ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 301/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21.12.2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020, recurenții A. și B. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2492 din 19 noiembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2010, întemeiată pe dispozițiile art. 318 din C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei contestate și rejudecarea recursurilor declarate de intimații A. și B. și de intimații C. și D..

În motivarea contestației în anulare s-a arătat că decizia nr. 2492/19.11.2020 este rezultatul unor erori materiale și al unor omisiuni de cercetare a motivelor de modificare.

Hotărârea atacată este rezultatul unor erori materiale întrucât instanța de recurs a reținut, prin încheierea din 21.05.2015, că reclamantele E. și F. au calitate procesuală activă cu toate că, prin încheierea din 13.05.2013, instanța a reținuse că "reclamantele E. și F. au transmis către G. S.A. doar o parte din drepturile litigioase ce formează obiectul dosarului de față și, în consecință, acestea păstrează calitatea procesuală inițială, alături de cesionarul de drepturi (...). Prin cesiune, dreptul litigios se transferă în patrimoniul cesionarului, așa cum a existat în patrimoniul cedentului, păstrându-și natura, volumul, garanțiile și accesoriile. Ca urmare, completarea ulterioară a acțiunii cu noi petite, referitoare la alte părți din imobil, determină păstrarea calității procesuale active a reclamantelor H.". Or, această dezlegare are ca obiect transmiterea calității procesuale, nicidecum însăși existența dreptului litigios în patrimoniul reclamantelor.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale active, contestatorii au arătat că reclamantele H. au cesionat la data de 17.06.2004 drepturile litigioase către cesionarii I. care le-au cesionat, la data de 15.03.2005, către cesionarii Preda care au renunțat la însuși dreptul litigios, la data de 01.04.2005. Faptul că la 21.03.2006 s-a dispus rezoluțiunea cesiunii dintre H. și I. nu prezintă relevanță, deoarece nu s-a dispus și nu se putea dispune repunerea părților în situația anterioară, prin reîntoarcerea dreptului litigios în patrimoniul reclamantelor, deoarece între timp titularii dreptului renunțaseră la însuși dreptul litigios de a invoca nulitatea contractelor.

Asemenea excepție de fond, absolută și peremptorie vizează însăși existența dreptului litigios în patrimoniul reclamantului. Acest lucru este diferit de problema transmiterii dreptului litigios de la un cedent la un cesionar, aspect care a făcut obiectul încheierii din 13.05.2013.

Astfel fiind, instanța de recurs s-a aflat în eroare atunci când a reținut:

"cum soluția privitoare la calitatea procesuală activă a reclamantelor H. nu a fost atacată prin intermediul apelului, a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care aceeași chestiune nu mai poate fi invocată în recurs, chiar dacă îmbracă forma unei excepții procesuale absolute".

Eroarea materială a instanței de recurs constă în faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre "aceeași chestiune", respectiv că anterior s-ar fi dat o dezlegare asupra lipsei calității procesuale active a reclamantelor care, nici la data formulării acțiunii și nici ulterior, nu erau titularele dreptului dedus judecății.

Instanța de apel nu a reținut și nici nu putea reține că ar fi rămas definitivă, prin neapelare, soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor E. și F., de vreme ce această excepție nici nu a fost invocată și nici nu a fost soluționată.

Această problemă a unei pretinse dezlegări anterioare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor E. și F. nu s-a invocat în faza recursului și nu s-a pus în discuția părților, cu încălcarea evidentă a dreptului la un proces echitabil.

În aceste condiții, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2492/19.11.2020 cu privire la punctul 2.4.1.1. ca fiind rezultatul unei erori materiale.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei G. S.A., se arată că instanța de recurs s-a aflat în eroare atunci când a reținut:

"întrucât A. și B. nu au apelat sentința nr. 231 din 9 martie 2017 și cu privire la soluția de respingere a excepției lipsei de calitate procesuală activă a G. S.A., aceasta a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi invocată din nou în recurs, nici chiar sub formă de excepție procesuală".

