ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2227/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 21.06.2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Ilfov (ORC Ilfov) și C..:

- admiterea cererii de repunere în termen;

- anularea rezoluției nr. 30167/08.12.2015, pronunțată de ORC Ilfov în dosar nr. x/07.12.2015, prin care s-a admis cererea de înregistrare a Raportului de lichidare nr. x/27.11.2015;

- anularea rezoluției nr. 120/05.01.2016, pronunțată de ORC Ilfov în dosar nr. x/04.01.2016, prin care s-a dispus admiterea cererii de radiere;

- anularea parțială a raportului de lichidare nr. 6165/27.11.2015 întocmit de C.. și refacerea acestuia cu includerea în tabel a tuturor bunurilor imobile aparținând S.C. D. S.R.L.;

- obligarea lichidatorului C.., prin asociat coordonator E., la distribuirea bunurilor deținute de către societatea D. S.R.L. către asociații fondatori B. și A., potrivit art. 235 din Legea 31/1990;

- obligarea ORC Ilfov la eliberarea fiecărui asociat a unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite, potrivit art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 235 și urm. din Legea nr. 31/1990, art. 186 C. proc. civ., art. 6 și urm. din O.U.G. nr. 116/2009.

Prin sentința nr. 1823/2016 din 29 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis exceptia nulității plângerii, pentru nedepunerea acesteia la organul prevăzut de lege; s-a anulat plângerea, pentru nedepunerea acesteia la organul prevăzut de lege.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 158/A din 30 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care s-a admis apelul, s-a anulat sentința nr. 1823/2016 din 29 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă și s-a trimis cauza spre soluționare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1649/2017 din 6 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, s-a respins cererea de repunere în termen și s-a respins plângerea ca fiind tardivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 457/A din 27 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a admis apelul, s-a anulat sentința nr. 1649/2017 din 6 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă și s-a trimis cauza aceleiași instanțe, spre soluționarea fondului.

Prin sentința civilă nr. 359/2019 din 8 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosar nr. x/2016, s-a respins plângerea formulată de petenții A. și B. împotriva rezoluțiilor ORC Ilfov nr. 30167/08.12.2015 și nr. 120/05.01.2016, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de anulare parțială a raportului de lichidare nr. 6165/27.11.2015 și de refacere a acestuia, cu distribuirea bunurilor deținute de societate către asociații fondatori, ca inadmisibilă pe calea plângerii împotriva rezoluțiilor emise de ORC Ilfov; s-a respins cererea de obligare a ORC Ilfov la eliberarea certificatului constatator al dreptului de proprietate în temeiul art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosar nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 1501/2019 din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

La 15 noiembrie 2019, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1501/2019 din 2 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate, admiterea apelului și pe fond, admiterea acțiunii introductive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel nu a motivat de ce a considerat că lipsa înștiințării legale, procedurale, a asociaților și a societății, pe tot parcursul derulării procedurii de dizolvare, lichidare, radiere, nu ar constitui motiv suficient de pertinent de anulare a documentelor întocmite cu încălcarea procedurii prevăzute de lege.

Mai departe, arată că instanța de apel face referire la hotărârea Curții de Apel București, secția a V-a civilă, care prin decizia nr. 457/A din 27.02.2018, nu ar fi declarat ca fiind nule aceste documente întocmite cu încălcarea legii, însă reclamanții învederează că un act întocmit cu încălcarea legii produce efecte ope legis și nu are relevanță faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, atâta vreme cât instanța nu se poate pronunța decât în limitele în care a fost învestită, petenții având la dispoziție căile legale de atac.

Consideră recurenții că instanța de apel a preluat în mod greșit opinia instanței ce a pronunțat decizia nr. 457/2018, întrucât prin această hotărâre cauza a fost trimisă instanței inferioare în vederea judecării pe fond a cauzei, reținând în considerente că "potrivit art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2099, termenul de formulare a plângerii împotriva rezoluției pronunțate de directorul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal/persoana desemnată este de 15 zile de la pronunțare pentru părți, și de la data publicării actului modificator sau constitutiv în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, respectiv Partea a VII-a pentru orice persoană interesată". Instanța de apel nu motivează în baza cărui temei legal pot rămâne valabile rezoluția privind întocmirea unui raport de lichidare cu fraudarea legii și de ce este întemeiat să rămână valabilă o radiere întocmită, de asemenea, cu fraudarea legii, în opinia recurenților.

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că instanța nu motivează în baza cărui temei legal poate fi valabilă curgerea termenului de 15 zile de la data notificării situației de lichidare și a proiectului de repartizare pentru exercitarea opoziției prevăzute de art. 263 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, atât timp cât notificarea legală, prealabilă, nu a fost făcută.

