ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 333/2018

Ședința publică din data de 14 februarie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 361 din 10 februarie 2016 pronunțată de Tribunalului Maramureș a fost admisă acțiunea formulată și precizată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., și, în consecință, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.400.000 RON cu titlu de despăgubiri. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.770 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 361 din 10 februarie 2016 pronunțată de Tribunalului Maramureș, pârâta S.C. C. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 594/2016 din 9 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 361 din 10.02.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Maramureș, în contradictoriu cu intimata D. S.A. și MINISTERUL AGRICULTURII SI DEZVOLTĂRII RURALE; a fost schimbată în parte sentința pe care o schimbă, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtei C. S.A. și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 450.961,44 RON reprezentând despăgubiri; s-a menținut restul dispozițiilor hotărârii atacate; a fost obligată intimata să plătească apelantei suma de 4057,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator Cabinet Individual de Insolvență B. a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, subsumat motivului de nelegalitate instituit de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, în esență, că motivarea instanța de apel este mult prea sumară în ceea ce privește criteriile de acordare a despăgubirii avute în vedere de către instanța de apel.

Astfel, criticile recurentei vizează conduita instanței de apel de a nu indica temeiului juridic, legal sau contractual, ce justifică reducerea despăgubirii. Din acest punct de vedere, recurenta apreciază ca fiind încălcate și prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., text ce impune instanței obligația de a cuprinde în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază hotărârea. Nu sunt astfel lămurite motivele instanței de apel de a stabili că despăgubirea trebuie calculată proporțional în raport de suprafața imobilelor distruse sau de ce această variantă a fost preferată în favoarea altor criterii de limitare a despăgubirii cum ar fi cel al valorii.

Totodată, nu a fost clarificată de către instanța de apel conduita de a uniformiza valoarea tuturor imobilelor și de a stabili un preț pentru un m.p. de construcție pornind strict și exclusiv de la suprafața acestor imobile. O suprafață mai mică sau mai mare a unui imobil nu atrage automat și direct proporțional o valoare a acestuia mai mică sau mai mare. Pentru stabilirea valorii se au în vedere criterii mai complexe cum sunt tipul construcției, materiale folosite pentru construcție, gradul de finisare, gradul de uzură etc.

Consideră că absența oricăror lămuriri cu privire la temeiul juridic avut în vedere de către instanța de apel îndreptățește recurenta-reclamantă să aducă în atenția instanței de recurs faptul că, în măsura în care trebuia operată o reducere a despăgubirii ce i-a fost acordată de către instanța de fond, instanța de apel trebuia să opteze pentru alt criteriu de proporționalitate a despăgubirii, respectiv valoarea imobilelor.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., apreciază că aceasta trebuie analizată dintr-o dublă perspectivă.

a) Instanța de apel nu a clarificat în cuprinsul motivării hotărârii care este temeiul de drept ce justifică reducerea valorii despăgubirii ce a fost acordată de către instanța de fond. Cu ocazia motivelor de apel depuse de către C. S.A. s-a adus în atenția instanței faptul că reclamanta ar fi în situația unei subasigurări, deoarece valoarea imobilelor depășește valoarea sumei asigurate prin polița de asigurare. În măsura în care ar fi să circumscriem temeiul juridic al reducerii despăgubirii ca fiind cel al art. 28 din Legea nr. 136/1995 (contractul de asigurare fiind încheiat anterior intrării în vigoare al C. civ.) apreciază că instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor acestui text legal.

Prin soluția la care s-a oprit, mai susține recurenta, instanța de apel a interpretat greșit sau a trecut cu vederea natura contractului despre care este vorba în speță. Suntem în prezenta unui contract de adeziune, ale cărui clauze și condiții sunt prestabilite de asigurător. Prin urmare, natura contractului de a fi unul de adeziune ar fi trebuit să constituie criteriul de exigență în aprecierea conduitei și obligațiilor asigurătorului. Din această perspectivă, consideră că asigurătorul nu se poate prevala și nu poate invoca în folosul său omisiunea de a nu fi clarificat la momentul încheierii actului juridic clauzele cu caracter general și ipotetic pe care el însuși le-a înscris în contract, printr-o clauză specială care să cuprindă elementele pe care. în concret, le considera importante si specifice situației date și de care se va lega îndeplinirea obligațiilor sale la producerea riscului asigurat.

În opinia recurentei, instanța de apel inversează, în interpretarea sa, poziția părților așa cum aceasta rezultă din natura contractului, și acordă C. S.A., deși profesionistul din cadrul raportului juridic, beneficiul interpretării în favoarea sa a clauzei de subasigurare, așadar nu simpla stipulare în contractul de asigurare (a cărui natură este aceea de adeziune, iar conținutul este preformulat exclusiv de asigurător) a situației, ipotetice, de subasigurare, permite asigurătorului să facă aplicarea acestor prevederi, ci numai existența unei clauze în acest sens, explicit și distinct acceptată de părți.

Din acest punct de vedere, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 136/1995, într-adevăr, pârâta a înscris în contract clauze ce au ca obiect o situație de subasigurare, dar din conținutul acestora rezultă clar că se aplică numai situațiilor în care bunurile sunt afectate de o daună parțială nu și situațiilor de daună totală cum este cazul în situația de față. Chiar în ipoteza în care ar fi extinse prevederile contractuale și pentru situațiile de daună totală, prevederile art. 7.6 din Condițiile generale de asigurare stabilesc că valoarea despăgubirii se reduce proporțional, corespunzător raportului dintre suma asigurată și valoarea bunului la data producerii evenimentului asigurat.

b) În măsura în care se va aprecia că ipoteza de lucru a instanței de apel nu a fost cea a incidenței unei clauze de subasigurare, ci a vizat interpretarea contractului de asigurare încheiat între părți, recurenta apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data încheierii poliței de asigurare).

