ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2623/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 1 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., Primarul General al Municipiul București și Prefectul Municipiului București, anularea dispoziției nr. 9211 din 30 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, ce vizează acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 9.167 mp, situat în București, Șos. x, actuală Căpriorilor nr. 2-4 (autobaza RATB Băneasa); repunerea părților în situația anterioară; constatarea nulității absolute a contractului de cesiune autentificat sub nr. x din 1 martie 2007 de Biroul Notarului Public G., pentru lipsa obiectului; constatarea nulității absolute a contractului subsecvent de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007, încheiat la același birou notarial, cu cheltuieli de judecată. La 9 noiembrie 2015, pârâții C., D. și E. au formulat cereri reconvenționale, prin care au solicitat constatarea nulității absolute, pentru frauda la lege, a dispoziției nr. 10512 din 19 mai 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București în favoarea reclamanților A. și B.. Totodată, au depus și întâmpinări, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, având în vedere că reclamanții au calitatea de terți față de dispoziția nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 și față de celelalte acte a căror anulare o cer, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în a ataca în instanță actele indicate, față de care sunt terți, excepția lipsei calității procesuale pasive în raport cu primul petit al cererii de chemare în judecată, întrucât nu sunt părți în dispoziția atacată de reclamanți, și excepția lipsei de interes, deoarece reclamanții nu justifică un interes legitim. Prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, pârâtul Prefectul Municipiului București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. Reclamanta B. a precizat temeiul de drept al acțiunii, valoarea măsurilor reparatorii ce fac obiectul dispoziției nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 și valoarea drepturilor transmise prin contractele de cesiune atacate. La 9 noiembrie 2016, pârâta F. a formulat întâmpinare la cererea principală, invocând excepția lipsei de interes în promovarea acesteia. Pârâtul-reclamant E. a precizat, la 6 ianuarie 2017, cererea reconvențională, solicitând constatarea nulității absolute, pentru fraudă la lege, a dispoziției nr. 10512 din 19 mai 2008 emise în favoarea reclamanților A. și B.. Reclamanta B. a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei de interes în formularea cererii reconvenționale de către pârâții-reclamanți C., D. și E.. Prin încheierea din 15 noiembrie 2016, tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D. față de capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 emise de Primarul General al Municipiului București, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului E. față de capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune autentificat de BNP G., sub nr. x din 1 martie 2007, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Prefectul Municipiului București și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 21 februarie 2017, a fost admisă excepția inadmisibilității, cererile reconvenționale formulate de pârâții-reclamanți C., D. și E. fiind respinse.

Sentința Tribunalului București: Prin sentința nr. 467 din 5 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D. față de capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 emise de Primarul General al Municipiului București, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului E. față de capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune autentificat de BNP G. sub nr. x din 1 martie 2007. A admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., Primarul General al Municipiul București și Prefectul Municipiului București, astfel cum a fost precizată. A respins capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune autentificat de BNP G. sub nr. x din 1 martie 2007 și a contractului de cesiune de drepturi autentificat de același birou notarial sub nr. x din 12 octombrie 2007, ca neîntemeiate. A constatat nulitatea absolută a dispoziției nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 emise de Primarul General al Municipiului București. A luat act că părțile își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârile pronunțate în apel Prin încheierea din 19 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a amânat pronunțarea asupra apelurilor la 3 iulie 2020. Prin decizia nr. 722 din 10 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de pârâții Municipiul București prin Primarul General, C., D., F. și E. împotriva sentinței nr. 467 din 5 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu reclamanții H. (legatar universal al defunctei B., conform certificatului de moștenitor testamentar nr. 34/04.10.2017 autentificat la SPN I. și J.), K. și L. (moștenitoare ale defunctului A.) și cu pârâtul Prefectul Municipiului București. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției Primarului Municipiului București nr. 9211 din 30 noiembrie 2007. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat pe intimați la plata către apelanta F. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Recursul Împotriva deciziei nr. 722 din 10 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul H.. Reclamanta L. a declarat recurs împotriva aceleiași decizii, precum și împotriva încheierii din 19 iunie 2020, pronunțate de aceeași instanță. 