Eroarea materială a instanței de recurs constă în faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre aceeași excepție, întemeiată pe aceeași cauză, în realitate însă, prin excepția invocată în recurs, conestatorii au arătat că "recurentele reclamante E. și F., la momentul formulării acțiunii și, implicit, la momentul încheierii contractului nr. x/31.05.2007 cu G. S.A., nu aveau în patrimoniu dreptul material la acțiune", prin urmare că reclamanta G. S.A. nu a dobândit dreptul dedus judecății în patrimoniul său.

Asemenea excepție de fond, absolută și peremptorie vizează însăși existența dreptului litigios în patrimoniul reclamantului. Acest lucru este diferit de problema transmiterii dreptului litigios de la un cedent la un cesionar, aspect care a stat la baza motivării soluției date prin sentința nr. 231/09.03.2017.

În aceste condiții, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2492/19.11.2020, cu privire la punctul. 2.4.1.2., ca fiind rezultatul unei erori materiale.

Sub aspectul excepției nulității contractului de cesiune nr. x/2007 între reclamantele H. și reclamanta S.C. Transporturi Auto instanța de recurs s-a aflat într-o eroare materială, deoarece nu a observat faptul că cererea anterioară de constatare a nulității contractului de cesiune nr. x/2007 s-a formulat pe cale reconvențională, ceea ce presupune pretenții proprii ale pârâtului, în vreme ce excepția reprezintă o apărare a pârâtului față de cererea reclamantului. Prin urmare, lipsa interesului în formularea unei pretenții proprii (dezlegată de prima instanță) reprezintă un aspect diferit față de interesul evident al oricărui pârât în formularea de apărări față de cererea de chemare în judecată.

Eroare materială constă în neobservarea calităților diferite în care s-a invocat nulitatea contractului de cesiune nr. x/2007, anterior reclamant în cererea reconvențională (soluționată pe calea excepției lipsei de interes) și, ulterior, pârât în cererea principală.

Nu în ultimul rând, problema unei pretinse dezlegări anterioare a excepției nulității contractului de cesiune de drepturi litigioase nu s-a invocat în faza recursului și nu s-a pus în discuția părților, cu încălcarea evidentă a dreptului la un proces echitabil.

În aceste condiții, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2492/19.11.2020 cu privire la punctul. 2.4.1.4. ca fiind rezultatul unei erori materiale.

O altă eroare materială privește excepția puterii de lucru judecat a sentințelor nr. 2823/28.03.2005, nr. 3083 și nr. 3084/1.04.2005, cu privire la care instanța de recurs nu a observat că soluționarea definitivă a excepției autorității de lucru judecat a vizat aspectul efectului negativ, care ar fi condus la respingerea acțiunii în constatarea nulității. Or, prin recursul declarat, s-a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Eroarea materială a instanței de recurs constă în faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre aceeași excepție, întemeiată pe aceeași cauză, respectiv despre efectul negativ al autorității de lucru judecat, deși era evidentă diferența între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care presupune o triplă identitate (părți, obiect, cauză) și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (denumit în doctrina anterioară putere de lucru judecat).

Eroarea materială săvârșită de instanța de recurs constă în faptul că a apreciat că anterior s-a invocat același efect, ceea ce a condus la o premisă greșită și la refuzul analizării efectului invocat în recurs.

Aducând considerații comune asupra erorilor materiale invocate, contestatorii arătă că instanța de recurs a respins cele trei excepții reținând în esență că acestea au fost dezlegate anterior, în primă instanță, iar soluțiile respective nu au fost apelate și au intrat în puterea de lucru judecat, săvârșind erori materiale care constau în neobservarea unor elemente aflate la dosarul cauzei care, dacă ar fi fost observate, ar fi condus la soluționarea excepțiilor pe fond.