Ceea ce critică cu privire la soluția adoptată de către instanța de apel este ignorarea caracterului aleatoriu al contractului de asigurare.

Apreciază că acesta trebuia să fie punctul de pornire al instanței de apel de a verifica și interpreta corect actul dedus judecății.

Având în vedere caracterul aleatoriu al contractului de asigurare solicită instanței să constate faptul că reclamanta este îndreptățită să solicită și să obțină valoarea maximă a despăgubirii stabilită prin contractul de asigurare, respectiv 1.400.000 RON.

Aceasta întrucât, în cadrul actelor aleatorii părțile au în vedere posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi datorită unei împrejurări viitoare și incerte, de care depinde întinderea sau existența obligațiilor lor.

Totodată, prin contract nu s-au stabilit situații de limitare a despăgubirilor în cazul daunei totale altele decât valoarea maximă stabilită prin polița de asigurare. În condițiile în care prin raportul de evaluare întocmit în cauză s-a stabilit o valoare a bunurilor distruse de 1.677.086 RON, reclamanta nu poate solicita decât o valoare până la limita maximă a poliței, respectiv 1.400.000 RON.

Astfel, distrugerea doar a unora dintre imobilele asigurate nu îndreptățește asigurătorul să beneficieze de o reducere a despăgubirii ce trebuie plătită, cât timp o asemenea clauză nu a fost menționată în cuprinsul actului.

Așa fiind, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a invocat excepția inadmisibilității recursului, solicitând, în principal, admiterea excepției invocate și, în consecință, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 12 aprilie 2017 a fost încuviințat, în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 octombrie 2017, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedurăcivilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 14 februarie 2018, cu citarea părților.

La termenul din 14 februarie 2018, reprezentantul recurentei-reclamante a depus la dosar înscrisuri din care rezultă că societatea recurentă nu mai este în procedura insolvenței.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Se constată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Este de necontestat că între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de asigurat și E. (a cărei continuatoare în drepturi este pârâta S.C. C. SA), s-a încheiat la data de 16 martie 2011, în condițiile Legii nr. 136/1995, contractul de asigurare, dovedit prin polița de asigurare nr. x, emisă de asigurător.

Obiect al asigurării l-au constituit cele 25 de imobile, proprietatea reclamantei, din Baia Mare, str. x înscrise în CF x, suma asigurată pentru care părțile au convenit fiind de 1.400.000 RON. Printre riscurile asigurate se numără și incendiul. Beneficiar al asigurării a fost desemnată F., în considerarea contractului de credit încheiat între reclamantă și banca beneficiară a asigurării.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel, printr-o integrală coroborare și apreciere a probelor a constatat că justețe că în incendiul din 26.10.2011 au fost distruse corpurile de clădire C16, C17 și C22, parte a imobilului de pe str. x.

În esență, chestiunea supusă judecății de către recurentă, o constituie aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864, raportat la clauzele contractuale, față de cuantumul despăgubirii acordate de instanța de apel urmare a producerii riscului asigurat.

Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și judecătorii sunt obligați să le aplice așa cum au fost concepute și redactate.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar a ținut seama de ceea ce părțile au intenționat să se înțeleagă din conținutul contractului de asigurare încheiat, respectiv a clauzei referitoare stabilirea cuantumului despăgubirii în cazul producerii unui eveniment (art. 4.1.1.), precum și ce reprezintă dauna totală și dauna parțială, astfel cum acestea au fost definite în condițiile de asigurare .

Potrivit art. 4.1. din Condițiile generale de asigurare:

"Bunurile se asigură la valoarea declarată de Asigurat, determinată la data încheierii contractului pentru toate categoriile de bunuri. Suma asigurată a bunurilor la data încheierii contractului se stabilește în funcție de opțiunea Asiguratului (…)"

În acest context, instanța de apel a reținut cu justețe că valoarea asigurată pentru toate corpurile de clădire de pe str. x este de 1.400.000 RON, așa încât, având în vedere că numai o parte din imobile au fost avariate (C16, C17, C22), suma cuvenită cu titlu de despăgubiri trebuie calculată proporțional în raport de suprafața acestor trei imobile și în nici un caz nu poate depăși 1.400.000 RON, respectiv valoarea maximă a despăgubirii ce se putea acorda dacă toate imobilele asigurate erau distruse urmare a producerii riscului asigurat.

Recurenta-reclamantă nu se poate prevala de faptul că asigurarea este un contract de adeziune, atât timp cât libertatea alegerii partenerului contractual nu este îngrădită și, în plus, asiguratul are posibilitatea inserării unor clauze în contract, în funcție de natura și conținutul acestora.

Așa fiind, raportat la situația de fapt stabilită, cu respectarea art. 969 C. civ. de la 1864, în mod legal instanța de apel a reținut că în cauză reclamanta nu este îndreptățită la valoarea maximă a despăgubirii ce se putea acorda dacă toate imobilele asigurate erau distruse urmare a producerii riscului asigurat.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a dat o corectă eficiență normelor de drept material incidente speței.

Nu în ultimul rând, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal al art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nici nu atrage incidența motivului reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., conform căruia, casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totodată, recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt și de drept invocate în fața instanței a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

Așa fiind, în condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 594/2016 din 9 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 594/2016 din 9 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 14 februarie 2018.