4.1 Recursul reclamantei L. Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susținut că pârâta F., după ce instanța de apel i-a acordat cuvântul pe fondul apelului, prin concluziile formulate a invocat excepția autorității de lucru judecat a deciziei nr. 3001 din 4 noiembrie 2014, pe care a depus-o la dosar în formă anonimizată. Această hotărâre nu a fost comunicată recurentei, fiind atașată la dosar, prin grija instanței, după închiderea dezbaterilor, celelalte părți aflându-se în imposibilitatea de a lua cunoștință de conținutul hotărârii. În acest fel, instanța de apel a încălcat regulile de procedură imperative privind motivarea apelului în același termen cu exercitarea căii de atac, dreptul la apărare al părților, principiul contradictorialității și comunicarea actelor către toate părțile pentru a formula o apărare justă, creând un dezechilibru între drepturile acestora în proces, respectiv dispozițiile art. 7, art. 8, art. 10, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (2), art. 477, coroborate cu cele ale art. 487 alin. (2), art. 468 alin. (1)-(3), art. 470 alin. (1) lit. c), art. 389-394, art. 390 și art. 394 alin. (3) C. proc. civ., nerespectarea acestor norme atrăgând nulitatea, conform art. 174 și următoarele din același act normativ. Chiar dacă dispozițiile din C. proc. civ. instituie posibilitatea părții de invocare a excepției autorității de lucru judecat în orice stare a pricinii, niciodată legiuitorul nu a vizat ca partea să uzeze de acest drept în orice stadiu al cercetărilor, în speță după acordarea cuvântului pe fond, fără comunicarea acestei hotărâri către toate părțile. Cu referire la aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a afirmat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9, art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 397 C. proc. civ. prin aceea că nu a respectat dreptul de dispoziție al părților, limitele învestirii de către reclamanții A. și B. și nici limitele învestirii prin motivele de apel. Astfel, a acordat apelanților mai mult decât au cerut prin cererile de apel, motivarea excedând limitelor învestirii instanței. A susținut că obiectul cererii de chemare în judecată a constat în anularea dispoziției nr. 9211/2007 emise de Primarul General al Municipiului București, întrucât intimații C. și D. nu au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nu au calitatea de persoane îndreptățite. Apelanți nu au formulat cerere prin care să fi învestit instanța cu o acțiune în constatare sau o acțiune prin care să solicite clarificarea obiectului contractelor de cesiune sau să se constate că aceștia sunt îndreptățiți să înstrăineze cota defunctei M., astfel cum a reținut instanța de apel în motivarea deciziei. Mai mult, instanța de apel nu a fost învestită nici cu stabilirea cotelor ce revin moștenitorilor autorilor N. și N., aceasta stabilind, în favoarea defunctei M., o cotă de 1/7 din măsurile reparatorii. Tot cu depășirea limitelor învestirii, a analizat toate dispozițiile emise către părți, cu scopul stabilirii suprafețelor restituite și a cotelor ce se cuveneau fiecăruia. Or, aceste motive nu au fost invocate niciodată de pârâți la fond sau în apel, cererea reconvențională având ca obiect anularea dispoziției nr. 10512/2008 emisă pe numele reclamanților A. și B., fiind respinsă ca inadmisibilă, iar prezentele apărări vizează anularea dispoziției nr. 9211/2007. Recurenta a arătat, făcând trimitere la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 389 și art. 397 C. proc. civ., precum și ale art. 3, art. 4, art. 22 și următoarele din Legea nr. 10/2001, art. 977 și următoarele C. civ., art. 1391-1392 și art. 1235-1237 din același act normativ. În cauză, instanța de apel, în interpretarea actelor conform regulilor prevăzute de art. 977 și art. 978 C. civ., a reținut că, din lecturarea contractului de cesiune transpare voința părților de a înstrăina, respectiv de a cumpăra cota de 1/7 din drepturile la măsurile reparatorii, în natură sau echivalent, pentru suprafața de teren notificată. Însă, dispoziția a cărei anulare a fost solicitată, a fost emisă în temeiul contractelor de cesiune nr. x din 1 martie 2007 și nr. 2315 din 12 octombrie 2007, iar nu a dreptului de moștenire al unui eventual moștenitor ce a dobândit o cotă a notificatoarei M.. Astfel, dispoziția emisă cu încălcarea dispozițiilor legale trebuie anulată, urmând ca unitatea administrativă să soluționeze notificările formulate de autorii reclamanților și să emită dispoziții de restituire în baza acestora, precum și a drepturilor cuvenite moștenitorilor, iar nu conform unor contracte de cesiune fără obiect. Chiar dacă dispoziția nr. x/2007 se referă la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, nu la restituirea în natură a terenului de 9.167 mp, prin aceasta se recunosc drepturile pârâților C. și D. referitoare la cota de 1/7 din drepturile aferente acestei suprafețe de teren, drepturi pe care nu le aveau. A menționat că dispozițiile art. 1391-1392 C. civ. (interpretate corect de instanța de fond) au fost aplicate greșit de instanța de apel, întrucât reclamanții nu sunt părți ale contractului de cesiune pentru a învesti instanța cu o clarificare a obiectului acestuia, acest atribut aparținând doar părților contractante. Curtea de apel, având în vedere că cele două contracte de cesiune nu au fost anulate, a interpretat eronat că acestea produc efecte juridice și pentru Municipiul București și ceilalți moștenitori, iar nu doar între părțile contractante, conferind părților semnatare un drept de cesiune pe care nu îl dețineau. Mai mult, prin motivarea sa, instanța de apel a confirmat dispoziția nr. x/2007 emisă de Primarul Municipiului București, dându-i o altă interpretare, independent de prevederile contractului de cesiune nr. x din 1 martie 2007, pe care, practic, l-a înlăturat. Curtea a analizat și interpretat, în favoarea apelanților, doar un contract de cesiune, nr. x/2007. Prin urmare, potrivit raționamentului curții, deși cele două contracte de cesiune sunt nerelevante, dispoziția emisă în baza acestora este legală. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a ignorat prevederile art. 3-4, art. 21 și art. 22 din Legea nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, dând o altă interpretare acestora, contrar jurisprudenței în materie. A învederat că apelanții nu au calitatea de persoane îndreptățite pentru a putea transmite, prin contractele de cesiune, un drept pe care nu îl dobândiseră, întrucât nu au formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001. 4.2. Recursul reclamantului H. Invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că motivarea instanței de apel este lipsită de raționament logic, contrară scopului, spiritului și rațiunii Legii nr. 10/2001, precum și obiectului și conținutului raporturilor juridice create în baza notificării numitei M., în temeiul celor două contracte de cesiune și a dispoziției nr. 9211 din 30 noiembrie 2007. A arătat că apelanții nu au solicitat instanței de judecată să excludă de la analiză contractul de cesiune nr. x din 1 martie 2007, să constate că notificatoarea M. putea să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul său la măsuri reparatorii și să procedeze la interpretarea contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007. În acest context, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel ale pârâților, încălcând prevederile art. 389, art. 397, art. 476 și art. 478 C. proc. civ., dreptul la apărare și principiul contradictorialității dezbaterilor. În cauză, curtea nici nu a pus în discuția părților aceste chestiuni, dezbaterile s-au circumscris numai excepțiilor invocate de apelanți, inclusiv asupra excepției autorității de lucru judecat invocată oral cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, iar pe fond, doar în privința întinderii drepturilor pretinse de părți din moștenirea autorilor comuni. Cât privește aplicarea în speță a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a precizat că instanța de apel, sub aparența interpretării contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007, conform regulilor prevăzute de art. 977 și art. 978 C. civ., a nesocotit intenția reală a părților și efectele pe care acestea le-au urmărit, respectiv obținerea unor despăgubiri pretinse de C. și D., către F. și E.. De asemenea, a încălcat dispozițiile art. 982 și art. 984 C. civ., întrucât din conținutul celor două contracte de cesiune și din expunerea de motive a dispoziției nr. 9211/2007 a Primarului General al Municipiului București rezultă că părțile au urmărit obținerea despăgubirilor pentru drepturile pretinse, nejustificat, de C. și D.. M. nu a dorit să cedeze o parte din drepturile sale din despăgubiri, astfel nu ar fi încheiat cele două contracte de cesiune succesive, ci a ar fi cedat direct drepturile sale. Expunând situația de fapt și propriul raționament cu privire la intenția părților contractului de cesiune autentificat sub nr. x/2007 și la drepturile notificatoarei M., recurentul a arătat că modul în care s-a acționat de către părțile contractelor de cesiune a fost un artificiu creat cu scopul realizării unei aparențe de legalitate a pretențiilor de despăgubire din perspectiva drepturilor notificate de defunctă, fiind alăturate și drepturile pretinse de alți succesibili. Recurentul a arătat că instanța de apel a reținut că cele două contracte de cesiune sunt valabile pentru că nu au fost anulate, însă a infirmat constatările definitive și raționamentul primei instanțe în privința efectelor acestora, fiind încălcată puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 467 din 5 aprilie 2017, respectiv dispozițiile art. 328, art. 4 și art. 430-431 C. proc. civ.. În speță, tribunalul a reținut că cele două contracte nu pot produce efecte în privința drepturilor pretinse de C. și D., iar această constatare a intrat în puterea lucrului judecat, în lipsa controlului judiciar privind capătul de cerere care a vizat constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță nr. x din 1 martie 2007 și nr. 2315 din 12 octombrie 2007 pentru lipsa cauzei și a obiectului. Chiar dacă nu sunt nule, cele două contracte nu sunt apte să producă efecte în privința drepturilor pretinse de C. și D.. Recurentul a susținut că decizia recurată nu respectă prevederile art. 3-4 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât, prin dispoziția nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 a Primarului General al Municipiului București au fost acordate despăgubiri pentru drepturile pretinse de C. și D., care nu au formulat notificare și nu au calitatea de persoane îndreptățite. Pe de altă parte, cesionarii F. și E. nu au calitatea de persoane îndreptățite fiind succesori cu titlu particular, în baza cesiunii de drepturi, neputând pretinde restituirea în natură sau prin echivalent a bunului în patrimoniul lor. A invocat dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care fac distincție între calitatea de persoană îndreptățită căreia i s-a confirmat dreptul la măsuri reparatorii și care va putea să dispună de ele prin cesiuni specifice și calitatea de persoană care se consideră îndreptățită, cu vocație la măsuri reparatorii, dobândită în urma formulării notificării și care nu justifică drepturi certe, apte de a fi cesionate.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinare, intimații E., C. și D. au invocat, în principal, excepția nulității recursului formulat de recurentul H., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Aceeași excepție a fost invocată și în privința recursului formulat de recurenta L.. Prin întâmpinare, intimata F. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. Intimații E., C. și D. au depus răspuns la întâmpinarea intimatei F..

