ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 553/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă la 17 mai 2017, sub nr. x/2018, reclamantul Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor Călărași a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la acoperirea prejudiciului în cuantum de 273.907,30 RON și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 C. civ. raportate la cele ale art. 1357-1371 din același act normativ.

Apărările formulate la fond Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția prematurității cererii.

Hotărârea Tribunalului Călărași Prin sentința nr. 117 din 8 februarie 2019, Tribunalul Călărași, secția civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor - Călărași (ITCSMS), în contradictoriu cu pârâta A., obligând reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia nr. 2037 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor - Călărași (ITCSMS) împotriva sentinței nr. 117 din 8 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul Călărași, secția civilă. L-a obligat pe apelantul-reclamant să plătească intimatei-pârâte A. suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul Împotriva deciziei nr. 2037 din 17 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor - Călărași (ITCSMS), solicitând admiterea căii extraordinare de atac și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată este nelegală și cuprinde motive contradictorii. A arătat că instanța de apel a analizat cu prioritate excepțiile lipsei calității procesuale pasive, prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, apreciind că recurentul nu justifică interesul de a promova calea de atac a apelului din perspectiva modalității de soluționare a acestor excepții, care au fost respinse de tribunal. Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei, curtea a reținut că este relevantă, pe fondul cauzei, aparenta contradicție între soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și constatarea faptului că o parte dintre debitele solicitate de recurent sunt prescrise. Chiar dacă instanța de apel a constatat că o parte dintre creanțe sunt prescrise, recurentul a susținut că acest aspect nu a fost examinat prin prisma excepției prescripției, ci s-a stabilit, pe fondul cauzei, că prescrierea creanțelor în perioada în care intimata era conducătoarea instituției atrage răspunderea sa, indiferent de calitatea pe care aceasta a deținut-o (de manager, în anul 2009 sau de coordonator de activitate/director executiv/inspector-șef). Caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii rezidă și din faptul că, pe de o parte, instanța de apel a considerat că recurentului i se opune decizia nr. 13 din 16 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, însă, ulterior, a opinat că recurentul nu are competențe cu privire la extinderea prejudiciului. În mod greșit instanța de apel a reținut că prejudiciul nu a fost determinat, întrucât recurentul a arătat care a fost modalitatea de stabilire a acestuia. Curtea a ignorat constatările actului de control, apreciind că prejudiciul nu a fost determinat cu certitudine, procedând la diminuarea acestuia, aspect ce contravine deciziei Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Călărași. În motivarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1357 C. civ., stabilind că intimata nu avea obligația de a depune diligențe pentru recuperarea debitelor aferente anilor 2002-2009, în lipsa calității sale de reprezentant al unității. Contrar acestor statuări, curtea a reținut că intimata este totuși responsabilă pentru faptul că nu a urmărit recuperarea debitelor restante. Instanța de apel s-a limitat la a face considerații asupra certitudinii creanței, omițând a se raporta la sumele precizate de recurent, prin indicarea facturilor care le-a constatat. Deși recurentul a indicat valoarea prejudiciului la suma de 290.932,66 RON, curtea a menționat o altă sumă, astfel că decizia atacată încalcă dispozițiile deciziei emise de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Călărași. În ceea ce privește întrunirea dispozițiilor art. 1357 C. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei, recurentul a susținut că vinovăția acesteia reiese din răspunsul dat Curții de Conturi, cu ocazia notelor de relații. Cât privește fapta ilicită, existența acesteia rezidă chiar din decizia nr. 7/2014 a Camerei de Conturi Călărași. 5. Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 28 mai 2020, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Procedura de filtru La 12 iulie 2020, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului pentru Prin raportul întocmit în baza rezoluției din 2 iunie 2020, s-a reținut că recursul este admisibil în principiu, motivele de recurs putând fi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din camera de consiliu din 4 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: 7.1 Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent ca fiind incident în speță, este nefondat. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică. Reținerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reținut unele și s-au înlăturat altele. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în cererea dedusă judecății, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care Curtea de Apel București a analizat apelul declarat de reclamantul Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor Călărași se constată, contrar susținerilor acestuia, că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii. Astfel, prin cererea de apel, recurentul a invocat nemotivarea în fapt și în drept a sentinței, din perspectiva examinării cumulative, de către instanța de fond, a excepțiilor invocate de intimată prin întâmpinare, în lipsa indicării temeiului legal sau precizării condițiilor în baza cărora a procedat în această fel. Exercitând controlul judiciar al sentinței, prin prisma acestor critici, curtea a constatat că recurentul nu justifică interesul cerut de art. 32 și art. 33 C. proc. civ. pentru promovarea căii de atac sub acest aspect, în raport de faptul că tribunalul a respins excepțiile, iar argumentele aduse în sprijinul acestei soluții au fost considerate că reflectă soluția adoptată. Această constatare a instanței de apel este justificată, de vreme ce exercitarea acțiunii civile sau a căilor de atac este condiționată de existența interesului, iar excepțiile invocate de intimată au fost respinse de tribunal, conform solicitării recurentului din răspunsul la întâmpinare. Faptul că instanța de apel a considerat că singurul aspect relevant al acestui motiv de apel este reprezentat de aparenta contradicție între soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și constatarea, de către tribunal, a prescripției unora dintre debitele restante, nu este de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Aceasta întrucât curtea a concluzionat că nu există contrarietate între situația de fapt și situația de drept reținută de instanța de fond, care a apreciat că acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, prin raportare la actul care a stat la baza formulării pretențiilor (raportul privind verificarea ducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizia nr. 7/2014 a Camerei de Conturi Călărași). În scopul înțelegerii corecte a acestei situații, curtea a precizat că instanța de fond s-a raportat la facturile care au atestat existența debitelor restante, respectiv facturile nr. x/03.12.2001, nr. x/02.04.2003 și nr. x/25.07.2003, emise de B. - Sucursala Călărași, cu privire la care a stabilit că, cel puțin factura din anul 2001, se situează cu mult în afara perioadei de referință indicate de reclamant, menționate în actul de control. Față de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conține dispoziții contradictorii, curtea specificând că a realizat controlul judiciar al sentinței din perspectiva fondului cauzei, iar nu a criticilor recurentului, relative la modalitatea de soluționare a excepțiilor, a căror analiză nu s-a impus, în raport de respingerea acestora de către tribunal. Contradictorialitatea considerentelor deciziei atacate nu poate fi reținută nici din perspectiva pretinsei trimiteri făcute de instanța de apel la decizia nr. 13 din 16 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, față de posibilitatea recurentului de a extinde modalitatea de stabilire a prejudiciului. Dimpotrivă, din analiza deciziei recurate reiese că referirea la această hotărâre s-a făcut de către instanța de apel în contextul examinării criticii invocate de recurent prin motivele de apel, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind aduse în sprijinul promovării acțiunii civile deduse judecății. Argumentele curții asupra acestui aspect nu sunt contradictorii, instanța reținând că referirea recurentului la decizia nr. 13 din 16 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a făcut în scopul susținerii admisibilității acțiunii, care nu se poate constitui într-o critică a sentinței apelate, față de soluția primei instanțe de respingere a excepției de inadmisibilitate invocate de intimată și de soluționarea cauzei pe fond. Nici pretinsa contradictorialitate a considerentelor deciziei recurate, din perspectiva diminuării prejudiciului în raport cu suma stabilită cu același titlu prin decizia Camerei de Conturi Călărași, nu poate fi reținută. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte observă că instanța de apel a reținut lipsa caracterului cert al prejudiciului prin prisma nedeterminării globale a acestuia sau pentru fiecare debitor în parte. Curtea a explicat în considerentele deciziei că motivul care a condus la această concluzie a fost lipsa de coerență a recurentului cu privire la indicarea valorii exacte a prejudiciului, acesta solicitând inițial, prin cererea de chemare în judecată, suma de 273.907,30 RON, ulterior suma de 290.932,66 RON, urmând ca apoi să menționeze că prin decizia nr. 7/2014 a Camerei de Conturi Călărași s-a constatat că prejudiciul este de 132.453,80 RON, 44.283,81 RON și 85.020,99 RON, fără a indica modalitatea de calcul și izvorul concret al acestor sume. Având de stabilit caracterul cert al prejudiciului, în raport de înscrisurile în baza cărora acesta a fost solicitat, instanța de apel a reținut că suma de 132.453,80 RON reprezintă accesorii calculate la creanțele datorate, iar suma de 44.283,81 RON constă în creanțe neîncasate de la un număr de 25 de agenți economici, aceste sume fiind însă prescrise. Însumând valorile menționate, a constatat că valoarea rezultată este de 176.737,61 RON, față de sumele de 273.907,30 RON sau 290.932,66 RON, solicitate de recurent. Contrar susținerilor recurentului, aceste argumente ale instanței de apel nu sunt de natură să creeze confuzie între sumele solicitate cu titlu de prejudiciu și suma constatată de Camera de Conturi Călărași prin decizia nr. 7/2014, ci, dimpotrivă, acestea justifică motivul pentru care instanța de apel a considerat că este temeinică și legală hotărârea instanței de fond din perspectiva neîndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei. În concluzie, nu se poate reține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii. Dimpotrivă, aceasta conține expuneri clare ale raționamentului pe care a fost fundamentată soluția instanței de apel, considerentele hotărârii fiind detaliate corespunzător obligației legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ. 7.2 Criticile încadrate de recurent pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate. Răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 C. civ., poate fi reținută în situația îndeplinirii cumulative a următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a culpei autorului faptei ilicite și prejudiciabile. Repararea prejudiciului rezultat din fapta proprie, reglementată de art. 1357 C. civ., poate fi angajată numai în sarcina persoanei care a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție. Cât privește fapta ilicită, se subsumează acestei noțiuni conduita omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, respectiv acțiunile sau inacțiunile ce conduc la încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul presupune rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, ca efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, acesta trebuind să aibă caracter cert și să fie nereparat. Problema caracterului cert al prejudiciului se pune atunci când existența acestuia este sigură, neîndoielnică și poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv ca prejudiciul cauzat altuia să fie consecința faptei ilicite săvârșită de o altă persoană. În ceea ce privește culpa, aceasta reprezintă o condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această culpă le-ar îmbrăca. Curtea de apel, având obligația de a analiza legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, în limitele devoluțiunii în apel, prin raportare la faptele imputate intimatei și la verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale, a concluzionat că aceasta nu poate fi obligată la repararea prejudiciului solicitat de recurent. Potrivit considerentelor hotărârii recurate, soluția de respingere a cererii recurentului de obligare a intimatei la acoperirea prejudiciului a fost fundamentată pe împrejurarea că nu s-a dovedit caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia, cu potențial de producere a prejudiciului, și nici vreo culpă în producerea acestuia sau legătura de cauzalitate între modul de îndeplinire a atribuțiilor și prejudiciul pretins, care a fost considerat incert. Concluzia s-a impus în urma evaluării probatoriului, care a evidențiat că intimata, în calitatea sa de director executiv și de coordonator al unității recurente, a declanșat procedurile de recuperare a sumelor restante de la debitori, emițând decizia nr. 1/18.01.2012 pentru constituirea colectivului de lucru cu atribuții de pregătire