Instanța de recurs a plecat de la premisa greșită că excepțiile puse în discuție în recurs ar avea părți, obiect și cauză identice cu cele dezlegate de prima instanță și neapelate, ceea ce reprezintă o eroare materială esențială.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, contestatorii menționează că instanța de recurs nu a observat încheierile de carte funciară, aflate la dosarul cauzei, care făceau dovada absolută a faptului că reclamantele au luat cunoștință despre încheierea contractelor nr. x/28.02.2002 și nr. y/07.03.2002 anterior datei de 20.06.2003 (cu trei ani înainte de formularea acțiunii). Eroare este una materială deoarece instanța nu a observat probe esențiale aflate la dosarul cauzei, concluzionând că declarația reclamantelor ar prezenta relevanță "în lipsa altor dovezi", deși asemenea dovezi se aflau la dosar.

Eroarea este esențială deoarece, observând faptul că la datele de 28.02.2002 și 08.03.2002 contractele de vânzare-cumpărare au fost făcute publice, iar dreptul de proprietate al reclamantelor H. s-a radiat, prin acte opozabile reclamantelor, instanța nu putea reține ca probă în combaterea excepției prescripției dreptului material la acțiune însăși declarația acestora din cuprinsul unei plângeri penale.

Un al doilea motiv al contestației în anulare vizează faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs de ordine publică, calificate prin încheierea din 15 10 2020 ca fiind apărări.

S-a arătat că decizia recurată a încălcat art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 deoarece instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, art. 1308 pct. 2 C. civ., deoarece instanța de apel nu a observat că recurenții sunt căsătoriți sub legea germană în regim de separație de bunuri, art. 35 din Codul familiei, art. 1546 C. civ. 1864 deoarece reclamantele nu au suferit niciun prejudiciu prin faptul că mandatarul a vândut imobilele către soția sa, de vreme ce, conform procurii, mandatarul avea atât dreptul de a vinde, cât și dreptul de a stabili prețul vânzării.

Cu toate că instanța de recurs a reținut că acestea nu reprezintă motive de recurs de ordine publică, ci apărări, nu s-a pronunțat asupra acestora în condițiile în care probele și argumentele invocate conduceau la o altă soluție asupra recursului.

Instanța de recurs a respins recursul în care s-a invocat expres greșita aplicare a art. 1308 pct. 2 C. civ., fără să verifice "singurul aspect esențial", respectiv dacă sancțiunea nulității relative se aplică, prin raportare la calitatea părților de soți, căsătoriți sub legea germană în regimul separației de bunuri, și pentru soțul mandatarului. De asemenea, instanța de recurs a respins recursul fără să analizeze "singurul aspect esențial": prezumția decurgând din cunoașterea cauzei anulării la momentul întabulării dreptului de proprietate pe numele B. și radierii dreptului de pe numele reclamantelor H..

În ceea ce privește teza a II-a a art. 318 din vechiul C. proc. civ., contestatorii susțin că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unor motive de recurs invocate de recurenții A. și B., dar și de recurenții C. și D..

Se susține că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra vătămării suferite de reclamantele H. prin faptul că mandatarul acestora a vândut imobilele către soția sa. Astfel, deși a fost învestită expres cu un motiv de recurs constând în nelegalitatea aplicării sancțiunii nulității relative, în lipsa dovezii vreunei vătămări, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de recurs.

Faptul că încălcarea art. 1308 pct. 2 C. civ. ar conduce la sancțiunea nulității reprezintă numai premisa pentru aplicarea sancțiunii care însă nu poate interveni în lipsa unei vătămări, ceea ce nu s-a analizat de instanța de recurs.

De asemenea, instanța de recurs nu a analizat următoarele împrejurări: că la data de 22.02.2006 (data autentificării contractelor de vânzare-cumpărare nr. x și nr. y) erau deja definitive sentințele nr. 2823/28.03.2005, nr. 3083/01.04.2005 și nr. 3084/01.04.2005 prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității contractelor, luându-se act de renunțarea la drept; nu se dispusese rezoluțiunea contractului de cesiune între cedentele H. și cesionarii I., prin sentința nr. 1917/21.03.2006; nu se dispusese desființarea contractului de cesiune între cedenții I. și cesionarii Preda, prin sentința nr. 6891/01.11.2006, decizia nr. 560/09.05.2007 (apel) și decizia nr. 1930/16.11.2007 (recurs).

Împrejurarea că instanța de recurs a invocat "eșalonarea diferenței de preț" și "contractul nr. x/2006", care vizează un apartament ce nu face obiect al litigiului, dar "este situat în același imobil", nu semnifică faptul că instanța ar fi analizat motivul de recurs privind lipsa oricărui risc al contestatorilor la data încheierii contractelor, deoarece argumentele instanței nu vizează aspecte esențiale, ci numai împrejurări ulterioare și circumstanțiale, esențială fiind asumarea riscului și, deci, reaua-credință în raport de acest aspect.

Intimata S.C. G. S.A., prin lichidator judiciar J., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, invocând și excepția lipsei calității de reprezentant pentru recurenții-pârâți C. și D. a apărătoarei contestatorilor A. și B., apărător care a formulat cererea în numele contestatorilor A. și B., pentru care are mandat, dar a solicitat și rejudecarea recursului soților C. și D., ca urmare a admiterii contestației în anulare, chiar dacă nu a pretins, în petitul cererii, că are calitatea de reprezentant pentru soții K., așa cum a procedat pentru soții L., și nu a anexat împuternicire avocațială de semnare a contestației în anulare prin care să solicite rejudecarea recursului soților C. și D..

Aspectul reprezentării prezintă relevanță juridică mai ales că s-a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, a tuturor contestatorilor, iar formularea ambiguă poate crea confuzie în ceea ce privește calitatea părților din acest proces și corecta stabilire de către instanță a cadrului procesual, punând și problema dacă s-ar putea admite și dispune rejudecarea recursului soților K. în cazul în care aceștia nu au cerut aceasta și nu au timbrat o asemenea cerere.

În subsidiar, intimata invocă excepția lipsei de interes a soților L. de a solicita rejudecarea recursului soților K., substituindu-se lor, deși aceștia nu si-au manifestat în mod expres voința juridică în acest sens, în condițiile în care perechile de soți au recursuri separate, motive de fapt și de drept diferite, iar în contestația în anulare soții L. au invocat motive proprii referitoare la demersurile procesuale din trecut.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare pentru motive constând în "erori materiale", cum le denumesc în mod repetat contestatorii, deși textul art. 318 din vechiul C. proc. civ. limitează admisibilitatea unui astfel de motiv de anulare la situația în care "dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale", se arată că pentru îndreptarea erorilor materiale există deschise alte căi procesuale de atac, respectiv cea prevăzută de art. 281 și urm. din vechiul C. proc. civ.

Pentru a fi incident art. 318 din vechiul C. proc. civ. trebuie ca dezlegarea dată să fie rezultatul unei "greșeli materiale", adică a unor greșeli materiale cu caracter procedural pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, iar greseala materială să fie evidentă și în legătură cu aspectele formale ale judecății. Contestația nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretării faptelor, întrucât aceasta echivalează cu o greșeală de judecată. Greșeala materială nu trebuie să fie rezultatul interpretării unui text de lege pentru că, practic, s-ar ajunge la judecarea din nou a aceluiași recurs. Totodată, greșeala materială trebuie să fie esențială, ceea ce înseamnă că, în lipsa ei, soluția ar fi fost alta. Dacă și prin nesăvârșirea erorii materiale soluția ar fi fost aceeași, contestația trebuie respinsă.

În jurisprudență s-a reținut că greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor si de interpretare a dispozițiilor legale. Pe această cale nu este admisibil să se examineze justețea soluției pronunțate.

De asemenea, cu privire la admisibilitatea celui de-al doilea motiv de contestație în anulare specială prevăzut de art. 318 din vechiul C. proc. civ., respectiv nepronunțarea asupra unui motiv de casare sau modificare, se arată că neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susținerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor și cercetarea lor în bloc nu pot fi invocate pe calea extraordinară de atac a contestației în anulare, iar instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a recurentului nu deschide calea contestației în anulare prevăzută de art. 318 din vechiul C. proc. civ.

Intimata concluzionează că motivele concrete invocate de contestatori nu se încadrează în motivele avute în vedere de legiuitor și, prin urmare, nu sunt admisibile, situație în care însăși cererea de contestație în anulare este inadmisibilă.

În combaterea punctuală a argumentelor contestației în anulare, intimata a arătat de ce argumentul nu s-ar încadra în cazul de admisibilitate prevăzut de legiuitor pentru această cale extraordinară de atac, în forma specială a acesteia.

La rândul lor, intimatele-pârâte E. și F. au formulat două întâmpinări în termen legal, una fiind semnată de mandatarul I., iar cea de-a doua de avocat.

Prealabil oricărei apărări, intimatele au cerut să se stabilească cadrul procesual deoarece apărătorul contestatorilor a solicitat și anularea recursului formulat de soții K., deși nu avea delegație de reprezentare și pentru soții K..

Intimatele au invocat excepția inadmisibilității cu motivarea că partea are deschisă calea contestației în anulare pentru motivul că decizia instanței de recurs a fost rezultatul unei "greșeli materiale", iar nu a unei "erori materiale", care poate fi îndreptată în conformitate cu dispozițiile art. 281 din vechiul C. proc. civ.

În ipoteza în care contestatorii au confundat eroarea materială cu greșeala materială, intimatele susțin că excepția inadmisibilității este argumentată și de imposibilitatea îndreptării pe calea contestației în anulare a unor greșeli de judecată, întrucât aspectele aduse în discuție de către contestatori nu sunt veritabile greșeli materiale, ci greșeli de judecată.

În cuprinsul întâmpinării sunt dezvoltate apărări punctuale, corespunzătoare aspectelor prezentate în motivarea contestației în anulare.

Analizând cu prioritate, datorită caracterului lor peremptoriu, excepțiile lipsei calității de reprezentant, pentru recurenții-pârâți C. și D., a avocatului contestatorilor și excepția lipsei de interes a contestatorilor A. și B. de a solicita rejudecarea recursului declarat de pârâții C. și D., excepții invocate de intimata S.C. G. S.A., prin lichidator judiciar J., Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorii A. și B. au solicitat, prin apărătorul ales, admiterea contestației, anularea deciziei contestate și rejudecarea recursurilor declarate de soții A. și B. și de intimații C. și D. cu motivarea că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unor motive esențiale de recurs invocate de recurenții A. și B., dar și de recurenții C. și D..

Față de aceste solicitări, intimata S.C. G. S.A. a invocat excepția lipsei calității de reprezentant pentru recurenții-pârâți C. și D. a apărătoarei contestatorilor A. și B., doamna avocat M., întrucât aceasta nu are împuternicire avocațială pentru semnarea contestației în anulare din partea soților C. și D., astfel că nu ar putea pretinde admiterea recursului formulat de părți pe care nu le reprezintă.

Procedând la analiza acestei excepții, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată întrucât avocatul contestatorilor, doamna avocat M., nu a pus concluzii în numele intimaților C. și D., ca reprezentantă a acestora, pentru a putea fi adusă în discuție modificarea cadrului procesual și pentru a se solicita dovedirea calității sale de reprezentant.

Avocatul contestatorilor a solicitat ca, urmare a admiterii contestației pe care au formulat-o și urmare a anulării deciziei contestate, să fie admis atât recursul declarat de C. și D., câtși recursul părților pe care le reprezenta, ca o consecință a faptului că motivarea contestației în anulare a vizat nepronunțarea asupra unor motive de recurs invocate deopotrivă de recurenții L. și de recurenții K. (relativ la inexistența relei credințe a soților K. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x și y din 22 02 2006), ipoteza în care se impunea ca ambele recursuri să fie admise.