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 30 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul H. împotriva deciziei civile nr. 722 din 10 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și de reclamanta L. împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 19 iunie 2020, pronunțate în același dosar, fixând termen de judecată la 25 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Printr-un prim motiv de recurs, cu referire la încheierea recurată, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta L. a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură imperative privind motivarea apelului în același termen cu exercitarea căii de atac, dreptul la apărare al părților, principiul contradictorialității și comunicarea actelor către toate părțile, creând un dezechilibru între drepturile acestora în proces, respectiv dispozițiile art. 7, art. 8, art. 10, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (2), art. 477, coroborate cu cele ale art. 487 alin. (2), art. 468 alin. (1)-(3), art. 470 alin. (1) lit. c), art. 389-394, art. 390 și art. 394 alin. (3) C. proc. civ., examinând excepția autorității de lucru judecat invocată după acordarea cuvântului pe fond, fără comunicarea hotărârii pretins contrare către toate părțile. Or, sancțiunea în acest caz este nulitatea actului, conform art. 174 și următoarele din același act normativ. În opinia Înaltei Curți, critica nu este fondată. Prin motivele de apel formulate, pârâta F. a arătat că reclamanții au primit 1/2 din averea rămasă de pe urma autorului lor în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 18/1991, aspect confirmat de decizia ICCJ nr. 3001/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2010, depusă în cauză, astfel că aceștia nu justifică vreun interes în promovarea prezentei acțiuni. Prin întâmpinare, pârâtul E. a precizat că singurii beneficiari în raport de Legea nr. 18/1991 sunt reclamanții A. și B., care au primit suprafața de 3,05 ha împreună cu O., de la același autor. Ca atare, a arătat că M. avea dreptul la măsuri reparatorii pentru 1/2 din întreaga suprafața de 6,75 ha și nu doar în limitele unei cotei de 1/7 sau 1/3, ceea ce rezultă din decizia nr. 3001/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel cum reiese din încheierea din 19 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la cuvântul pe fond, pârâta F. a învederat că primele motive de apel au vizat soluționarea în mod greșit a excepției lipsei de interes, excepție pe care a înțeles să o susțină întrucât reclamanții nu solicită nimic urmare a constatării nulității dispoziției, și aceasta pentru că au primit deja cota lor de moștenire. A arătat, în acest context, că înțelege să invoce excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește faptul că, fiecare din cele două părți reclamante au primit o cotă de 1/2 din averea rămasă de pe urma autorului lor în baza Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 18/1991, lucru confirmat și de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3001/2014, pronunțată în dosarul nr. x/2010, precum și autoritatea de lucru judecat provizorie a sentinței civile nr. 1038/21.07.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care s-a statuat, în urma efectuării expertizei, faptul că reclamanții au primit suprafața de teren care li se cuvenea corespunzător cotei de 1/2. Potrivit art. 432 C. proc. civ., "Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată". Conform normei citate, excepția autorității de lucru judecat are caracter de ordine publică, aceasta putând fi invocată direct de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs, deci cu atât mai mult în apel, statuându-se că prin efectul admiterii acesteia părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată. Sub aspectul momentului până la care poate fi valorificată excepția, C. proc. civ. stabilește că ea poate fi invocată în orice stare a procesului, inclusiv în fața instanței de recurs, nefiind așadar vorba de o excepție care să poată fi invocată doar in limine litis, dat fiind că se urmărește împiedicarea unei noi judecăți, precum și evitarea pronunțării unor soluții contradictorii. În situația de față, valorificarea deciziei nr. 3001/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost solicitată prin chiar motivele de apel, hotărâre care a fost depusă în formă anonimizată la filele x ale vol. II din dosarul primei instanțe. De altfel, cu privire la efectele acestei decizii s-a exprimat și o altă parte din dosar, anterior acordării cuvântului pe fondul apelului, respectiv pârâtul E., astfel încât nu se susțin apărările formulate de reclamantă, în sensul că excepția autorității de lucru judecat nu mai poate fi analizată, nefiind invocată în termen. Faptul că prin cererea de apel pârâta F. nu a arătat explicit că invocă excepția autorității de lucru judecat nu vine să înlăture analiza sa în faza procesuală a apelului, în condițiile în care a fost propusă examinarea sa cu