a documentelor necesare recuperării în instanță a debitelor restante, organizând ședințe de lucru cu toți salariații unității, în care au fost evidențiate nereguli cuprinse în raportul de audit, menționând în fișele postului anumitor angajați sarcina de a monitoriza încasarea contravalorii serviciilor prestate de la operatorii economici. În acest sens, conform acelorași probatorii, s-a reținut că măsurile luate de intimată au fost în concordanță cu atribuțiile menționate în documentele de numire în funcție, în baza cărora intimata a declanșat procedurile necesare recuperării sumelor restante, pentru unele creanțe formulând declarații de creanță ce au fost înscrise în procedura de insolvență deschisă împotriva unor societăți, scopul urmărit fiind așadar legitim. Constatările instanței de apel relative la lipsa caracterului ilicit al faptelor imputate intimatei reținute din înscrisurile depuse de recurent în dovedirea existenței prejudiciului au în vedere faptul că, la momentul declanșării de către aceasta a procedurii de urmărire a creanțelor, unele dintre societățile debitoare erau radiate sau inactive, iar o parte dintre acțiunile de recuperare a creanțelor au fost respinse sau, după caz, s-a dispus închiderea procedurii de insolvență. Totodată, s-a reținut că documentele fiscale care atestau existența creanțelor aferente anilor 2002, 2003, 2005, 2006, 2007, 2008 și 2009 au fost emise anterior perioadei în care intimata a îndeplinit funcția de director, aspect ce exclude culpa sa în recuperarea acestor debite. Lipsa culpei intimatei a fost reținută de instanța de apel și prin raportare la ordonanța de clasare nr. 1717/P/2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași, prin care s-a dispus clasarea cauzei privind comiterea, de către intimată, a infracțiunii prevăzute de art. 64 din Legea nr. 94/1992, pe motiv că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege. Referitor la prejudiciu, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel lipsa caracterului cert al acestuia. Înalta Curte reține că, de esența răspunderii civile delictuale este însăși existența prejudiciului, condiție obiectivă în lipsa căreia nu se poate stabili obligația de reparare în sarcina persoanei care l-a cauzat. Prejudiciul este sigur atunci când existența sa poate fi constatată cu certitudine și când se poate evalua. Cerința caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce privește existența prejudiciului, cât și în privința întinderii acestuia. Aceste condiții nu se regăsesc în cauză de vreme ce recurentul nu a precizat cu exactitate suma solicitată cu titlu de prejudiciu, iar din cuprinsul deciziei nr. 7/2014 emise de Camera de Conturi Călărași, care a stat la baza formulării acțiunii, rezultă că suma de 177.633,50 RON reprezintă accesorii (majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere, calculate pentru un număr de 20 de clienți), iar recuperarea de la persoanele răspunzătoare de cauzarea prejudiciului în sumă de 69.200,65 RON reprezintă creanțe pentru care a intervenit prescripția. Incertitudinea pretinsei pagube reiese și din atitudinea oscilantă a recurentului cu privire la cuantumul acesteia, prin cererea introductivă de instanță solicitându-se obligarea intimatei la plata sumei de 273.907,30 RON, ulterior la suma 290.932,66 RON și specificând apoi că valoare prejudiciului constatat prin decizia nr. 7/2014 a Camerei de Conturi Călărași este de 132.453,80 RON, de 44.283,81 RON, respectiv de 85.020,99 RON. Caracterul incert al prejudiciului rezidă și din faptul că, deși recurentul a menționat documentele fiscale constatatoare a debitelor restante (facturi fiscale), prin decizia nr. 7/2014 și raportul privind verificarea ducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse prin aceasta, emise de Camera de Conturi Călărași, s-a reținut că pentru o parte dintre debitori obligația de plată s-a prescris anterior inițierii auditului financiar sau în perioada imediat următoare numirii intimatei în funcția de conducere a unității recurente. Însă, răspunderea civilă se declanșează numai în cazul în care există un prejudiciu ce necesită a fi reparat. Având în vedere că acesta nu a putut fi cuantificat, este corectă constatarea instanței de apel cu privire la faptul că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatei pentru pretinsa faptă ilicită reclamată de recurent, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor Călărași împotriva deciziei nr. 2037 din 17 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant, aflat în culpă procesuală, la plata către intimata-pârâtă A. a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,