Nu a fost contestat faptul că apărătorul contestatorilor a pus concluzii în limitele mandatului de reprezentare primit doar de la contestatorii Stan, motiv pentru care nu se poate aprecia că a avut loc o schimbare a cadrului procesual, prin modificarea calității intimaților K. în cea de contestatori.

Modificarea cadrului procesual nu se poate prezuma pornind de la solicitarea avocatului contestatorilor ca, în eventualitatea admiterii contestației în anulare, să fie admis și recursul altor părți, deoarece admiterea contestației în anulare nu exclude posibilitatea rejudecării și a altor recursuri decât cel declarat de contestatori. În această ipoteză se impune admiterea formală a acelor recursuri pentru care rejudecarea devine necesară întrucât acestea cuprind critici de nelegalitate comune cu cele din recursul părților care au formulat contestație în anulare, astfel cum este cazul în speță, întrucât acestea trebuie reanalizate în mod unitar de către instanță, cu prilejul rejudecării recursurilor.

În consecință, Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității de reprezentant, pentru recurenții-pârâți C. și D., a avocatului contestatorilor Stan.

Intimata a solicitat ca, în ipoteza respingerii excepției lipsei calității de reprezentant a avocatului contestatorilor Stan pentru recurenții-pârâți K., să fie soluționată și excepția lipsei de interes a soților L. de a solicita rejudecarea recursului soților K..

În motivarea excepției s-a susținut, pe de o parte, că soții K. nu si-au manifestat în mod expres voința juridică de a le fi rejudecat recursul, iar, pe de altă parte, că recurenții L. și K. au recursuri separate, motive de fapt și de drept diferite.

Analizând această excepție, Înalta Curte constată că există interesul contestatorilor de a solicita rejudecarea celor două recursuri, interesul fiind unul de natură procesuală, care derivă din nevoia reanalizării unor critici de nelegalitate comune aduse în cele două recursuri, în contextul în care numai unul dintre recurenți a înțeles să formuleze contestație în anulare, iar această cale de atac ar fi admisă.

Deși este reală susținerea intimatei potrivit căreia recurenții L. și K. au formulat recursuri diferite, acest aspect este nerelevant de vreme ce atât recurenții L. cât și recurenții K. au interesul menținerii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x și y la data de 22 02 2006 pe care le-au încheiat, primii în calitate de vânzători, iar cei din urmă în calitate de cumpărători, motiv pentru care buna credință a soților K. la momentul perfectării acestor operațiuni juridice constituie un aspect susținut în ambele recursuri, așa cum de altfel rezultă și din motivarea instanței de recurs de la pct. 2.4.2.4.

Fiind astfel justificat interesul contestatorilor de a solicita admiterea contestației în anulare și, pe cale de consecință admiterea și rejudecarea, sub aspectul menționat, și a recursului declarat de soții K., urmează a fi respinsă excepția lipsei de interes a contestatorilor de a cere rejudecarea recursului declarat de pârâții C. și D..

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorii și-au întemeiat contestația în anulare pe ambele teze ale art. 318 din vechiul C. proc. civ., susținând atât existența unor greșeli materiale în dezlegarea dată recursului, cât și omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În ceea ce privește existența unor greșeli materiale în dezlegarea dată recursului, au fost invocate aspecte care, chiar dacă au primit denumirea de "erori materiale", se referă negreșit la noțiunea de "greșeli materiale" avută în vedere în art. 318 din vechiul C. proc. civ., astfel cum rezultă fără echivoc din dezvoltarea criticilor formulate. Ca atare, nu este fondată excepția inadmisibilității contestației în anulare motivată de posibilitatea îndreptării erorii materiale în temeiul dispozițiilor art. 281 din vechiul C. proc. civ.

Contestatorii critică decizia recurată din perspectiva săvârșirii următoarelor greșeli materiale:

- cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor H., faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre "aceeași chestiune", respectiv că anterior s-ar fi dat o dezlegare asupra lipsei calității procesuale active a reclamantelor care, nici la data formulării acțiunii și nici ulterior, nu erau titularele dreptului dedus judecății, în condițiile în care prima instanță nu a soluționat o excepție a lipsei calității procesuale active a reclamantelor H., ci o problemă privind transmiterea calității acestora în timpul procesului;

- cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei G. S.A., faptul că instanța de recurs a apreciat că ar fi vorba despre aceeași excepție, întemeiată pe aceeași cauză, când, în realitate, prin excepția invocată în recurs, contestatorii au arătat că reclamanta G. S.A. nu a dobândit dreptul dedus judecății în patrimoniul său, aspect care vizează însăși existența dreptului litigios în patrimoniul reclamantului și care este diferit de problema transmiterii dreptului litigios de la un cedent la un cesionar, aspect care a stat la baza motivării soluției date prin sentința nr. 231/09.03.2017.

- cu privire la soluționarea excepției nulității contractului de cesiune nr. x/2007 între reclamantele H. și reclamanta S.C. Transporturi Auto, instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială deoarece nu a observat calitățile diferite în care s-a invocat nulitatea contractului de cesiune nr. x/2007, anterior reclamant în cererea reconvențională (soluționată pe calea excepției lipsei de interes) și, ulterior, pârât în cererea principală.

- cu privire la soluționarea excepției puterii de lucru judecat a sentințelor nr. 2823/28.03.2005, nr. 3083 și nr. 3084/1.04.2005 faptul că instanța de recurs nu a observat că soluționarea definitivă a excepției autorității de lucru judecat a vizat aspectul efectului negativ, care ar fi condus la respingerea acțiunii în constatarea nulității or, prin recursul declarat, s-a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Contestatorii susțin că, în soluționarea acestor excepții, instanța de recurs a plecat de la premisa greșită că excepțiile invocate în recurs ar avea părți, obiect și cauză identice cu cele dezlegate de prima instanță și neapelate, ceea ce reprezintă o greșeală materială esențială.

Sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, contestatorii menționează că instanța de recurs nu a observat încheierile de carte funciară aflate la dosarul cauzei, care făceau dovada absolută a faptului că reclamantele au luat cunoștință despre încheierea contractelor nr. x/28.02.2002 și nr. y/07.03.2002, anterior datei de 20.06.2003 (cu trei ani înainte de formularea acțiunii), iar această eroare este una materială, deoarece instanța nu a observat probe esențiale aflate la dosarul cauzei.

Analizând argumentele expuse, Înalta Curte constată că acestea intră în sfera de reglementare a contestației în anulare speciale, respectiv în prima teză a art. 318 din C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi primită excepția inadmisibilității contestației în anulare, urmând a se stabili dacă menționatele critici constituie veritabile "greșeli materiale", în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 318 din vechiul C. proc. civ.

Noțiunea de "greșeală materială" prevăzută de art. 318 din vechiul C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Este cu consecvență statuat în doctrină că această noțiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Or, toate aspectele evocate de contestatori ca fiind greșeli materiale se referă la modul de soluționare a excepțiilor invocate în recurs, constituind eventuale greșeli de judecată care nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac extraodinară de retractare se limitează la motive de anulare prevăzute în art. 317-318 din vechiul C. proc. civ. și nu poate fi transformată, printr-o interpretare extensivă a noțiunii de "greșeală materială", într-o cale de atac de reformare asemănătoare recursului, astfel cum se tinde de către contestatori.

Analizând criticile contestatorilor care susțin cea de-a doua teză a contestației în anulare speciale, care privește omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare, Înalta Curte observă că se invocă, pe de o parte, greșita apreciere a instanței de recurs din cuprinsul încheierii din 15 10 2020 conform căreia aspectele invocate de recurenții-pârâți A. și B., ca motive de ordine publică, nu au această natură, asupra cărora instanța de recurs a omis să se pronunțe, și, pe de altă parte, necercetarea unor motive esențiale de recurs invocate de recurenții A. și B. și de recurenții C. și D..

