, remediul pretinselor neregularități nu poate fi refuzul recunoașterii - în condițiile în care la dosar au fost depuse înscrisurile cerute de art. 37 alin. (2) din Regulament - ci contestarea actelor emise în fața instanțelor de control judiciar din statul de origine. Existând o hotărâre străină care, sub rezerva remediilor amintite în paragraful precedent, are caracter definitiv, procesul de divorț deschis în paralel de intimat în fața instanțelor române nu se poate finaliza cu o hotărâre susceptibilă de recunoaștere în Regatul Spaniei, care este locul ultimului domiciliu comun al părților, ca și statul de domiciliu al copiilor minori. Astfel, potrivit art. 22 lit. d) din Regulament, existența hotărârii pronunțate în Regatul Spaniei constituie un impediment (motiv de refuz) al recunoașterii eventualei hotărâri ce ar urma să fie pronunțată de instanța română. Ca urmare, ansamblul apărărilor întemeiate pe procesul de divorț deschis în fața instanței române vor fi înlăturate. Se constată prin urmare incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind îndeplinite în cauză condițiile recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărârii străine atât în ceea ce privește divorțul, cât și în ceea ce privește măsurile referitoare la exercitarea autorității părintești și la plata pensiei de întreținere, conform celor ce preced. Înalta Curte constată că, în raport de dispozițiile art. 497 C. proc. civ., nu este posibilă pronunțarea unei soluții corespunzătoare chiar de către instanța de recurs, urmarea casării dispuse fiind trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, care va avea în vedere incidența dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.