ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 387/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 18 martie 2019, reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat bugetului județean, prin efectuarea plății nelegale în vederea finanțării unei acțiuni sportive către Club Sportiv Volei 2004 Tomis Constanța, pentru participarea și sprijinirea sportivilor în competiții naționale și internaționale, în baza Hotărârilor Consiliului Județean nr. 47/2013 și nr. 397/2013; obligarea pârâtului la plata sumei de 969.286,84 RON, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat bugetului județean prin efectuarea plăților nelegale către S.C. B. S.R.L., pentru furnizarea răsadurilor necesare derulării programului "Consumăm produse românești", în baza Acordului de furnizare produse nr. 9257/2011 încheiat de părți.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și următ. C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 24 iunie 2019, pârâtul A. a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, susținând că aceasta este circumscrisă art. 16 din Legea nr. 554/2004; excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de dispozițiile art. 2517, art. 2523 și art. 2528 C. civ. și de data emiterii Hotărârilor Consiliului Județean, respectiv 13 august 2015.

Prin sentința nr. 2793 din 11 noiembrie 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 59 din 3 iunie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva sentinței nr. 2793 din 11 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă.

Împotriva deciziei nr. 59 din 3 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța, în termenul legal, solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecarea fondului acesteia.

În motivarea cererii de recurs, reclamanții au susținut că în mod greșit instanța de apel s-a prevalat de decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a stabili momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și al momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că actul de control al Camerei de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă. Însă, acest aspect nu înlătură posibilitatea ca începutul termenului de prescripție să se situeze la un moment ulterior actului de control, cum este cazul în speță. Aprecierea momentului de începere a prescripției se face de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat, ținându-se cont de circumstanțele cauzei.

Determinant pentru începutul curgerii prescripției este nu doar momentul nașterii dreptului material la acțiune, ci momentul la care acesta a fost cunoscut de creditorul ori titularul dreptului. Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., în ceea ce privește repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, momentul nașterii dreptului material la acțiune a fost cunoscut de titular la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia.

Recurenții au menționat că momentul la care au cunoscut atât paguba, cât și persoana care a cauzat-o este cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată contestația pe care au formulat-o împotriva deciziei nr. 38/2015 a Curții de Conturi Constanța, respectiv la 6 noiembrie 2017, când a fost pronunțată decizia nr. 1028 de către Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016.

Anterior pronunțării acestei decizii, recurenții nu aveau certitudinea existenței pagubei reținute de auditorii Curții de Conturi Constanța. Or, dispozițiile art. 1532 C. civ. reglementează, că și condiție premisă a reparării prejudiciului, caracterul cert al acestuia. Întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită de recurenți decât după constatarea existenței certe a pagubei, respectiv 6 noiembrie 2017, acesta fiind momentul începerii prescripției extinctive.

Recurenții au menționat că nu susțin punctul de vedere al instanței de apel, conform căruia termenul de prescripție extinctivă a început să curgă anterior actului de control, urmare faptului că data la care fiecare angajament legal a fost înregistrat reprezintă data la care aceștia au luat cunoștință de existența pagubei.

În drept, motivele de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17 iulie 2020, sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Prin rezoluția completului din 27 iulie 2020, constatându-se că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la primire, conform dispozițiilor art. 490 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ.

La 4 august 2020, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 27 ianuarie 2021, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 18 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, conform art. 490 alin. (1) coroborat cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Examinând recursul reclamanților Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin motivele de recurs deduse judecății, recurenții au susținut, în esență, că în mod greșit instanța de apel a stabilit că momentul curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă anterior deciziei nr. 38/2015 emise de Camera de Conturi Constanța. Raportându-se eronat la considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța de apel a stabilit că ceea ce este determinant pentru începutul curgerii prescripției este atât momentul nașterii dreptului material la acțiune, cât și momentul la care acesta a fost cunoscut creditorului ori titularului dreptului.