Mai arată recurenții că însuși lichidatorul recunoaște și confirmă că nu s-a îndeplinit nicio procedură de notificare a societății sau asociaților, astfel cum este prevăzut de lege, adică este neîndoielnic faptul că toată procedura, astfel cum este atacată prin cererea introductivă, este făcută cu încălcarea legii.

Din raportul de lichidare rezulta clar, în opinia recurenților, că nu au fost cuprinse bunurile societății, astfel cum legea obligă, iar lichidatorul recunoaște această carență, precum și că nu s-a îndeplinit procedura de comunicare. În aceste circumstanțe, instanța nu motivează de ce actul subsecvent, rezoluția, care se întemeiază pe acte nule, poate fi valabilă, în condițiile în care aceasta a fost atacată în termen legal, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Recurenții critică și lipsa de motivare a opiniei instanței privind faptul că recurenții ar fi trebuit să formuleze opoziție și nu plângere, în condițiile în care nici asociații și nici societatea nu au avut cunoștință de procedura derulată și în condițiile în care instanța, potrivit art. 152 C. proc. civ., ar fi putut încadra ea însăși în mod corect cererea formulată greșit, dar întemeiată corect în fapt.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții arată că, instanța de apel, făcând trimitere la art. 62 din Legea nr. 31/1990, ar fi trebuit să aplice legea în mod corect și să ia în considerare faptul că au intervenit două situații insurmontabile, respectiv lipsa notificării situației financiare, potrivit art. 263 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și lipsa publicării în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, potrivit art. 62 din aceeași lege.

De asemenea, hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la înregistrările efectuate în Registrul Comerțului, respectiv prevederile O.U.G. nr. 116/2009 și ale Normei metodologice privind modul de ținere a registrelor comerțului, de efectuare a înregistrărilor și de eliberare a informațiilor din 10.10.2008, aprobată prin Ordin al Ministerului Justiției nr. 2594/C/2008. Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 10, art. 12, art. 183 din Norme, art. 1 și art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, din care rezultă că pentru a fi înregistrate în registrul comerțului, hotărârile/actele comercianților trebuie să beneficieze de o prezumție de validitate, impunându-se efectuarea unui control formal de legalitate.

Susțin recurenții-reclamanți că, întrucât documentele a căror înregistrare a fost cerută sunt nelegale, la o simplă analiză formală, fără a intra în conținutul documentului, înseamnă că nici rezoluția nu poate fi legală.

Concluzionând, se arată că, la darea hotărârilor de fond și apel, s-au încălcat dispozițiile art. 253 alin. (3), art. 237 pct. 3, art. 237 pct. 10, art. 237 pct. 13, art. 260 pct. 4, art. 260 pct. 8 și art. 263 din Legea nr. 31/1990.

Recurenții reclamanți au precizat că sunt de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 13 ianuarie 2020 .

La 10 februarie 2020, intimatul-pârât C.. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel București.

Intimatul-pârât a arătat că a achiesat la punctul de vedere și la susținerile recurenților pe tot parcursul procesului, ținând seama în mod special de faptul că în desfășurarea activității de lichidare, practicianul de insolvență nu a identificat bunuri în patrimoniul societății radiate deși, așa cum s-a dovedit mai târziu, acestea existau.

Intimatul-pârât a menționat în cuprinsul întâmpinării că este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților la 18 februarie 2020 .

La 12 și 14 februarie 2020, în termen legal, intimatul-pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Ilfov a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii recurenților-reclamanți de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât nu a menționat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților la 18 februarie 2020 .

La 4 martie 2020, cu depășirea termenului legal, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât ORC Ilfov, prin care au solicitat respingerea apărărilor ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenții și-au exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport, prin care susțin admisibilitatea căii de atac formulate.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac astfel cum sunt prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești, regulă cu valoare de principiu constituțional, potrivit art. 129 din Constituție.

Așa fiind, instanța supremă reține că acțiunea introductivă are ca obiect plângerea reclamanților A. și B. împotriva rezoluțiilor directorului ORC Ilfov, întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2009 privind instituirea unor măsuri privind înregistrarea în registrul comerțului.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 116/2009, "hotărârea pronunțată în soluționarea plângerii este executorie și este supusă numai recursului".

În virtutea dispozițiilor alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în cazul în care, printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară, aceasta va fi supusă apelului la instanța ierarhic superioară.

Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2), teza finală, din C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanță sunt supuse numai apelului".

Nu în ultimul rând, instanța supremă are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive … hotărârile date în apel, fără drept de recurs" și că, în baza alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Cum textele anterioare exclud dreptul de recurs în litigiile privind plângerea împotriva rezoluțiilor directorului/persoanelor desemnate din cadrul oficiilor registrului comerțului, rezultă că decizia instanței de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunțării, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 116/2009.

Prin urmare, decizia civilă nr. 1501/A din 2 octombrie 2019, pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru considerentele expuse și având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1501/A din 2 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1501/A din 2 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca inadmisibil.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.