referire la excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea prezentului litigiu. În speță, nu se poate reține încălcarea principiului legalității, care îl obligă pe judecător să asigure respectarea dispozițiilor legale privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților în proces. Acest principiu se adresează și părților, care trebuie să-și exercite drepturile și să-și îndeplinească obligațiile în conformitate cu legea, iar recurenta nu poate invoca necunoașterea hotărârii, act ce a fost atașat anterior la dosarul cauzei, ori faptul că nu s-a arătat prin motivele de apel, așadar în același termen cu exercitarea căii de atac, chiar și indirect, efectele deciziei în cauză. În raport de cele de mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că principiul egalității părților guvernat de prevederile art. 8 C. proc. civ., dreptul la apărare, recunoscut de dispozițiile art. 13 C. proc. civ., precum și principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ. au fost respectate de instanța de apel, recurenta nefăcând dovada vreunei vătămări în acest sens. În apel, nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 477 C. proc. civ., instanța de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, așadar și cu privire la excepția autorității de lucru judecat, după cum nici prevederile art. 389-394, părțile în litigiu având posibilitatea să formuleze concluzii cu privire la excepția invocată. Înalta Curte reține, totodată, că instanța de apel a apreciat că motivul astfel formulat este admisibil, prin excepție de la prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., însă nu este întemeiat, întrucât nu se verifică tripla identitate cerută de art. 431 alin. (1) din același act normativ, fiind diferit atât obiectul, cât și cauza acțiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2010; din perspectiva puterii de lucru judecat în accepțiunea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., curtea a constatat nu este întrunită identitatea de cauză, situația juridică a celor două imobile fiind diferită în raport de persoanele de la care s-a realizat preluarea bunurilor. Or, această soluție asupra autorității de lucru judecat a deciziei nr. 3001/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost recurată de partea care a formulat apărări sub acest aspect. În consecință, nefiind aplicabile dispozițiile art. 174 și următoarele C. proc. civ. nu se impune nici aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cât privește recursul declarat împotriva deciziei, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 9, art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 397 C. proc. civ., prin aceea că nu a respectat dreptul de dispoziție al părților, respectiv limitele învestirii instanței de către reclamanții A. și B. și nici limitele învestirii prin motivele de apel. A arătat că, nesocotind obiectul cererii de chemare în judecată, anularea dispoziției nr. 9211/2007 întrucât intimații C. și D. nu au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nu au calitatea de persoane îndreptățite, instanța de apel s-a pronunțat asupra obiectului contractelor de cesiune, cu privire la îndreptățirea celor doi intimați la înstrăinarea cotei din succesiune către defuncta M., asupra cotelor ce revin moștenitorilor autorilor N. și N., respectiv a analizat toate dispozițiile emise către părți, cu scopul stabilirii suprafețelor restituite și a cotelor ce se cuveneau fiecăruia, cu depășirea limitelor învestirii din cererea de apel. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs se impune a fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu nemotivarea hotărârii ori o motivare contradictorie. Totodată, Înalta Curte reține că recurentul a susținut că instanța de apel a schimbat natura și conținutul raportului dedus judecății, deși apelanții nu au solicitat instanței de judecată să excludă de la analiză contractul de cesiune nr. x din 1 martie 2007, să constate că notificatoarea M. putea să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul său la măsuri reparatorii și să procedeze la interpretarea contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007, caz în care au fost încălcate prevederile art. 389, 397, 476 și 478 C. proc. civ., dreptul la apărare și principiul contradictorialității dezbaterilor. A învederat că, în speță, curtea nici nu a pus în discuția părților aceste chestiuni, iar dezbaterile s-au circumscris numai excepțiilor invocate de apelanții pârâți, inclusiv asupra excepției autorității de lucru judecat invocată oral cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, iar pe fond, doar în privința întinderii drepturilor pretinse de părți din moștenirea autorilor comuni. În legătură cu recursul promovat de recurentul H., Înalta Curte rețină că criticile formulate de această parte se regăsesc și în conținutul recursului declarat de recurenta L., astfel că acestea vor fi analizate împreună. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite de părțile în litigiu, a subliniat că soluția primei instanțe de respingere a capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță nr. x și nr. 2315/12.10.2007 pentru lipsa cauzei și lipsa obiectului este definitivă prin neapelare, partea interesată, anume reclamanții neprovocând un control judiciar cu privire la dezlegarea acestor petite prin formularea unui apel propriu, principal sau chiar incident. Prin urmare, nefiind infirmate judiciar, cele două contracte se bucură de prezumția de legalitate, recunoscută oricăror acte juridice, și, fiind valabil încheiate, se impune interpretarea lor, în conformitate cu art. 977 și următoarele C. civ. În continuare, instanța de apel a arătat că, întrucât prin apelurile declarate apelanții F., E., C. si D. au criticat modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a excepției lipsei de interes și a calității procesuale active, pentru o soluționare unitară a acestor motive de apel se impune premergător calificarea naturii juridice a nulității invocate, respectiv nulitatea absolută a actului juridic pentru cauză ilicită prin raportare la lipsa calității de persoane îndreptățite a pârâților, în absența formulării unei notificări. În acest context, a apreciat că reclamanții au atât calitate procesuală, cât și interes în declararea nulității absolute a dispoziției nr. 9211/30.11.2007, aceasta deoarece și dispoziția nr. x/19.05.2008 emisă în beneficiul părților reclamante este atacată în justiție, în dosarul nr. x/2014, printre altele, pentru că prin restituirile în natură și prin echivalent dispuse prin dispoziții și în baza legilor fondului funciar ar fi depășită suprafața totală avută de autorii comuni ai părților și preluată de stat. Or, reclamanții au un interes direct și personal în contestarea actului emis în favoarea pârâților, tinzând la diminuarea eventualei suprafețe afirmată ca fiind retrocedată în plus. Prin urmare, în examinarea excepției lipsei calității procesuale active, respectiv a excepției lipsei de interes a reclamanților în promovarea prezentului litigiu, instanța de apel a analizat toate dispozițiile emise către părți, cu scopul identificării suprafețelor restituite și a cotelor ce se cuveneau fiecăruia, fără a proceda la depășirea limitelor învestirii din cererea de apel, cum în mod greșit susțin recurenții. De asemenea, curtea a considerat că este străină de obiectul acțiunii, de cauza de nulitate invocată, chestiunea legată de stabilirea în prezentul litigiu a întinderii drepturilor fiecăreia dintre părți prin raportare la ceea ce a aparținut autorilor comuni și la suprafața preluată de stat. Însă, pentru a cerceta incidența art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a statuat în sensul că pârâții P., omițând să formuleze notificare și nedovedind că au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 6,3250 ha, nu au calitatea de moștenitori ai autorilor N. și Q. cu privire la acest imobil și a opinat că această concluzie (generată de cauza de nulitate invocată de către reclamanți) nu are relevanță în ceea ce privește drepturile notificatoarei M.. Or, pentru a răspunde criticilor formulate de reclamanți prin apel, era necesar ca instanța de apel să se raporteze la obiectul contractelor de cesiune, la îndreptățirea celor doi intimați - F. și E. - la înstrăinarea cotei din succesiune către defuncta M., precum și la cotele ce revin moștenitorilor autorilor N. și N., prin aceasta nefiind încălcate prevederile art. 477 și următoarele C. proc. civ. Curtea a reținut, astfel, că împrejurarea că notificarea formulată a fost soluționată etapizat, prin emiterea succesivă a trei dispoziții de primar, nu reprezintă un motiv de nulitate a dispoziției, că dintre toți moștenitorii foștilor proprietari au fost formulate notificări doar de succesibilii de pe două tulpini (nr. 705/13.02.2002 și nr. 425/13.07.2001), devenind incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că independent de contractul de cesiune nr. x/01.03.2007, rezultă că notificatoarea era în drept să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul la măsuri reparatorii pârâților F. și E. și că din lecturarea contractului de cesiune transpare voința părților de a înstrăina, respectiv de a cumpăra cota de 1/7 din dreptul la măsurile reparatorii - în natură sau în echivalent - pentru suprafața de teren notificată, concluzionând în sensul că ceea ce contează este faptul că în virtutea dreptului de acrescământ notificatoarea avea vocație la 1/2 din drepturile la măsuri reparatorii și că a înstrăinat o cotă de 1/7, mai mică decât cea la care era îndreptățită. Raportat la cele expuse anterior, Înalta Curte constată că soluționarea pricinii în apel s-a făcut cu respectarea principiului disponibilității părților, în limitele deduse judecății prin cererile din apel și prin întâmpinările formulate, respectiv a principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., astfel că nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților în mod expres efectele celor două contracte de cesiune nr. x din 1 martie 2007 și nr. 2315 din 12 octombrie 2007, generate de interpretarea lor, respectiv situația în care notificatoarea M. putea să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul său la măsuri reparatorii nu se confirmă, curtea acordând posibilitatea tuturor părților în litigiu să formuleze concluzii cu privire la toate aspectele deduse judecății. În esență, a constatat că prin apelul declarat de apelanta-pârâtă F. aceasta critică sentința pronunțată de prima instanță sub aspectul modului de soluționare a excepțiilor lipsei de interes și a prescripției dreptului material la acțiune, precum și pe fond, cu privire la aprecierea primei instanțe referitoare la motivul de nulitate a dispoziției nr. 9211/30.11.2007, susținând incidența dreptului de acrescământ. De asemenea, a mai arătat instanța de apel că cele două apeluri promovate de apelanții-pârâți E., pe de o parte și C. și D. pe de altă parte, sunt identice în conținut, criticându-se respingerea excepției lipsei de interes, a lipsei calității procesuale active, dar și modul de interpretare a probatoriului prin raportare la situația de fapt, care în aprecierea apelanților