ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2543/2018

Prin sentința civilă nr. 751 din 29 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. x/2011, s-au respins excepțiile lipsei de interes, invocată de către pârâta S.C. A. S.R.L., respectiv a lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta S.C. B. S.R.L.

S-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. C. S.A.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a fost obligată să înceteze de îndată și să se abțină pe viitor pe durata de valabilitate a mărcii D. deținută de către reclamantă, de la săvârșirea următoarelor activități comerciale ilicite: aplicarea semnului "D." ori a altor semne identice sau similare pe produse din categoria băuturi alcoolice, inclusiv pe ambalajul sau etichetele unor astfel de produse, prin orice metodă, producerea, deținerea, depozitarea, oferirea spre vânzare în orice mod a produselor din categoria celor de mai sus sub semnul "D.", ori alte semne identice sau similare cu marca înregistrată "D.", utilizarea pe documente ori pentru informarea publică, publicitate, activități de marketing a semnului "D." ori a unor semne identice sau similare ce contravin mărcii înregistrate "D.".

Pârâtele S.C. B. S.R.L., S.C. F. S.R.L.- societate în insolvență, S.C. G. S.R.L. și S.C. H. S.R.L. au fost obligate să înceteze de îndată și să se abțină pe viitor pe durata de valabilitate a mărcii "D." deținută de reclamantă, de la săvârșirea următoarelor activități comerciale ilicite: cumpărarea, deținerea, depozitarea, oferirea spre vânzare sau comercializarea în orice mod de produse din clasa băuturi alcoolice sub semnul "D." ori alte semne identice/similare mărcii "D.", utilizarea pe documente ori pentru informarea publică, publicitate, activități de marketing a semnului "D." ori a unor semne identice sau similare ce contravin mărcii înregistrate "D.".

Pârâtele S.C. B. S.R.L., S.C. F. S.R.L. - societate în insolvență, S.C. G. S.R.L. și S.C. H. S.R.L. au fost obligate să publice dispozitivul prezentei hotărâri într-un ziar de circulație națională și într-un ziar local distribuit în județele Timiș și Bihor pe propria cheltuială în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei, în caz contrar autorizând reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtelor.

Toate pârâtele au fost obligate să retragă toate produsele purtând semnul "D." de pe piață și să distrugă etichetele/ambalajele unor astfel de produse și materiale publicitare ce fac referire la acestea autorizând reclamanta ca în caz de refuz să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtelor.

Pârâtele au fost obligate, în solidar, să achite reclamantei suma de 36.138,24 RON reprezentând cheltuieli de judecată compuse din 25.000 RON reprezentând onorariu avocațial parțial și 11.138,24 RON reprezentând cheltuieli de deplasare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele S.C. H. S.R.L. și S.C. B. S.R.L.

Prin decizia nr. 2/A din data de 11 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 751 din 28.09.2017 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2011 *, pe care a menținut-o. A anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta S.C. H. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe. A obligat pe numitele apelante să plătească intimatei S.C. C. S.A., suma de 6.078,67 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Cu privire la apelul pârâta S.C. H. S.R.L.

La termenul de judecata din data de 11 ianuarie 2018, Curtea de apel în temeiul art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 197 teza II C. proc. civ., a invocat excepția de netimbrare a apelului formulat de reclamant, excepție pe care a apreciat-o întemeiată pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 23 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, pentru termenul de judecată din 11.01.2018, apelanta S.C. H. S.R.L. a fost citată cu mențiunea de a timbra cu suma de 0,15 RON timbru judiciar, sub sancțiunea anulării apelului ca insuficient timbrat.

Timbrul judiciar era datorat de către apelantă deoarece acțiunea a fost introdusă sub imperiul O.G. nr. 32/1995, care reglementa această obligație.

Apelanta S.C. H. S.R.L. nu și-a îndeplinit această obligație.

Potrivit art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 "În cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru."

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunea și cererile introduse la instanța judecătorească sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ. Aceste taxe sunt datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice și ele se plătesc anticipat.

