ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2111/2020

Ședința publică din data de 28 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE - AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE și CENTRUL REGIONAL DE PLĂȚI PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați aceștia la plata sumei de 202.455 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a rezilierii contractului de finanțare din 30 aprilie 2014 încheiat cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale; să fie obligați pârâții la plata dobânzilor legale aferente debitului principal, calculate de la data de 28 decembrie 2015 și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 241 din 29 iunie 2017 Tribunalul Satu Mare respinge atât excepția prescripției dreptului material la acțiune cât și acțiunea.

Prin decizia nr. 138/C/2018 din 24 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal este admis apelul reclamantei, schimbându-se în parte sentința primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâților la plata sumei de 202.455 RON reprezentând despăgubiri, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată, fiind menținută în rest.

Împotriva deciziei din apel declară recurs pârâtul MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE - AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE. Recursul a fost inițial înregistrat pe rolul secției I a Înaltei Curți de Casație și Justiție iar prin încheierea nr. 1725 din 9 octombrie 2019 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei secții, declinându-se competența de soluționare în favoarea secției a II-a Civile.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (3) a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care a fost comunicat părților, iar în ședința din camera de filtru din 4 martie 2020 recursul a fost admis în principiu, fixându-se termen pentru judecare în ședință publică.

La data de 20 iulie 2020 numiții B., C. și D. au depus la dosarul cauzei cereri de intervenție accesorie în sprijinul recurentului pârât, solicitând instanței să constate că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 61 și următoarele din C. proc. civ. și să dispună introducerea lor în cauză în calitate de intervenienți. Urmare a admiterii cererilor de intervenție se solicită de către cei trei intervenienți admiterea recursului formulat de MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE - AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE și casarea deciziei atacate, cu rejudecarea cauzei.

În ședința publică din 14 octombrie 2020 au fost admise în principiu cererile de intervenție accesorie.

Recurenta, prin cererea de recurs, invocă un singur motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale coroborate cu cele care reglementează acordarea fondurilor nerambursabile prin FEADR.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta susține că în cauză nu există faptă ilicită întrucât cererea de chemare în judecată și modalitatea în care reclamanta a înțeles să introducă această cerere reprezintă o eludare a normei legale, respectiv modalitatea în care o societate care a avut încheiat un contract de finanțare comunitară poate solicita despăgubiri.

Arată recurenta că, deși cererea de chemare în judecată a avut drept temei răspunderea civilă delictuală, în cauză, punctul de plecare îl reprezintă contractul de finanțare încheiat în baza unei proceduri specifice de verificare între părți, fiind vorba despre un contract administrativ guvernat de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum și de dispoziții legale speciale aplicabile în materia obținerii și utilizării fondurilor europene.

Astfel, în opinia recurentei, intimata reclamantă, pentru a obține despăgubirile solicitate, trebuia să urmeze procedura prevăzută de O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene (...). Potrivit acestui act normativ societatea reclamantă avea obligația să atace presupusele acte vătămătoare (procesul-verbal de constatare, decizia de soluționare a contestației și notificarea emisă) prin sesizarea instanței de contencios administrativ competentă, în sensul anulării în tot sau în parte a acestora, precum și repararea pagubei cauzate.

Se invocă și dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora în cazul în care persoana care a solicitat anularea actului administrativ nu a formulat și cerere de despăgubiri poate formula această cerere tot la instanța de contencios administrativ într-un anumit termen stabilit.

În opinia recurentei cererea de despăgubiri întemeiată pe acte, contracte sau operațiuni administrative este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care a fost admisă cererea îndreptată împotriva actului administrativ, acțiunea în despăgubiri fiind o latură intrinsecă a litigiului administrativ.

Se susține că în situația în care nu se dovedește nelegalitatea actului administrativ emis în executarea legii, nu se poate face dovada faptei ilicite.

În subsidiar, recurenta susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, niciuna dintre cele patru condiții nefiind îndeplinită.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Intimata reclamantă a solicitat obligarea recurentei pârâte la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a rezilierii unui contract de finanțare încheiat cu aceasta din urmă în anul 2014 în vederea obținerii unui sprijin financiar pentru achiziționarea de utilaje.

În baza contractului de finanțare încheiat între recurentă, în calitate de autoritate contractantă și intimată, în calitate de beneficiar, aceasta din urmă începe procedurile de achiziții utilaje și încheie un contract la 5 decembrie 2014 cu o societate comercială prin care cumpără trei utilaje, pentru care este achitat un avans.

După ce la data de 27 martie 2015 recurenta îi avizează dosarul de achiziție bunuri, intimata formulează cerere de plată a primei tranșe potrivit contractului de finanțare, ocazie cu care, procedând la reverificarea criteriilor de eligibilitate și selecție, recurenta constată că intimata a fost punctată în mod eronat la unul dintre criteriile de selecție, iar după recalcularea punctajului se constată că proiectul acesteia nu ar fi putut benefica de finanțare, dacă această eroare ar fi fost sesizată de la început.

