ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 304/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 13 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, să se constate că au dobândit în coproprietate, prin uzucapiunea de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 161 mp, situat în București, str. x și 1A, reprezentând diferența dintre suprafața deținută în fapt (601 mp) și suprafața totală din actele de proprietate (440 mp). În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 1846 și urm. din C. civ. și art. 194 C. proc. civ. Pârâtul Municipiul București, prin primar general, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, care prin încheierea din 4 octombrie 2017, pronunțată în prezentul dosar, a fost unită cu fondul cauzei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1928 din 18 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul București, prin primar general, și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B.. Împotriva acestei sentințe civile, la data de 09 aprilie 2020, au formulat apel reclamantele A. și B., precum și cesionara C. S.R.L. (conform Cesiunii de drepturi litigioase și calitate procesuală, autentificată sub nr. x din 28.10.2019, semnată între C. S.R.L. și B., cu privire și la dosarul x/2017, aflată la dosarul de apel).

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1814 A din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantele-reclamante S.C. C. S.R.L., A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1928/18.09.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin primar general.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1814 A din 22 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantele A. și B., precum și C. S.R.L., în calitate de cesionar al drepturilor litigioase de la apelanta reclamantă B., la data de 17 martie 2021, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, rejudecarea apelului formulat, cu consecința admiterii acestuia, schimbarea în parte a sentinței nr. 1928 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, exclusiv cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii și constarea faptului că recurentele au dobândit în coproprietate dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 161 mp situat în București, str. x și 1 A, prin uzucapiunea de lungă durată. În dezvoltarea cererii de recurs, recurentele au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), arătând că sunt coproprietare ale terenului în cauză și că au încercat ieșirea din indiviziune, care nu a fost posibilă din cauza faptului că suprafața teren este, în fapt, mai mare decât cea deținută în acte, aspect reținut și de Judecătoria Sectorului 2 București prin sentința nr. 9218 din 18 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2003, la care au făcut referire instanțele de fond când au respins cererea de ieșire din indiviziune. După o scurtă prezentare a situației de fapt, recurentele au învederat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 641 și art. 643 din C. civ., când a reținut că cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată ar fi trebuit formulată de fiecare apelantă în parte, iar nu împreună. Recurentele au arătat că rațiunea pentru care au ales calea mai dificilă a promovării împreună a acțiunii a fost aceea de a obține o hotărâre legală și temeinică, care să respecte realitatea juridică a circumstanțelor speței, arătând că au încercat ieșirea din indiviziune încă din anul 2003, promovând o acțiune pe rolul Judecătoriei Sector 2, care a fost respinsă tocmai pe motiv că suprafața măsurată depășește cu 161 de mp suprafața de 440 mp din acte. În aceste condiții, față de eșuarea tuturor demersurilor de reglementare legală a acestei situații, formularea unei cereri de constatare a intervenirii uzucapiunii cu privire la această suprafață de teren stăpânită, dar care nu apare evidențiată în actele de proprietate din istoricul proprietății decât până la un anumit moment dat, este, în opinia recurentelor, singura soluție. Au mai arătat că au demonstrat, pe larg, situația de fapt, în fața primei instanțe, prin administrarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale și a probei cu expertiză tehnică, care nu a fost contestată nici de prima instanță și nici de instanța de apel, care nu a mai administrat alte probe. Recurentele au mai învederat că susținerea instanțelor de fond, potrivit căreia ar stăpâni în fapt o anumită parcelă din imobilul situat în str. x și, pe cale de consecință, ar fi trebuit ca fiecare reclamantă să promoveze separat cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii, este dată cu aplicarea greșită a legii, lipsită de temei juridic și de finalitate, întrucât nu se poate refuza recunoașterea drepturilor pe motiv că nu există două sau mai multe dosare pe rolul instanței de judecată, iar, în virtutea rolului activ, instanța de fond ar fi putut pune în discuția părților necesitatea disjungerii cererilor, însă având în vedere că terenul este unitar și că nu există un document referitor la ieșirea din indiviziune, această disjungere nu este necesară și nici utilă. Mai mult, având în vedere principiul a majori ad minus, precum și dispozițiile art. 641 alin. (4) C. civ., potrivit cu care "orice acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun, actele de folosință cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare și locațiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum și actele care urmăresc exclusiv înfrumusețarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor", și cele ale art. 643 din același cod, care prevăd că "fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare", rezultă că fiecare dintre reclamante putea promova singură cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii pentru întreaga suprafață de 161 mp, așadar, cu atât mai mult o acțiune promovată de ambele coproprietare este admisibilă, nefiind nevoie de o ratificare/achiesare din partea altor coproprietari. Cererea de recurs a fost comunicată intimatului Municipiul București, prin primar general, la data de 13 aprilie 2021, care nu a depus întâmpinare.

Procedura de filtru Prin încheierea din 10 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantele A., B. și C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1814A din 22 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017, și a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea acestuia. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au criticat greșita aplicare a dispozițiilor art. 641 și art. 643 C. civ. de către instanța de apel, care a reținut că solicitarea reclamantelor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată ar fi trebuit formulată de fiecare parte, iar nu printr-o cerere comună. Critica este nefondată. În cuprinsul deciziei atacate, după expunerea pe larg a situației de fapt, necontestată de către părți, și a modului de dobândire a dreptului de proprietate de către fiecare reclamantă, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, instanța de apel a confirmat, în mod corect, soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată, pe motiv că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune trebuia solicitată de fiecare reclamantă în mod distinct, cu privire la suprafața excedentară aferentă fiecăruia din cele două terenuri aflate în proprietate (111 mp, respectiv 54 mp), neputând fi constatată dobândirea dreptului de proprietate în coproprietate cu privire la întreaga suprafață de 161 mp. Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel pe baza probelor administrate în proces - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, să se constate că au dobândit în coproprietate, prin uzucapiunea de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 161 mp, situat în București, str. x și 1A, reprezentând diferența dintre suprafața deținută în fapt (601 mp) și suprafața totală din actele de proprietate (440 mp). În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantele au învederat că cele două suprafețe de teren sunt delimitate prin garduri și ziduri de construcție, iar vecinătățile nu s-au modificat, existând o linie de hotar, fiecare posedând și folosind în mod exclusiv cota parte de teren pe care o deține în acte, iar limita dintre cele două proprietăți a fost stabilită în anul 1979. Prin sentința civilă nr. 1928 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, soluție menținută prin decizia recurată, a fost respinsă cererea reclamantelor, reținându-se, în esență, că reclamantele nu au exercitat asupra terenului în suprafață de 161 mp o posesie aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, întrucât nu s-au comportat ca adevărați proprietari cu privire la întregul teren, ci fiecare a posedat și posedă propriul teren, clar delimitat de terenul alăturat, context în s-a apreciat că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune trebuia solicitată de fiecare reclamantă în mod distinct, prin acțiuni în justiție separate, cu privire la suprafața excedentară aferentă fiecăruia din cele două terenuri aflate în proprietate, respectiv că reclamantele nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de lege pentru a uzucapa împreună, prin probele administrate neputând fi constatată dobândirea dreptului de proprietate în indiviziune cu privire la diferența de teren în suprafață de 161 mp, aferentă ambelor terenuri. Astfel, raportat la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și recunoscută de recurentele-reclamante, terenul în suprafață totală de 440 mp a fost dobândit de soții D. și E. de la F. și G., prin contractul de vânzare-cumpărare care a fost transcris de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. x/14.06.1929, fiind ulterior transmis, în mod succesiv, prin acte translative de proprietate, expuse în detaliu de către instanțele de fond, reclamanta B. dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București (suprafața de teren aferentă locuinței fiind de 220 mp, din suprafața totală de 440 mp), precum și dreptul de folosință asupra terenului de 110 mp, din suprafața de 220 mp. Reclamanta A. a dobândit, împreună cu soțul său, H. dreptul de proprietate asupra imobilului apartament situat în București, str. x, precum și asupra terenului în suprafață de 220 mp, din totalul terenului indiviz de 440 mp. Prin sentința civilă nr. 10350 din 15 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. x/2001, imobilul situat în București, str. x, compus din construcție cu 3 camere și dependințe, precum și terenul în suprafață de 220 mp, a fost atribuit în proprietatea exclusivă a reclamantei A., ca urmare a tranzacției încheiate cu fostul său soț, H., dreptul de proprietate asupra terenului și construcției fiind întabulat în favoarea reclamantei A. în cartea funciară nr. x, în partea I, unde s-a menționat că terenul are suprafața de 220 mp, conform actelor de proprietate, și suprafața de 274 mp din măsurători, iar pentru diferența de 54 mp nu s-au prezentat acte de proprietate. În raport cu această situație de fapt, ținând cont de susținerile reclamantelor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că terenurile sunt delimitate de garduri și ziduri de construcție, iar fiecare reclamantă a posedat și folosit în mod exclusiv cota parte de teren pe care o deține în acte, având în vedere că reclamanta A. are terenul înscris în cartea funciară nr. x, se constată, contrar argumentelor invocate de recurentele-reclamante, că în cauză a avut loc un partaj de folosință îndelungată. Înalta Curte reține că în cazul unui bun imobil aflat în coproprietate