nu confirmă soluția de admitere în parte a acțiunii și de anulare a dispoziției atacate. În fine, că apelantul-pârât Municipiul București a susținut că aprecierea primei instanțe asupra dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privitoare la dreptul de acrescământ care operează în favoarea autoarei apelanților-pârâți, beneficiari ai dispoziției emise, ar fi nelegală. A concluzionat că, rezumate astfel motivele de apel, acestea determină limitele devoluțiunii în căile de atac de față conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta a mai arătat, făcând trimitere la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 3, art. 4, art. 22 și următoarele din Legea nr. 10/2001, art. 977 și următoarele C. civ., art. 1391-1392 și art. 1235-1237 din același act normativ. La rândul său, recurentul a susținut că decizia atacată nu respectă prevederile art. 3-4 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât, prin dispoziția nr. x/2007 a Primarului General al Municipiului București au fost acordate despăgubiri pentru drepturile pretinse de C. și D., care nu au formulat notificare și nu au calitatea de persoane îndreptățite. Pe de altă parte, cesionarii F. și E. nu au calitatea de persoane îndreptățite fiind succesori cu titlu particular, în baza cesiunii de drepturi, neputând pretinde restituirea în natură sau prin echivalent a bunului în patrimoniul lor. A invocat și dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care fac distincție între calitatea de persoană îndreptățită căreia i s-a confirmat dreptul la măsuri reparatorii și care va putea să dispună de ele prin cesiuni specifice și calitatea de persoană care se consideră îndreptățită, cu vocație la măsuri reparatorii, dobândită în urma formulării notificării și care nu justifică drepturi certe, apte de a fi cesionate. De asemenea, a afirmat că sub aparența interpretării contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007, conform regulilor prevăzute de art. 977 și art. 978 C. civ., a nesocotit intenția reală a părților și efectele pe care acestea le-au urmărit, respectiv obținerea unor despăgubiri pretinse de C. și D., către F. și E.. A invocat încălcarea dispozițiilor art. 982 și art. 984 C. civ., întrucât din conținutul celor două contracte de cesiune și din expunerea de motive a dispoziției nr. 9211/2007 a Primarului General al Municipiului București rezultă că părțile au urmărit obținerea despăgubirilor pentru drepturile pretinse, nejustificat, de C. și D.. În cauză, Înalta Curte reține că dispoziția a cărei nulitate se invocă a fost emisă în soluționarea notificării nr. x/13.02.2002, formulată de M. în calitatea sa de succesoare a defunctului R., decedat în 28.10.1997, prin efectul devoluțiunii legale în patrimoniul acesteia transmițându-se toate drepturile pe care defunctul le avea de pe urma părinților săi, respectiv cota de 1/7 din masa succesorală deținută de defuncții N. și Q.. Prin notificarea formulată, M. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în natură pentru suprafața de 6,75 ha situată în comuna Băneasa, după autorii N. și Q., titlul primar de proprietate indicat fiind Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din București întocmit în anul 1948. La rândul său, pârâta F. este unica moștenitoare a notificatoarei M., decedată în 04.11.2008, conform certificatului de moștenitor de la dosar. Cât privește soluționarea capătului principal de cerere, instanța de apel a făcut aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire". Ca atare, instanța de apel a recunoscut dreptul acestei notificatoare de a beneficia de cota de 1/2 din măsurile reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la suprafața de teren evidențiată în Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din București întocmit în anul 1948 ca aparținând autorilor comuni, prin efectul dreptului de acrescământ, alături de recurenții din prezenta cauză, care, de asemenea, beneficiază de aceeași cotă, în calitatea lor de succesori ai acelorași autori comuni. Așadar, astfel cum a reținut și instanța de apel, rezultă că notificatoarea era în drept să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul la măsuri reparatorii către cesionarii F. și E., independent de existența contractul de cesiune nr. x/01.03.2007. Faptul că dispoziția contestată a fost emisă în beneficiul pârâților F. și E., reținându-se calitatea acestora de succesori cu titlu particular ai notificatoarei, în limita drepturilor transmise, nu confirmă împrejurarea conform căreia s-a dat relevanța pretinsă de recurent efectelor juridice a celor două contracte de cesiune. De altfel, interpretarea clauzelor din contracte, prin prisma dispozițiilor art. 977-978 C. civ., nu a fost făcută decât din perspectiva stabilirii calității celor doi pârâți de succesori cu titlu particular ai notificatoarei, fără legătură cu stabilirea vocației acestora de a solicita în mod direct despăgubiri în temeiul legilor speciale de reparație în lipsa unei notificări formulate în condițiile acestor legi. Astfel, instanța de apel, făcând trimitere la valabilitatea contractului de cesiune de drepturi nr. x, a apreciat că se impune interpretarea acestuia, pentru a statua dacă și în ce măsură este legal emisă dispoziția nr. x/30.11.2007 în beneficiul pârâților F. și E. ca succesori cu titlu particular ai notificatoarei. Or, a constatat că din lecturarea acestuia transpare voința părților de a înstrăina, respectiv de a cumpăra cota de 1/7 din dreptul la măsurile reparatorii - în natură sau în echivalent - pentru suprafața de teren notificată, respectiv că