ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2010/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 9 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța (RAJDP Constanța) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 716.100 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin plata nelegală a serviciilor neprestate (montarea unor solarii).

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și 1530-1548 C. civ., precum și pe cele ale O.U.G. nr. 109/2011 și ale altor acte normative aplicabile.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 11 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă, constatând că partea reclamantă și-a întemeiat pretențiile pe obligațiile asumate de pârât în baza contractului de mandat nr. x din 25 iulie 2009, care prevede obligații circumscrise raporturilor de muncă, în baza art. 111 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, adoptat prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375 din 17 decembrie 2015, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia, în vederea repartizării aleatorii, la un complet de judecată specializat în soluționarea litigiilor de muncă.

La data de 14 martie 2022, cauza a fost înregistrată pe rolul completului specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurărilor sociale, LM11.

Prin sentința nr. 1763 din 18 mai 2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale invocată de reclamantă, a completului specializat în soluționarea conflictelor de muncă. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea cauzei către Curtea de Apel Constanța în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 5/CM din 9 august 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea completului specializat în materie civilă al secției I a Tribunalului Constanța. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 12 octombrie 2022, sub nr. x/2021*.

Prin încheierea din 13 ianuarie 2023, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, stabilind termen pentru soluționarea fondului cauzei la data de 5 mai 2023, cu citarea părților.

Prin sentința nr. 2012 din 14 iunie 2023, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța (RAJDP Constanța), în contradictoriu cu pârâtul A..

Împotriva sentinței nr. 2012 din 14 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă au declarat apel reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A. (fostă Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța), precum și pârâtul A..

Prin decizia nr. 275/C din 11 decembrie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins excepția de nulitate a cererii de apel formulate de pârât. A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Drumuri Județene Constanța S.A. împotriva sentinței nr. 2012 din 14 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât A.. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în tot sentința apelată, precum și încheierea de ședință din 13 ianuarie 2023, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A., în contradictoriu cu pârâtul A..

Împotriva deciziei nr. 275/C din 11 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Ulterior expunerii situației de fapt a cauzei deduse judecății, recurenta a criticat soluția pronunțată de curtea de apel asupra excepției de nulitate a cererii de apel formulate de pârâtul A., invocată în etapa procesuală anterioară din perspectiva dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta a menționat că, deși curtea a reținut că pârâtul nu a indicat în mod expres că apelul vizează încheierea din 13 ianuarie 2023 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, prin care instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, a considerat că este fără echivoc că motivele de apel formulate se referă, explicit, la acest act procedural.

Contrar celor constatate de curtea de apel, a arătat că, pentru neindicarea expresă în calea de atac a hotărârii apelate, legea prevede sancțiunea nulității, vătămarea, în acest caz fiind prezumată, conform art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a se reține nulitatea absolută, recurenta a apreciat că neindicarea hotărârii apelate trebuie să fie efectivă, cum este cazul și în speța de față, în care intimatul a făcut trimitere, exclusiv, prin motivele de apel, la sentința civilă prin care cererea de chemare în judecată a fost soluționată pe fond.

A susținut că, în cadrul dezbaterilor în apel a formulat concluzii cu privire la admiterea căii ordinare de atac și la schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Cu toate acestea, instanța de apel, soluționând apelul pârâtului pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, nu a supus analizei criticile sale, formulate împotriva hotărârii judecătorești apelate.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a învederat că a arătat în fața instanței de apel că termenul de la care a început să curgă prescripția este 31 mai 2017 (când a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța în dosarul civil nr. x/2015, care a avut ca obiect verificarea legalității deciziei Curții de Conturi nr. 71 din 12 august 2014), precum și faptul că termenul de prescripție este de 5 ani, conform dispozițiilor art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.

Deși analiza curții s-a reflectat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la prevederile art. 2532 pct. 3 C. civ., recurenta a precizat că prin cererea de recurs nu a criticat acest aspect, ci doar modalitatea de interpretare a dispozițiilor ce reglementează prescripția față de momentul la care a început/s-a împlinit termenul de prescripție.

A menționat că, ulterior momentului la care s-a statuat asupra stabilirii legalității și temeiniciei deciziei Curții de Conturi nr. 71 din 12 august 2014, recurenta a cunoscut paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Anterior, aceste elemente nu puteau fi apreciate ca având caracter cert, motiv pentru care data pronunțării deciziei civile nr. 508 din 31 mai 2017 marchează, în opinia sa, debutul termenului de prescripție.

Recurenta a afirmat că termenul de prescripție a fost suspendat în contextul instituirii stării de urgență prin Decretul nr. 195/2020 al președintelui României, începând cu data de 16 martie 2020, și prelungită apoi cu 30 de zile prin Decretul nr. 2440/2020, de la data de 16 aprilie 2020.

Invocând dispozițiile art. 41 din Decretul nr. 195/2020, pe cele ale art. 2532 pct. 3 C. civ., precum și pe cele ale art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a subliniat că, pârâtul a deținut calitatea de director general al Regiei, motiv pentru care acesta poate fi asimilat unei persoane care, în temeiul unui act juridic (contractul de mandat) a administrat bunurile/patrimoniul său. Or, în perioada derulării mandatului, cursul prescripției a fost suspendat.

A apreciat că pasivitatea pârâtului în privința recuperării prejudiciului reclamat echivalează cu socoteli ce nu au fost date și aprobate, termenul de prescripție având ca dată de început momentul încetării contractului de mandat.

În ceea ce privește prejudiciul, constând, în opina sa, în plăți nelegale efectuate din sume reprezentând venituri publice ale municipiului Constanța, a considerat că sunt incidente prevederile art. 1 și 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.

Afirmând că termenul de prescripție este unul de drept fiscal, de 5 ani, în sensul art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006, întrucât implică venituri publice, a învederat că, prin raportare la data de 31 mai 2017, se poate reține că sfârșitul acestuia se plasează, temporal, în anul 2022, sens în care, față de data promovării acțiunii (9 noiembrie 2021), termenul de prescripție nu a fost depășit, excepția prescripției dreptului material la acțiune impunându-se a fi respinsă.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de critică invocate în recurs din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea deciziei recurate, sub un prim aspect, din perspectiva modalității de soluționare a excepției de nulitate a cererii de apel a pârâtului, invocate în etapa procesuală anterioară în raport de neindicarea hotărârii atacate, omisiune în privința căreia a arătat că operează sancțiunea prevăzută la art. 470 alin. (3) C. proc. civ., dar și nulitatea stipulată la art. 175 alin. (2) din același cod, vătămarea fiind prezumată.

Sub un al doilea aspect, recurenta a criticat modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că termenul de prescripție se circumscrie materiei fiscale, iar nu celei civile, acesta fiind de 5 ani și începe să curgă de la data pronunțării deciziei civile nr. 508 din 31 mai 2017 a Curții de Apel Constanța, prin care a fost verificată judiciar decizia Curții de Conturi nr. 71 din 12 august 2014. Totodată, a criticat modalitatea în care instanța de apel a stabilit momentele de începere și de împlinire a termenului de prescripție, invocând incidența unei cauze de suspendare, în condițiile adoptării Decretelor prezidențiale nr. 195/2020 și nr. 2440/2020, prin care a fost instituită și, ulterior prelungită, starea de urgență generată de pandemie.

7.1 Analizând critica ce vizează modalitatea de soluționare a excepției de nulitate a cererii de apel a pârâtului, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. "Cererea de apel trebuie să cuprindă (...) indicarea hotărârii atacate". Alin. 3 teza I al aceluiași articol stipulează în sensul că "Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Dispozițiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că, "În cazul nulităților prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară."

Înalta Curte constată că, prin încheierea de ședință din 13 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de pârât, prin întâmpinare.

În speță, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a fost învestită de reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A., precum și de pârâtul A. cu soluționarea apelurilor declarate împotriva sentinței nr. 2012 din 14 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă.

Prin criticile deduse judecății în apel, pârâtul a invocat nelegalitatea și netemeinicia sentinței menționate, din perspectiva soluționării greșite a excepției prescripției dreptului material la acțiune, expunând ample argumente în susținerea acesteia și arătând, în esență, că, raportat la momentul obiectiv la care reclamanta putea și trebuia să cunoască prejudiciul, precum și persoana răspunzătoare de producerea acestuia, acțiunea este prescrisă, fiind formulată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în cauză nefiind incidentă o ipoteză de suspendare/întrerupere a curgerii termenului, în sensul art. 2532 și art. 2539 C. civ., a cărui aplicabilitate a invocat-o în baza art. 6 alin. (5) C. civ. și al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Apelanta-reclamantă a combătut aceste alegații, prin întâmpinarea formulată invocând, cu prioritate, excepția nulității cererii de apel a pârâtului și afirmând că aceasta nu cuprinde mențiunea obligatorie prevăzută la art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv indicarea hotărârii atacate, omisiune care, potrivit alin. (3) al aceluiași articol se sancționează cu nulitatea, vătămarea în acest caz fiind prezumată, conform art. 175 alin. (2) din cod.

În susținerea excepției, apelanta-reclamantă a afirmat că, deși pârâtul a criticat, în calea ordinară de atac, modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, dezlegată de prima instanță prin încheierea de ședință din 13 ianuarie 2023 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, această hotărâre nu a format obiectul apelului său, care a vizat, exclusiv, sentința prin care a fost soluționat fondul cauzei.

În calea de atac a recursului recurenta a reiterat aceste alegații, criticând modalitatea de soluționare a excepției de nulitate a cererii de apel a părții adverse de către instanța de apel, afirmând că, deși s-a reținut că pârâtul nu a indicat în cererea sa de apel încheierea prin care tribunalul a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a considerat că, prin motive neechivoce, acesta s-a referit la actul procedural menționat.

Este real că prin cererea de apel, pârâtul a precizat că atacă sentința nr. 2012 din 14 iunie 2023 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă.

Însă, astfel cum corect a sesizat curtea de apel, în calea ordinară de atac pârâtul a pus în discuție aplicarea normelor de drept material ce reglementează cursul prescripției extinctive la situația de fapt dedusă judecății în raport de dezlegarea dată asupra acestei chestiuni de Tribunalul Constanța, secția I civilă prin încheierea de ședință din 13 ianuarie 2023.

Ca atare, deși hotărârea prin care tribunalul a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune nu a fost indicată în mod formal în cuprinsul cererii de apel, având în vedere criticile pârâtului în calea ordinară de atac, prin care a fost reiterată excepția invocată prin întâmpinarea depusă la fond și combătută soluția pronunțată prin încheierea din 13 ianuarie 2023, în mod justificat curtea de apel a procedat la examinarea acestora, ținând cont de limitele devoluțiunii în calea ordinară de atac.

De altfel, chiar în lipsa indicării încheierii atacate, curtea nu putea ignora motivele circumscrise de pârât exclusiv asupra a ceea ce s-a soluționat prin intermediul acesteia, de vreme ce însăși recurenta, prin întâmpinarea depusă în apel, a formulat apărări cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În acest cadru procesual, judecând în această manieră, instanța de apel a dat eficiență principiului tantum devolutum quantum appellatum, consacrat legislativ de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum și principiului disponibilității prevăzut de art. 9 din același act normativ, procedând, corect, la examinarea cauzei în raport de obiectul învestirii sale, în consens și cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Determinate fiind, astfel, limitele judecății în apel, în mod corect curtea a supus cenzurii motivele de critică dezvoltate de pârât, pronunțarea sa reflectându-se asupra încheierii de ședință din 13 ianuarie 2023 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de această parte.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge critica analizată, ca nefondată.

7.2 Examinând, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile ce vizează greșita dezlegare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de apel, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 09.11.2021, reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului A., pentru un prejudiciu în valoare de 716.100 RON, rezultat din plata nelegală a unor servicii neprestate (montarea unor solarii).

Reclamanta a argumentat cererea, susținând că prejudiciul a fost constatat prin decizia nr. 71 din 12 august 2014, emisă de Curtea de Conturi Constanța, a cărei legalitate a fost verificată judiciar prin sentința civilă nr. 923 din 27 iulie 2016 a Tribunalului Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 508 din 31 mai 2017 a Curții de Apel Constanța.

Afirmând că, în perioada de referință, a efectuării plăților, pârâtul a deținut calitatea de ordonator de credite (2011-2013), fiind director general al Regiei Autonome Județene de Drumuri și Poduri Constanța, reclamanta a arătat că sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale a acestuia.

Pârâtul s-a apărat, la fond invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 2500 C. civ. coroborat cu art. 6 alin. (4) C. civ., art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011, și susținând, în esență, că dreptul material la acțiune s-a născut la momentul efectuării fiecărei plăți, dată de la care reclamanta a cunoscut ori trebuia să cunoască prejudiciul, precum și persoana care răspunde de producerea acestuia. De asemenea, a solicitat să fie valorificate considerentele Deciziei nr. 19/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Sub un alt aspect, a învederat că, din anul 2015, nu a mai avut nicio calitate în cadrul Regiei, fiind revocat din funcția de director, astfel că, și în raport de acest moment, acțiunea civilă, introdusă de reclamantă în anul 2021, este prescrisă.

Cu referire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, recurenta a reiterat susținerea în sensul că acesta coincide cu data la care a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța în dosarul civil nr. x/2015 (31 mai 2017), prin care a fost verificată și stabilită legalitatea deciziei Curții de Conturi nr. 71 din 12 august 2014, întrucât la acel moment a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Totodată, a solicitat să se constate că a intervenit un caz special de suspendare a prescripției, în temeiul Decretului nr. 195/2020 și a Decretului nr. 2440/2020, prin care a fost instituită/prelungită, starea de urgență pe teritoriul României, începând cu data de 16 martie 2020, respectiv 16 aprilie 2020.

De asemenea, a afirmat că durata termenului de prescripție este de 5 ani, conform art. 1 și 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, acesta împlinindu-se în anul 2022, sens în care, prin raportare la data de 31 mai 2017 (când a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța în dosarul civil nr. x/2015), acesta nu a fost depășit.

Prin încheierea de ședință din 13 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, iar prin sentința nr. 2012 din 14 iunie 2023, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A..

Aceste soluții au fost invalidate de Curtea de Apel Constanța prin decizia nr. 275/C din 11 decembrie 2023, care a procedat la respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței, dar și la admiterea apelului pârâtului formulat împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în același sens dispunând și asupra încheierii de ședință din 13 ianuarie 2023, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârât și a respingerii, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată.

Recurenta a criticat pentru nelegalitate această soluție, cu privire la momentul de începere a cursului termenului prescripție și natura acestuia, susținând și incidența cauzelor de suspendare intervenite ca urmare a adoptării Decretelor prezidențiale nr. 195/2020 și nr. 2440/2020, prin care a fost instituită/prelungită starea de urgență generată de pandemie, precum și ca urmare a exercitării de către pârât a calității de director general în cadrul Regiei, în baza contractului de mandat nr. x din 25 iulie 2009.

Prioritar, Înalta Curte notează că recurenta a precizat în cererea de recurs că înțelege să critice doar modalitatea de interpretare a normelor legale ce reglementează prescripția cu referire la momentul la care termenul de prescripție a început să curgă și cel la care acesta s-a împlinit.

Totodată, Înalta Curte constată că recurenta a susținut că termenul de prescripție este unul de 5 ani, prin raportare la dispozițiile art. 1 și 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, acesta aparținând materiei dreptului fiscal, întrucât prejudiciul reclamat implică venituri publice.

Prealabil oricărei analize a criticilor formulate în recurs, care presupune, astfel cum s-a arătat, examinarea modalității de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține o raportare corectă a instanței de apel la termenul general de prescripție în materie civilă de 3 ani, față de obiectul cererii de chemare în judecată și de temeiul juridic invocat de reclamantă în susținerea acesteia, pretențiile exhibate izvorând dintr-un contract de mandat și fiind întemeiate pe dispozițiile art. 1350, 1530-1548 C. civ., precum și pe cele ale O.U.G. nr. 109/2011, fiind dedus judecății un raport juridic civil contractual și nu unul de drept fiscal.

De altfel, acest aspect a fost tranșat în mod definitiv prin sentința nr. 5/CM din 9 august 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în regulator de competență, statuându-se că litigiul pendinte se circumscrie materiei civile, astfel că orice afirmație a recurentei, contrară acestei calificări juridice, nu poate fi reanalizată.

În acest cadru procesual și în raport de aspectele prealabil stabilite, Înalta Curte reține următoarele:

Suspendarea cursului prescripției extinctive înseamnă oprirea temporară a curgerii termenului de prescripție pe timpul cât persistă situațiile limitativ prevăzute de lege care îl pun în imposibilitatea de a acționa pe titularul dreptului material la acțiune, urmată de reluarea cursului prescripției după momentul încetării cauzei de suspendare, intervalul de timp scurs anterior intrând în calculul termenului de prescripție.

Norma de la art. 2532 C. civ. enumeră cauzele ce justifică suspendarea prescripției care a început să curgă, în speță fiind incidentă situația reglementată la pct. 3 al acesteia, potrivit căreia cursul prescripției este suspendat, "între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate."

Această cauză de suspendare vizează, așadar, orice raporturi de administrare a bunurilor altuia (în afara celor enunțate la pct. 2 al art. 2532 C. civ.) și fără a deosebi în funcție de izvorul raportului (lege, contract, hotărâre judecătorească), fiind dictată de natura specială a raporturilor în care se află cei împotriva cărora curge prescripția și având în vedere o imposibilitate morală de a acționa.

Pretențiile reclamantei, deduse judecății în prezenta cauză, se întemeiază pe contractul de mandat intervenit între părți, încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, contract în baza căruia pârâtul a fost împuternicit să conducă nemijlocit și efectiv întreaga activitate a Regiei Autonome Județene de Drumuri și Poduri Constanța în vederea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță specifice, în schimbul unei remunerații.

Astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de mandat nr. x din 25 iulie 2009 și după cum s-a reținut de către instanțele de fond, pârâtul a îndeplinit funcția de director general al Regiei Autonome de Drumuri și Poduri Constanța, de la data de 25 iulie 2009, fiind revocat din această funcție prin hotărârea nr. 4 din 15 septembrie 2015 a Consiliului de Administrație a RAJDP Constanța.

În contextul normativ expus mai sus, Înalta Curte constată că raportul de mandat existent între părți în perioada respectivă, în virtutea căruia pârâtul a îndeplinit funcția de director general al reclamantei, se circumscrie cazului de administrare a bunurilor altuia prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. civ., astfel că, din această perspectivă, pe timpul în care pârâtul a îndeplinit funcția de director general, nu putea curge termenul de prescripție în ceea ce privește introducerea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, cum este cea din speța de față, rațiunea unei asemenea reglementări decurgând din prezumția lipsei de imparțialitate a persoanei care ocupă temporar funcția de director, de a acționa contra propriei persoane, în virtutea funcției de reprezentare a instituției păgubite (instituție împotriva căreia curge prescripția), atât timp cât fapta ce i se impută este aceea de a fi angajat lucrări și de a fi efectuat plăți din fondurile publice, prin încălcarea obligațiilor contractuale ce îi reveneau.

Cauza de suspendare durează, așa cum rezultă din chiar textul legal ce o reglementează, până când administratorul este descărcat de gestiune, adică până când "socotelile sunt date și aprobate". Cu alte cuvinte, la data încetării raportului de administrare a bunurilor altuia, încetează și cauza de suspendare, iar prescripția își reia cursul, socotindu-se, pentru împlinirea termenului, și timpul scurs înainte de suspendare. În acest sens sunt dispozițiile art. 2534 alin. (1) C. civ.

De la acest moment, titularul dreptului la acțiune are posibilitatea efectivă de a acționa, în sensul de a se adresa organului de jurisdicție competent pentru a cere protecția dreptului său încălcat, negat sau contestat, eventuala pasivitate sau neglijență a acestuia în a acționa urmând a fi sancționată prin constatarea intervenirii prescripției dreptului material la acțiune.

În aceste coordonate, în speță, pentru a determina momentul la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției și, implicit, data de la care termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă, instanța de apel avea de analizat și de stabilit când a încetat raportul de mandat existent între reclamantă și pârât, urmând ca, în funcție de acesta, să constate dacă acțiunea în pretenții dedusă judecății a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani sau în afara acestuia.

În analiza sa, instanța de apel a remarcat faptul că pârâtul a ocupat funcția de director general al Regiei, începând cu data de 25 iulie 2009, când a fost încheiat între părți contractul de mandat, fiind revocat din această funcție prin hotărârea nr. 4 din 15 septembrie 2015 a Consiliului de Administrație a RAJDP Constanța.

Totodată, a reținut că prima plată efectuată de pârât, în calitate de director al societății reclamante, a fost efectuată prin OP nr. x din 14 iunie 2012, iar ultima prin OP nr. x din 28 martie 2013, intervalul de timp în care s-au săvârșit faptele reclamate situându-se între 14 iunie 2012 și 28 martie 2013.

Ca atare, în raport de dispozițiile art. 2532 C. civ., care prevăd că prescripția începe să curgă de la data la care titularul a cunoscut sau, după împrejurări, ar fi trebuit să cunoască nașterea dreptului său la acțiune, momentul care trebuie avut în vedere nu este cel de la care Curtea de Conturi a stabilit, prin decizia nr. 71 din 12 august 2014 efectuarea, prin nerespectarea prevederilor legale, a unor cheltuieli în sumă de 716.100 RON pentru servicii de montare a unor solarii, care nu au fost executate, astfel cum a susținut recurenta.

Pentru identitate de rațiune, termenul de prescripție nu a început să curgă nici de la data pronunțării deciziei nr. 508 din 31 mai 2017 a Curții de Apel Constanța în dosarul nr. x/2015, prin care a fost verificată legalitatea decizia nr. 71 din 12 august 2014 a Curții de Conturi.

Contrar susținerilor recurentei, aceasta putea și trebuia să constate neregularitățile activității pârâtului, anterior verificărilor efectuate de Curtea de Conturi, prin propriile organe cu atribuții de control, în virtutea relațiilor contractuale existente înre părți, în al căror conținut intra și obligația unei bune administrări a patrimoniului Regiei al cărui reprezentant legal a fost pârâtul pe durata exercitării mandatului de director general.

În discuție fiind un raport juridic rezultat dintr-un contract de mandat încheiat în temeiul unui act normativ special, O.U.G. nr. 79/2008, și al Legii nr. 31/1990, contract care, potrivit statuărilor instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 52 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 27 mai 2015, paragraful 18, și al Deciziei nr. 255 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 18 iunie 2014, paragraful 17, reprezintă o varietate a contractului de mandat reglementat de art. 2.009 și următoarele din C. civ., deosebindu-se, în mod esențial, de raportul de muncă, analiza acestuia, sub aspectul condițiilor de încetare, se impune a fi făcută din perspectiva normelor de drept comun ce reglementează contractul de mandat și a clauzelor concrete ale contractului ce constituie izvorul său, care, aplicate la situația de fapt rezultată din probe, permit stabilirea în mod cert și neechivoc a momentului la care raportul de mandat dintre reclamantă și pârât a încetat.

În acest sens, Înalta Curte reține că, asemenea oricărui alt contract civil, mandatul încetează odată cu executarea obligațiilor contractate ori la intervenția altor cauze generale, precum expirarea termenului, realizarea condiției rezolutorii, pieirea bunului etc.

Pe lângă cauzele generale de stingere a raporturilor contractuale, mandatul poate înceta și în urma intervenirii unor cauze specifice, având în vedere caracterul intuitu personae al acestui contract, (de ex. revocarea mandatarului, renunțarea mandatarului la mandat, moartea, interdicția, nesolvabilitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului), conform art. 2030 C. civ.

În cauză, astfel cum instanța de apel a constatat, relațiile contractuale dintre părți au încetat prin revocarea pârâtului din funcția de director general și de membru al consiliului de administrație, prin hotărârile nr. 3 și 4 din data de 15 septembrie 2015.

Ca atare, în considerarea dispozițiilor art. 2517 C. civ., termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu de la data de 15 septembrie 2015 și s-a împlinit la 15 septembrie 2018, în timp ce cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul primei instanțe învestite la data de 9 noiembrie 2021.

Cu privire la ipoteza prevăzută la art. 2532 pct. 3 C. civ., astfel cum s-a arătat, aceasta a operat pe parcursul desfășurării relațiilor contractuale între părți, respectiv în perioada în care pârâtul a deținut funcția de director general în cadrul Regiei Autonome Județene de Drumuri și Poduri Constanța.

Totodată, Înalta Curte reține că este inaplicabilă cauza de suspendare generată de adoptarea celor două decrete prezidențiale prin care a fost instituită și, ulterior, prelungită starea de urgență pe teritoriul României, întrucât aceasta se situează după împlinirea termenului de prescripție, la 15 septembrie 2018.

În raport de aceste aspecte, similar celor reținute de instanța de apel, de vreme ce pretențiile exhibate de recurentă prin cererea de chemare în judecată au fost constatate ca fiind prescrise, Înalta Curte apreciază că era de prisos examinarea, în etapa procesuală anterioară, a criticilor care au vizat modalitatea de soluționare a fondului cauzei prin hotărârea judecătorească apelată, întrucât, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A. împotriva deciziei nr. 275/C din 11 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A. împotriva deciziei nr. 275/C din 11 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.