Verificând încheierea din 15 octombrie 2020, se constată că instanța de recurs a menționat că aspectele calificate de recurenții-pârâți A. și B. drept motive de recurs de ordine publică nu au această natură juridică întrucât asupra naturii chestiunii prescripției dreptului la acțiune s-au formulat deja critici, aspectele invocate având valoarea unor motive noi de recurs în susținerea aceleiași idei, fiind depuse în termenul legal, în timp ce celelalte critici nu au valoare de motive noi de recurs, problemele de drept, sub toate aspectele, făcând deja obiectul analizei instanțelor de fond, în etapele procesuale anterioare.

De vreme ce instanța de recurs a considerat că aspectele menționate nu reprezintă motive de ordine publică, întrucât au fost aduse ca argumente suplimentare în susținerea chestiunii prescripției dreptului la acțiune sau pentru că sunt problemele de drept care au fost deja analizate de instanțe în etapele procesuale anterioare, Înalta Curte apreciază că nu există motive de recurs, din cele enumerate în art. 304 din vechiul C. proc. civ., care să nu fi fost cercetate, astfel că nu se poate reține incidența art. 318 din vechiul C. proc. civ.

Decizia contestată nu poate fi anulată nici din perspectiva criticii privind omisiunea de a cerceta unele dintre motive de recurs invocate.

Contestatorii pretind că nu a fost analizată vătămarea suferită de reclamantele H. prin faptul vânzării imobilelor de către mandatarul acestora către soția sa astfel că, deși a fost învestită să se pronunțe asupra nelegalității aplicării sancțiunii nulității relative, în lipsa vreunei vătămări, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de recurs.

De asemenea, contestatorii invocă neanalizarea unor aspecte evocate atât în recursul declarat de intimații A. și B., cât și în recursul declarat de intimații C. și D., respectiv necercetarea motivului de recurs privind buna credință a intimaților K. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x și y din 22 02 2020 și lipsa riscului contestatorilor de a pierde dreptul de proprietate, la momentul încheierii contractelor menționate.

Înalta Curte apreciază că argumentele expuse de contestatori impun o veritabilă analiză de legalitate asupra unor chestiuni care se subsumează motivelor pe care s-au întemeiat recursurile declarate de intimații L. și de intimații K., respectiv cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din vechiul C. proc. civ.

Art. 318 teza a II-a din vechiul C. proc. civ. prevede că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare care sunt limitativ prevăzute în art. 304 din vechiul C. proc. civ.

Deși contestatorii pretind că instanța a omis să cerceteze un motiv de casare, în realitate nu se invocă neanalizarea art. 304 pct. 7 și 9 din vechiul C. proc. civ., ci a unor argumente care susțin aceste motive de recurs.

Argumentele sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar instanța de recurs poate grupa argumentele invocate în susținerea acestuia, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul de recurs, așa cum susțin contestatorii din prezenta cauză.

De vreme ce textul art. 318 teza a II-a din C. proc. civ. este neechivoc în privința cerinței ca omisiunea de cercetare să vizeze un motiv de modificare sau de casare, ori de câte ori se aduce în discuție necercetarea unor argumente care susțin motivele de recurs, contestația în anulare urmează a fi respinsă întrucât reevaluarea argumentelor de nelegalitate aduse în susținerea motivului de recurs se constituie într-o veritabilă rejudecare a recursului, ceea ce excedează nu doar obiectului contestației în anulare, ci și principiului legalității căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, excepțiile lipsei calității de reprezentant, pentru recurenții-pârâți C. și D., a avocatului contestatorilor și lipsei de interes a contestatorilor de a solicita rejudecarea recursului declarat de pârâții C. și D., excepții invocate de intimata S.C. G. S.A., prin lichidator judiciar J..

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva deciziei nr. 2492 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.