actul în cauză nu excelează în acuratețea terminologiei juridice uzitate, făcându-se vorbire despre cesiunea unei cote din teren și despre drepturile dobândite în baza contractului nr. x/01.03.2007, față de care a considerat că este o trimitere superfluă, cedenta putându-se afla subiectiv într-o eventuală eroare, de care numai aceasta sau pârâta F. în calitate de continuatoare în drepturi s-ar fi putut prevala, cu privire la întinderea reală a drepturilor sale conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. În raport de aceste considerente, Înalta Curte reține că în cauză nu se susține critica legată de aplicarea greșită a art. 977-978 C. civ., respectiv a art. art. 982 și 984 C. civ. Expunerea situației de fapt și a propriul raționament de către recurent cu privire la intenția părților contractului de cesiune autentificat sub nr. x/2007 și la drepturile notificatoarei M. nu pot fi primite, aceste chestiuni vizând, în realitate, critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, care nu sunt compatibile cu structura actuală a recursului, astfel cum este reglementată de art. 488 C. proc. civ.. Modalitatea în care a fost stabilită intenția reală a părților la încheierea contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007 s-a raportat la întreg probatoriul administrat, cu aplicarea regulilor impuse de art. 977-978 C. civ., ceea ce nu implică însă o interpretare eronată a normelor de drept invocate. De altfel, se observă că instanța de apel și-a fundamentat soluția pronunțată cu prioritate pe dispozițiile supuse examinării prin cererea de apel, respectiv art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără a concluziona că prin dispoziția nr. x/2007 sunt recunoscute drepturile pârâților C. și D. referitoare la cota de 1/7 din drepturile aferente suprafeței de teren de 9167 mp în baza contractului de cesiune. Cât privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391-1392 C. civ., critică invocată de recurentă, Înalta Curte o va înlătura, fiind susținută omisso medio. Soluția primei instanțe de respingere a capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță nr. x și nr. 2315/12.10.2007 pentru lipsa cauzei și lipsa obiectului, a rămas definitivă prin neapelare, recurenta neexercitând o cale de atac în vederea realizării unui control judiciar de către instanța de apel. Drept consecință, orice referire la prevederile invocate ca fiind greșit aplicate excedează prezentului recurs. Recurenții au mai susținut că instanța de apel a ignorat prevederile art. 3-4, art. 22 din Legea nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, dând o altă interpretare acestora, contrar jurisprudenței în materie. Au învederat că intimații nu au calitatea de persoane îndreptățite pentru a putea transmite, prin contractele de cesiune, un drept pe care nu îl dobândiseră, întrucât nu au formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001. Fără a relua cele expuse anterior, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 a pârâților C. și D., care nu au formulat notificare în termenul limită de depunere prevăzut de acest act normativ, și a considerat că acest aspect nu are importanță în ceea ce privește drepturile notificatoarei M.. În aprecierea instanței de apel, contractul de cesiune nr. x/01.03.2007, prin care pârâții C. și D. au cesionat defunctei M. drepturile privitoare la cota de 1/7 din drepturile asupra suprafeței de "6,75 ha" ce a aparținut străbunicilor săi este lipsit de relevanță juridică în economia drepturilor conferite defunctei de legea specială, anume de Legea nr. 10/2001. Prin urmare, nu subzistă critica formulată privind aplicarea greșită a art. 22 din Legea nr. 10/2001. Recurentul a formulat apărări cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care fac distincție, în opinia acestuia, între calitatea de persoană îndreptățită căreia i s-a confirmat dreptul la măsuri reparatorii (și care va putea să dispună de ele prin cesiuni specifice) și calitatea de persoană care se consideră îndreptățită, cu vocație la măsuri reparatorii, dobândită în urma formulării notificării și care nu justifică drepturi certe, apte de a fi cesionate. Pentru argumentele deja prezentate, Înalta Curte nu va da eficiență acestei teze, instanța de apel reținând în mod constant că pârâții C. și D. nu beneficiază de dispozițiile Legii nr. 10/2001. A mai susținut recurentul că instanța de apel a reținut că cele două contracte de cesiune sunt valabile pentru că nu au fost anulate, însă a infirmat constatările definitive și raționamentul primei instanțe în privința efectelor acestora, fiind încălcată puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 467 din 5 aprilie 2017. Or, în cauză nu poate fi opusă puterea de lucru judecat a hotărârii primei instanțe sub aspectul invocat, întrucât soluția acestei instanțe a privit cererea de constatare a nulității contractelor în cauză, iar nu măsura în care acestea produc efecte în privința drepturilor pretinse de C. și D.. Ca atare, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanta L. împotriva deciziei civile nr. 722 A din 10 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a încheierii din 19 iunie 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2015, și recursul formulat de reclamantul H. împotriva aceleiași decizii. Față de dispozițiile art. 453 C. proc. civ., întrucât recurenții-reclamanți au căzut în pretenții, Înalta Curte îi va obliga la plata către intimata-pârâtă F. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, conform dovezilor din dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE,