ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1245/2021

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 26.07.2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., Municipiul Oradea, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Oradea, obligarea pârâților la plata de daune materiale în cuantum de 3.500 euro plus 10.230 RON și daune morale în sumă de 1.000.000 euro reprezentând repararea prejudiciul material și moral cauzat prin vătămarea corporală gravă ce i-a fost cauzată prin faptele acestor persoane. A mai solicitat și obligarea pârâților la plata de despăgubiri constând în nerealizarea câștigului din muncă, de la data de 25.07.2013 și până la momentul încetării stării de nevoie, în temeiul art. 1388 C. civ., sub forma unei sume lunare, respectiv acordarea unei prestații reprezentate de venitul minim pe economie, iar de la momentul acordării pensiei pentru persoanele cu handicap, sub forma prestației reprezentate de diferența dintre venitul minim pe economie și suma de 39 RON, până la încetarea stării de nevoie.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 103/C din 28 iunie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins acțiunea formulată împotriva pârâților D., Municipiul Oradea, prin primar și Consiliul local al Municipiului Oradea și a obligat reclamantul să achite pârâtului D. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată parțiale. A fost admisă în parte acțiunea formulată împotriva pârâților C. și B., a fost obligat pârâtul C. să achite reclamantului suma de 328 RON reprezentând daune materiale și suma de 3.750 euro reprezentând daune morale; a fost obligat pârâtul B. să achite reclamantului suma de 328 RON reprezentând daune materiale și suma de 3.750 euro reprezentând daune morale; au fost respinse restul pretențiilor față de pârâții C. și B.; au fost obligați pârâții C. și B. să achite fiecare reclamantului A. suma de 86,5 RON cheltuieli de judecată. În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, au fost obligați pârâții C. și B. să achite în favoarea statului suma de 1.715,67 RON.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 424 din 8 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții C. și B. împotriva sentinței tribunalului, a admis apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., Municipiul Oradea, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Oradea, și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale la care pârâții C. și B. au fost obligați să le achite reclamantului A., de la suma de 3.750 euro la suma de 5.250 euro, iar al celor materiale de la suma de 328 RON la suma de 460 RON și a majorat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în prima instanță reclamantului de la suma de 86,5 RON la suma de 110 RON. Restul dispozițiilor din sentința apelată au fost menținute. Intimații-pârâți C. și B. au fost obligați să plătească reclamantului câte 1.000 RON fiecare, cheltuieli de judecată în apel, iar apelantul-reclamant A. a fost obligat la 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea intimatului D..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 424 din 08 iulie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul B.. Recursul reclamantului A.: Recurentul-reclamant a invocat, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. După o expunere amplă a situației de fapt din dosar și a condițiilor răspunderii civile delictuale, recurentul-reclamant a arătat că, pornind de la starea de fapt expusă și greșit apreciată de instanța de apel, contrazisă de probele administrate în cauză, curtea de apel a aplicat greșit normele de drept material. Astfel, instanța de apel a omis să analizeze faptul că în ceea ce privește capacitatea sa de muncă, la 2 ani de la incident aceasta era redusă cu 30%, iar ulterior aceasta a fost redusă cu 10-19%, iar în cele 225 zile de îngrijiri medicale a fost în imposibilitate totală de a munci, fiind practic imobilizat sau foarte ușor deplasabil din cauza intervențiilor chirurgicale. Recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de apel a pornit de la o premisă greșită, contrazisă atât de înscrisurile medicale inițiale, cât si de proba cu martori, și anume faptul că a fost împins în șanț de către pârâtul B., acel șanț fiind nesemnalizat, iar după incident a fost acoperit. Instanța de apel nu a observat că probațiunea este incertă și adevărul nelămurit, refuzând să administreze probele care se impuneau. Totodată, reținerea de către instanța de apel a unei culpe a reclamantului de 30% este total nefondată și contrazisă de toate probele administrate în cauză. Suma de 22.500 euro, pe care instanța a apreciat-o ca fiind o despăgubire justă, nu se ridică, în opinia recurentului-reclamant, la nivelul prejudiciului real suferit, cu atât mai puțin suma acordată în concret, chiar dacă a fost majorată de instanța de apel la 5.250 euro pentru fiecare pârât. Recursul pârâtului B.: Prin criticile formulate și încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că raționamentul expus în considerentele hotărârii atacate este unul greșit, instanța nefăcând o analiză completă a situației din dosar, având în vedere că, pentru fapta din data de 25.07.2013, o instanță de judecată a pronunțat o sen­tință penală, prin care a stabilit existența faptei, autorul faptei și vinovăția aces­tuia, iar atât timp cât a fost stabilit autorul faptei este inadmisibilă admiterea vreunei acțiuni civile împotriva unor autori, alții decât cei stabiliți de instanța de judecată în dosarul penal. Recurentul-pârât a mai arătat că, atât timp cât în dosarul penal a fost stabilită identitatea autorului faptei, orice eventuală pretenție de natură materială trebuie raportată la această per­soană, iar simpla sa prezență la fața locului, fără a se putea reține vreo acțiune cauzatoare de prejudicii, nu poate da posibilitatea instanței de judecată de a reține în sarcina sa o culpă concurentă și a fi obligat la despăgubiri. Deși pe parcursul derulării procesului a fost administrată probațiunea încuviințată și au fost audiați martorii desemnați chiar de către completul de judecată, depozițiile acestora, deși exacte și reale, au convins completul de jude­cată în parte, instanța de apel tratând situația expusă la modul superficial, reți­nând culpa sa în ceea ce privește prejudiciul suferit de către reclamant fără a analiza împrejurările concrete care au constituit circumstanțele externe în care a fost săvârșită presupusa fapta ilicită. În concluzie, a arătat recurentul-pârât, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut în mod greșit o culpă concurentă și au dispus obligarea sa în solidar la despăgubiri. Trebuie precizat faptul că cererea de recurs reprezintă, în mare parte, o reluare a cererii de apel, fiind aproape identică cu aceasta sub aspectul criticilor invocate, fără a fi formulate critici noi de nelegalitate care să vizeze hotărârea pronunțată în apel.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor. Completul de filtru nr. 2, prin rezoluția din data de 22 martie 2021, constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia către părți, pentru formularea unor puncte de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 29 martie 2021, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar, iar acestea nu au depus puncte de vedere. Prin rezoluția din data de 11 mai 2021, în temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 08 iunie 2021, pentru analiza admisibilității în principiu a recursurilor. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de reclamantul A. În cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamant a fost invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta fiind invocat, în opinia instanței, în mod formal. Sub aspectul încadrării criticilor formulate de recurentul-reclamant în motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea unei hotărâri când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", analizând cererea de recurs, se constată că aceasta nu cuprinde critici care să se încadreze în motivul de casare menționat. În esență, recurentul-reclamant arată faptul că instanța de apel, pornind de la starea de fapt expusă, a interpretat-o în mod greșit, aprecierea acesteia fiind contrazisă de probele administrate în cauză, astfel că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material. De asemenea, a arătat recurentul-reclamant, instanța de apel nu a observat că probațiunea este incertă și adevărul nelămurit, refuzând să administreze probele care se impuneau. Totodată, recurentul-reclamant a expus în cuprinsul cererii de recurs, pe mai multe pagini, situația de fapt și a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, fără a indica critici concrete de nelegalitate a deciziei instanței de apel. Astfel, se reține că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze decizia atacată, nu a arătat care sunt considerentele pentru care soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, susținerile sale din cererea de recurs vizând, în mare parte, situația de fapt, administrarea probatoriului și nemulțumirile legate de modul de soluționare a cauzei. Deși recurentul-reclamant menționează că face referire la aspecte de nelegalitate, criticile formulate nu sunt dezvoltate în raport de cele reținute de instanța de apel în considerentele deciziei ce face obiectul recursului și nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate care să vizeze decizia atacată. Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt, a probelor administrate și a nemulțumirilor părților cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 488 C. proc. civ. Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Or, obiectul recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este nelegal raționamentul instanței de apel în soluționarea acestei căi de atac, astfel încât criticile din recurs urmau a se circumscrie acestei dezlegări. În concluzie, cum aspectele invocate de recurentul-reclamant nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate în cererea de recurs, nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului. Recursul declarat de pârâtul B. Cu privire la criticile formulate de recurentul-pârât, se constată că acesta a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta fiind invocat, ca și în cazul recurentului-reclamant, în mod formal. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, verificând cererea de recurs, se constată că, deși motivele au fost subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea reprezintă, de fapt, o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinței tribunalului, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel, recurentul-pârât ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură și o judecată din partea instanței de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite. Or, prin motivele de recurs recurentul-pârât trebuia să indice, punctual, de ce este sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată, însă acesta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel. Așadar, se constată că cererea de recurs reprezintă o reluare a cererii de apel, fiind identică cu aceasta sub aspectul criticilor invocate, fără a fi formulate critici noi de nelegalitate care să vizeze hotărârea pronunțată în apel. O astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel. Ca atare, nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de către pârât prin cererea de recurs în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., aspect de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speță, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.