Recurenții au afirmat că data la care au cunoscut paguba și persoana care a cauzat-o este cea a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată contestația pe care au formulat-o împotriva deciziei nr. 38/2015 a Camerei de Conturi Constanța, respectiv la 6 noiembrie 2017, când a fost pronunțată decizia nr. 1028 de către Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016. Aceasta întrucât, anterior pronunțării acestei decizii, recurenții nu aveau certitudinea existenței pagubei reținute de auditorii Camerei de Conturi Constanța.

Criticile, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În cauza pendinte, se pune problema reparării patrimoniale a prejudiciului material adus bugetului județean Constanța, respectiv a obligării intimatului la plata unor sume pe care acesta le-a achitat către Clubul Sportiv Volei 2004 Tomis Constanța și S.C. B. S.R.L., în baza unor hotărâri ale Consiliului Județean, în perioada în care a ocupat funcția de președinte în cadrul acestei instituții.

În raport de solicitările formulate prin acțiunea dedusă judecății, se constată că dreptul valorificat prin intermediul acesteia izvorăște din răspunderea civilă delictuală, fiind supus prescripției extinctive.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 2517 C. civ., "Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen." Art. 2523 din același act normativ stipulează că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Conform art. 2528 alin. (1) C. civ., "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Art. 2501 alin. (1) din același cod prevede că "Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel", iar, conform art. 2503 alin. (1), "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel."

Înalta Curte constată că, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia.

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurenții au cunoscut momentul producerii pagubei și a persoanei care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data pronunțării deciziei nr. 1028 de către Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016, prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva deciziei nr. 38/2015 a Curții de Conturi Constanța).

Referitor la suma de 969.286,84 RON, se constată, prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel, pe baza înscrisurilor depuse în susținerea cererii de chemare în judecată, că aceasta rezidă din Acordul cadru de furnizare de produse nr. 9257/16.05.2011 și din cele șapte contracte subsecvente încheiate în baza acestuia între Consiliul Județean Constanța și S.C. B. S.R.L., având ca obiect furnizarea unor răsaduri de tomate, suma fiind plătită de intimatul-pârât în perioada octombrie 2011 - noiembrie 2012.

Suma de 400.000 RON, atribuită Clubului Sportiv Volei 2004 Tomis Constanța, în baza Hotărârilor Consiliului Județean Constanța nr. 397/27.11.2013 și nr. 47/12.03.2013, a fost plătită la 25 februarie 2014.

Astfel, faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de acesta au fost cunoscute de recurenți la data efectuării plăților de către intimatul-pârât, în baza contractelor menționate, acesta fiind și momentul în care s-a născut raportul juridic obligațional, ce presupune dreptul recurenților prejudiciați și îndatorirea corelativă la reparație a intimatului.

Relevante în acest sens sunt considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a reținut că, (pct. 60) "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată"; (pct. 63) "Cum actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție"; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale."

Contrar susținerilor recurenților, această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza acesteia, care este aplicabil, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Astfel, actul de control efectuat de Curtea de Conturi și verificările care au urmat acestui act de control sunt lipsite de relevanță din perspectiva instituției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al unor plăți, se impunea ca recurenții, în momentul în care au efectuat plățile contestate, să cunoască dacă acele contracte în baza cărora se efectuau plățile erau semnate doar de pârât, în calitate de președinte al Consiliului Județean Constanța, fără viza compartimentelor de specialitate și fără viza pentru control preventiv.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de recurenții reclamanți, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care decizia Curții de Conturi a rămas definitivă, ar însemna să se admită că, deși partea a pierdut dreptul la acțiune deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este decizia Curții de Conturi, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurenților reclamanți înseamnă a admite că propria culpă pe care aceștia o invocă, respectiv că nu au cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca un terț să facă constatări asupra acestui aspect, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Aceasta opinie nu poate fi reținută, deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru a valorifica un drept.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluția instanței de apel este legală, nefiind întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva deciziei nr. 59 din 3 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva deciziei nr. 59 din 3 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2021.