există posibilitatea ca între coproprietari să intervină un partaj de folosință, în baza unei înțelegeri între aceștia, care este urmat uneori și de partajarea dreptului de proprietate, cu respectarea loturilor deja formate și folosite în mod exclusiv de către fiecare proprietar. Practic, aceasta este situația din speță, recurentele-reclamante învederând că fiecare posedă și folosește în mod exclusiv cota-parte pe care o deține în acte, iar terenurile sunt delimitate cu garduri și ziduri de construcție, limita dintre cele două proprietăți fiind stabilită încă din anul 1979. Însă, se reține că, în cazul unui partaj de folosință, părțile nu pot uzucapa decât în mod individual, fiecare pentru suprafața asupra căreia a exerciat posesia, folosința fiind partajată ca un pas premergător împărțirii definitive a terenului. În cauză, reclamantele au solicitat ieșirea din indiviziune și grănițuirea proprietăților situate în str. x și 1A, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu B. fiind respinsă prin sentința civilă nr. 9218 din 18 noiembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/2003, prin care s-a argumentat, în esență, că părțile sunt coproprietare, în cote egale de 1/2, asupra terenului în suprafață de 440 mp, situat în str. x și 1A și au înțeles să partajeze terenul în suprafață de 600,98 mp, în condițiile în care au acte de proprietate doar asupra suprafeței de 440 mp, neputând tranzacționa și cu privire la suprafețe de teren asupra cărora nu au făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate, iar conform raportului de expertiză întocmit în cauză, terenurile pe care le posedă părțile măsoară 301 mp, respectiv 300 mp, nefiind necesară efectuarea unor propuneri de lotizare și grănițuire, întrucât terenurile sunt delimitate prin garduri, existând linie de hotar. În acest context, deși recurentele-reclamante susțin că ar fi întrunite cerințele legale pentru a putea uzucapa, în mod corect, instanța de apel a apreciat că fiecare reclamantă a posedat suprafața excedentară aflată în curtea sa, reclamanta B. a posedat diferența de 111 mp, inclusă în suprafața terenului situat în str. x, București, iar reclamanta A. a posedat diferența de 54 mp, inclusă în suprafața terenului situat în str. x, București, ele nefiind coposesoare asupra întregii suprafețe de 161 mp, întrucât între imobile există o linie de hotar. Prin urmare, în baza argumentelor expuse, raportat la situația de fapt, este nefondată critica recurentelor cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 641 și art. 643 C. civ. de către instanța de apel, situația expusă în textele legale anterior indicate, în sensul că acțiunile în justiție trebuie promovate de coproprietari împreună și că niciun act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun în materialitatea sa, fără acordul unanim al copărtașilor, nefiind incidentă în cauza dedusă judecății, în condițiile în care s-a stabilit, inclusiv prin raportul de expertiză întocmit în dosar, că fiecare reclamantă posedă o suprafață distinctă de teren, iar între părți a existat un partaj de folosință, încă de la data la care fiecare a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 220 mp. Referitor la critica recurentelor în sensul că instanța de fond, în virtutea rolului activ, ar fi putut pune în discuția părților necesitatea disjungerii cererilor, disjungere care nu era nici necesară și nici utilă față de caracterul unitar al terenului și de faptul că nu există un document referitor la ieșirea din indiviziune, se constată că recurentele au invocat această critică și în cuprinsul cererii de apel, iar, prin decizia recurată, instanța a reținut, în mod judicios, că prima instanță a respectat întocmai principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., pronunțându-se în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Mai mult, prin concluziile scrise depuse la dosar în data de 18 decembrie 2020, reclamantele au susținut, întocmai ca și prin cererea de recurs, că "o atare disjungere nu este necesară și nici utilă", iar în acest caz, nu se poate reproșa instanței de fond că nu a respectat principiul rolului activ, în condițiile în care recurentele însele au considerat că nu se impune disjungerea cererilor. De asemenea, este de menționat că simpla reiterare a aceleiași critici, formulate prin apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe în cuprinsul memoriului de recurs, fără însă a indica care sunt normele de drept ar fi fost încălcate de instanța de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora. O astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs, contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părțile litigante având obligația de a-și întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs și nu pe considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță ori pe considerente pe care apreciază că ar fi trebuit să le conțină hotărârea din apel, dar nu le conține. În atare condiții, cum aspectele critice relative la respectarea principiului rolului activ în prima fază procesuală au fost examinate și au primit o dezlegare prin hotărârea instanței de apel, iar argumentele expuse în cererea de recurs nu privesc considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, ele nu pot fi analizate în cadrul căii de atac a recursului. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, iar decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. PENTRU ACESTE MOTIVE,