Cu această ocazie recurenta întocmește un proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, emite și o decizie de soluționare a contestației formulate de către intimată, acte pe care le comunică acesteia din urmă printr-o notificare emisă în 2 decembrie 2015 și în baza căreia contractul de finanțare încetează.

Potrivit reținerilor făcute de instanța de apel și necontestate de către recurentă, neregula sesizată în declararea eronată a eligibilității proiectului a intervenit la momentul analizării documentației aferente cererii de finanțare, analiză care s-a făcut cu nerespectarea procedurilor legale de către intervenienții din prezenta cauză, în calitate de funcționari însărcinați în acest sens, nefiind imputată intimatei vreo culpă în privința modului în care a întocmit cererea de finanțare și documentația aferentă. Proiectul a fost declarat ca fiind unul eligibil tocmai pentru că nu au fost respectate prevederile legale de către funcționarii recurentei.

Intimata, beneficiarul declarat eronat eligibil, nu a mai primit rambursarea fondurilor solicitate, însă aceasta are dreptul la dezdăunare pentru cheltuielile efectuate în baza contractului de finanțare anulat din culpa cocontractantului său.

În esență recurenta susține că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către intimata reclamantă este inadmisibilă întrucât trebuia urmată calea prevăzută de legea contenciosului administrativ, atât pentru contestarea actului cât și pentru obținerea de despăgubiri. Aceleași susțineri se regăsesc și în cuprinsul celor trei cereri de intervenție accesorie.

Cu ocazia acordării cuvântului pe recurs, precum și prin notele scrise depuse la dosar, recurenta invocă un nou motiv de recurs care nu se regăsește în cererea de recurs și mai mult, aceste susțineri se constată că nu au fost invocate niciodată în fața instanțelor de fond până în acest moment.

Prin acest nou motiv recurenta solicită instanței de recurs să constate că intimata a reziliat contractul de furnizare echipamente cu o lună înainte ca acesteia să i se comunice oficial poziția asupra retragerii finanțării acordate, deci această reziliere nu s-a datorat culpei recurentei.

Această susținere a recurentei nu poate fi primită pe de-o parte pentru că nu constituie un veritabil motiv de casare care să fie încadrat în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind în realitate o critică de netemeinicie, care vizează probatoriile administrate în cauză, situația de fapt, motiv care nu poate fi analizat în cadrul unui recurs.

Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Recurenta nu s-a aflat în niciuna dintre ipotezele prevăzute de textul de lege arătat astfel încât să determine analizarea susținerilor sale ca și un motiv de recurs veritabil.

Susținerile recurentei cu privire la modalitatea în care intimata reclamantă solicită despăgubiri în baza unui contract de finanțare comunitară, nu pot fi primite.

De reținut este faptul că intimata reclamantă nu a contestat niciodată cele trei acte administrative emise de către recurentă (procesul-verbal de constatare a neregulilor, contestația administrativă și notificarea prin care intimata, în calitate de beneficiară, a fost înștiințată despre încetarea contractului de finanțare) întrucât consemnările cuprinse erau cele reale, astfel încât aceasta nu avea motive pentru care să solicite anularea actelor.

Cele trei acte administrative la care face referire recurenta sunt ulterioare comiterii faptei culpabile de către angajații acesteia (neglijența în analiza documentelor depuse de către intimată) și acestea au fost emise în scopul remedierii greșelii comise anterior, greșeală comisă de însuși emitentul acestor acte.

Intimata nu a solicitat să primească suma de care ar fi trebuit să beneficieze în baza contractului de finanțare și în considerarea căruia a încheiat, ulterior, un contract de achiziții de utilaje, ci solicită să primească despăgubiri pentru prejudiciul reprezentat de sumele de bani achitate în baza acestui din urmă contract și pe care nu le mai poate recupera întrucât s-a aflat în imposibilitate de a achita diferența de preț.

Legea contenciosului administrativ reglementează procedura jurisdicțională pe care o vor urma persoanele vătămate într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumite de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu au primit niciun răspuns în termenul prevăzut. Doar aceste persoane pot sesiza instanța de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului ori repararea pagubei cauzate și eventual, reparații pentru daune morale (art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ).

Intimata reclamantă a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală pe care instanța de apel a admis-o în mod corect, constatând că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor prevăzute de lege, condiții care au fost analizate.

Înalta Curte reține că intimata-reclamantă nu se află în ipotezele prevăzute de legea specială, temeiul acțiunii sale fiind răspunderea civilă delictuală, formă de răspundere care nu este condiționată de formularea în prealabil a unei acțiuni în anularea actului administrativ.

Față de cele mai sus arătate în temeiul art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat reținând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză.

Având în vedere caracterul accesoriu al celor trei cereri de intervenție, cereri care au fost formulate pentru sprijinirea apărărilor recurentei, aceste cereri vor primi aceeași dezlegare ca și cererea de recurs, în sensul respingerii lor.

Referitor la cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată de către intimată, cerere formulată prin întâmpinarea depusă, urmează a fi respinsă întrucât nu a fost depus niciun înscris care să justifice ori să facă dovada acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva deciziei nr. 138/C/2018 din 24 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., privind obligarea recurentului-pârât MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 octombrie 2020.