Întrucât taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar apelanta nu și-a îndeplinit obligația stabilită de instanță, potrivit înștiințării transmise, și nu ne aflăm în prezența unei acțiuni sau persoane față de care operează scutirea legală de obligația timbrării, instanța de judecată urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013, la care face trimitere art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, potrivit cărora taxele de timbru se plătesc anticipat, iar în caz contrara acțiunea sau calea de atac va fi anulată, astfel că, în baza art. 480 alin. (1), art. 248, coroborat cu art. 197 teza a II-a C. proc. civ., va dispune anularea apelului declarat de pârâta S.C. H. S.R.L., ca insuficient timbrat.

Cu privire la apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., apelanta a arătat că prima instanță nu a ținut seama de materialul probator cu înscrisuri din care a rezultat că a încetat din anul 2011 orice activitate comercială cu A. S.R.L. referitoare la produsele purtând marca D. De asemenea, din probatoriu a rezultat faptul că A. S.R.L. a încetat să producă și să comercializeze produsul alcoolic D. Față de cele două aspecte de mai sus, apelanta a apreciat că acțiunea reclamantei trebuia respinsă, ea rămânând fără obiect.

Curtea de apel constată că acest motiv de apel este nefondat deoarece apelanta a avut relații comerciale cu pârâta S.C. A. S.R.L. în cursul anilor 2010 - 2011 - 2012, împrejurare recunoscută de aceasta din urmă prin răspunsurile formulate la interogatoriu, astfel că deținea produse comercializate sub marca D. pentru cel puțin o perioadă ulterioară introducerii acțiunii la data de 17.01.2011, și nu avea acordul S.C. C. S.A. în acest sens.

Marca deținută de către reclamantă este protejată și în prezent, potrivit certificatului de înregistrare a mărcii nr. x, valabil pe o perioadă de 10 ani, începând cu data de 08.09.2010, data depozitului inițial fiind 08.09.2000.

Ultimul contract încheiat între apelantă și pârâta S.C. A. S.R.L. este din data de 05.01.2011 pentru un an de zile cu privire la cantitățile acolo enumerate, și își întinde efectele și pentru o perioadă ulterioară introducerii acțiunii, iar cu privire la cantități trebuie avut în vedere și faptul că între aceste pârâte s-a încheiat în fiecare an câte un astfel de contract, începând cu anul 2007 tocmai în vederea asigurării fluidizării și existenței produselor în circuitul comercial fără a exista lipsa produsului.

La interogatoriu apelanta recunoaște că a achiziționat produsele în cauză până în noiembrie 2011 .

Faptul că a încetat orice activitate comercială cu A. S.R.L. referitoare la produsele purtând marca D., ulterior introducerii acțiunii, nu face ca această acțiune să fie nefondată sau lipsită de interes ori de obiect, deoarece din cuprinsul art. 36 din Legea nr. 84/1998, republicată, privind mărcile și indicațiile geografice, rezultă că înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă; c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.

În aplicarea dispozițiilor legale anterior menționate, titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn; c) punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn; d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

Prin hotărârea judecătorească din acțiunea în contrafacere ce a făcut obiectul dosarului nr. 4468/2005 instanța judecătorească îi interzisese în mod explicit A. S.R.L. să mai aplice, pe orice produse din clasa "băuturi alcoolice", să dețină, să ofere spre vânzare sau să comercializare în orice mod pe teritoriul României și/sau la export sau să utilizeze pe documente ori pentru publicitate/marketing, atât semnul D., cât și orice semne identice sau similare cu semnul D., cu toate acestea, intimata-pârâtă a găsit o modalitate să fraudeze dispozitivul acestei hotărâri judecătorești, comercializând în continuare băuturi alcoolice sub denumirea D., de aceea, față de istoricul încercărilor intimatei-pârâte de înregistrare a mărcii D. și ulterior D., de istoricul relației dintre reclamantă și pârâtă, în special promovarea și pronunțarea acțiunii în contrafacere împotriva acesteia, instanța de fond a apreciat corect că este dovedită și intenția frauduloasă la momentul înregistrării mărcii în litigiu, în sensul că aceasta a urmărit cu rea-credință să profite de consacrarea pe piață a mărcii apelantei încă din anul 2000 în segmentul de public relevant.

Efectul de opozabilitate al anulării mărcii din dosarul nr. x/2011 și al înscrierii mărcii D. la OSIM se întinde și în ce o privește pe apelantă, protecția mărcii întinzându-se pe întregul teritoriu al României conform art. 4 din legea specială.

Efectul anulării mărcii D. deținută de S.C. A. S.R.L., este unul retroactiv, astfel că apărările vizând încheierea unui raport comercial cu pârâta principal care la acel moment deținea o marcă valabilă, nu pot fi primite ca fondate.

Instanța de fond a avut în vedere și hotărârile judecătorești pronunțate față de A. S.R.L., respectiv: decizia civilă nr. 461/2014 a Curții de Apel București pronunțată în dosar nr. x/2011, decizie rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.C.J. potrivit cărora A. S.R.L. nu mai putea produce băuturile alcoolice D. vizate.

Cu toate acestea, trebuie ținut seama că anterior mai exista o hotărâre judecătorească prin care instanța de judecată o obligase pe intimata-pârâtă A. S.R.L. să mai aplice, pe orice produse din clasa "băuturi alcoolice", să dețină, să ofere spre vânzare sau să comercializare în orice mod pe teritoriul României și/sau la export sau să utilizeze pe documente ori pentru publicitate/marketing - semne identice sau similare cu semnul D., conținute în marca individuală combinată nr. 45737 și că intimata-pârâtă a continuat să comercializeze produse alcoolice D., până la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1267/19.12.2005 a Tribunalului Maramureș.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a acționat cu intenția frauduloasă de a-l împiedica pe titularul mărcii D. de a-și comercializa produsele sub această marcă, pe care o folosea pentru a-și identifica propriile produse încă din anul 2000, chiar și după pronunțarea unei hotărâri judecătorești împotriva acesteia, astfel că acest argument al existenței unei hotărâri judecătorești și că în aceste condiții nu ar mai exista interes, nu poate fi primit, tocmai având în vedere perseverența A. S.R.L. în acțiunile frauduloase, în care a atras și pe pârâta apelantă.

Reclamanta a făcut dovada aspectelor la care a făcut referire în petitele acțiunii sale cu privire la deținerea de către reclamantă în mod legal a mărcii, la anularea mărcii similare de către pârâta A. S.R.L., utilizarea nelegală de către această pârâtă a mărcii, comercializarea sub această marcă nelegală de către toate pârâtele, ceea ce constituie o faptă ilicită, săvârșită de către toate pârâtele, doza de culpă sau modalitatea acesteia fiind nerelevantă în condițiile de opozabilitate a anulării mărcii și a retroactivității efectelor acestei nulități.

Din faptul comercializării în trecut, folosirea ilegală a mărcii, ce rezultă din retroactivitatea efectelor nulității opozabilă și apelantei, și din nulitatea dispusă în dosarul nr. x/2011 rezultă ilicitatea acțiunilor apelantei și legalitatea obligațiilor dispuse pentru prezent și pentru viitor, interzicerea activități comerciale ilicite, prin prisma art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Interzicerea activități comerciale ilicite: aplicarea semnului "D." ori a altor semne identice sau similare pe produse din categoria băuturi alcoolice, inclusiv pe ambalajul sau etichetele unor astfel de produse, prin orice metodă, producerea, deținerea, depozitarea, oferirea spre vânzare în orice mod a produselor din categoria celor de mai sus sub semnul "D.", ori alte semne identice sau similare cu marca înregistrată "D.", utilizarea pe documente ori pentru informarea publică, publicitate, activități de marketing a semnului "D." ori a unor semne identice sau similare ce contravin mărcii înregistrate "D.", trebuie analizată prin prisma art. 36 din Legea nr. 84/1998, care permite o atare interzicere pentru prezent și viitor, tocmai având în vedere activitățile din trecut.

Apelanta nu a făcut dovada că nu mai deține produsele, în timp ce reclamanta a făcut dovada că la un moment dat pârâta a deținut acele produse, deținere și comercializare care era ilicită, dat fiind că nulitatea dispusă dosarul nr. x/2011 produce efecte retroactive și este opozabilă și apelantei.

Încetarea faptelor la un moment dat nu este de natura a înlătura caracterul actual al interesului acțiunii reclamantei în contextul perseverenței manifestate de către pârâta S.C. A. S.R.L., în încălcarea drepturilor reclamantei de această natură, care a cooptat și pe celelalte pârâte în activitățile frauduloase.

Având în vedere că efectele nulității dispusă în dosarul nr. x/2011 se produc retroactiv și sunt opozabile și apelantei, nu se poate susține că efectele faptei ilicite care s-au produs în trecut nu pot fi înlăturate prin sentința pronunțată în cauză și că acea sentință ar avea efecte doar pentru viitor, cât timp repararea prejudiciului are în vedere și momentul în care acesta s-a produs și repararea integrală a acestuia, care vizează toate momentele, când a produs efectele ilicite - trecut, prezent și viitor.

Faptul că societatea apelantă, din anul 2011 nu a mai avut niciun fel de raporturi comerciale privind produse D., nu înlătură necesitatea soluționării litigiului pentru perioada în care apelanta a avut activitatea ilicită, activitatea supusă analizei instanței, prin prisma faptului că a achiziționat ilicit acele produse, perioada în care a achiziționat acele produse este cea supusă analizei instanței, iar nulitatea dispusă în dosarul nr. x/2011 produce efecte retroactive și pentru perioada supusă analizei în prezenta cauză, nulitatea fiind opozabilă apelantei prin prisma pronunțării nulității, opozabilă tuturor terților, deci și celor cu care pârâta A. S.R.L. avea raporturi comerciale.

Înlăturarea pentru prezent și viitor a efectelor activității ilicite permite admiterea acțiunii, așa cum a fost arătată mai sus, cu privire la activități comerciale ilicite detaliate mai sus.

Prima instanță a avut în vedere și hotărârile judecătorești pronunțate față de A. S.R.L., respectiv decizia civilă nr. 461/2014 a Curții de Apel București pronunțată în dosar x/2011, decizie rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.C.J. potrivit cărora A. S.R.L. nu mai putea produce băuturile alcoolice D. vizate, și tocmai în considerarea acestora a admis în mod corect acțiunea.

Având în vedere că apelanta a cumpărat, a deținut și a avut în depozit produse din clasa de băuturi sub semnul D., cel puțin pentru o perioadă suspusă analizei prin acțiune, iar efectele nulității se întind și pentru trecut, efecte care se impun a fi înlăturate, nu a dovedit că nu deține produse și materiale de publicitate, obligarea apelantei prin sentința primei instanțe să retragă produsele și să distrugă etichete și materiale publicitare este temeinică și sub aspectul obligării să publice dispozitivul hotărârii, prin prisma obligațiilor impuse de art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Prima instanță a soluționat corect condiția existenței interesului pentru soluționarea petitelor admise prin hotărârea apelată întrucât la data pronunțării sentinței în 2017 subzista acest interes, și se identifică cu folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii judiciare, anume înlăturarea efectelor faptei ilicite, efecte care se întind și în prezent, și se cuvin a fi protejate drepturile reclamantei, prin prisma art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea de apel consideră că instanța de fond a apreciat corect că reclamanta are interes a obține obligarea pârâtelor la respectarea drepturilor sale decurgând din deținerea mărcii D., chiar ulterior anulării celei denumite D., obiectul cauzelor și natura drepturilor protejate fiind diferite.

Cu privire la motivul de apel referitor la greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, apelanta a arătat că urmare a admiterii apelului și respingerii acțiunii pe fond în apel, consecința era respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată către reclamantă. Obligarea societății la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, fiind profund inechitabilă și nelegală față de dispozițiilor art. 274 - 277 C. proc. civ. vechi. Consideră că are prioritate aplicarea principiului înscris în art. 274 C. proc. civ. potrivit căruia fiecare coparticipant este ținut să suporte cheltuielile de judecată pe care le-a provocat.

Curtea de apel constată că acest motiv de apel este nefondat deoarece pârâta este în culpă procesuală, dat fiind că acțiune a fost admisă, iar o recunoaștere a tuturor pretențiilor, ce putea duce la scutirea de la plata cheltuielilor de judecată, se putea face doar până la prima zi de înfățișare, condiție neîndeplinită în cauză.

Obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor este corectă, prin prisma art. 277 C. proc. civ., care prevede că "Dacă sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei."

Cum raportul de drept este întemeiat pe nulitatea absolută, opozabilă apelantei, și pe răspunderea civilă delictuală, fapta delictuală fiind săvârșită de apelantă împreună cu pârâta S.C. A. S.R.L., și de aceasta din urmă împreună cu cealaltă pârâtă S.C. H. S.R.L., rezultă că în mod corect a fost reținută solidaritatea, prejudiciul suferit de reclamantă fiind urmarea acțiunilor tuturor pârâtelor, indiferent de starea lor ulterioară faptei ilicite, deoarece efectele faptei ilicite și cele ulterioare, cum ar fi insolvabilitatea uneia dintre ele, trebuind să fie suportate de pârâte între ele, iar nu de către reclamantă.

În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. cât și al art. 282 și urm. C. proc. civ., curtea a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 751 din 28.09.2017 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2011, pe care o va menține.

În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ. a obligat apelantele pârâta S.C. B. S.R.L. și S.C. H. S.R.L., aflate în culpă procesuală față de respingerea, respectiv anularea apelului, să plătească intimatei S.C. C. S.A., suma de 6.078,67 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat potrivit ordinului de plată. Onorariul nu a fost redus și nu a fost pus în discuție acest aspect având în vedere volumul de muncă și durata procesului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

I. Este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde, pe lângă celelalte elemente enumerate, calea de atac și termenul în care se poate exercita. În conformitate cu prevederile art. 299 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., hotărârile date în apel sunt supuse recursului, iar potrivit alin. (2) din același articol, recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea dată în apel. În speță, instanța superioară este Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din dispozitivul deciziei atacate, lipsesc elementele obligatorii prevăzute la art. 261 alin. (1) pct. 7, anume calea de atac și termenul în care se poate exercita. Așa fiind, datorită faptului că instanța de apei a încălcat o normă de procedură obligatorie, consecința este cea a nulității hotărârii atacate.

II. Decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtă deoarece reclamanta-intimată nu are interes în promovarea prezentei cereri, în ceea ce o privește pe recurentă, și cererea introductivă a rămas fără obiect.

Interesul reclamantei nu mai este actual, deoarece recurenta nu mai avea niciun fel de relație contractuală cu pârâta S.C. A. S.R.L, cu mult timp înainte de pronunțarea hotărârii în primă instanță, aceasta nemaiachiziționând băutura alcoolică D. începând cu anul 2011 și nici nu mai deține, în stoc, asemenea produse. Mai mult, recurenta nu a deținut niciodată etichetele, ambalajele și materiale publicitare și nici nu avea cum să le dețină deoarece nu au fost livrate niciodată asemenea produse de către S.C. A. S.R.L., iar reclamanta nu a făcut o asemenea dovadă.

Apoi, având în vedere faptul că orice sentință dispune numai pentru viitor, la data de 28.09.2017, data pronunțării hotărârii în primă instanță, recurenta nu mai putea fi obligată la nimic, deoarece așa cum a arătat anterior, nu mai avea niciun fel de raporturi contractuale comerciale având ca obiect produse D., cererea reclamantei fiind rămasă fără obiect.

De asemenea instanța de apel, a făcut o aplicare greșită a principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești. Este adevărat că prin decizia civil nr. 461/2014 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.CJ, a fost anulată marca D. înregistrată de S.C. A. S.R.L., și că, față de aceasta produce efecte retroactive, însă față de recurentă această hotărâre are un efect de opozabilitate doar de la data rămânerii definitive, deoarece este un terț față de aceasta. În consecință, trebuie distins între principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și principiul opozabilității acelorași efecte, care se manifestă în relația cu terții, prin interzicerea acestora să le ignore și să le încalce, beneficiind de o prezumție legală în baza art. 1200 pct. 4 din vechiul C. civ., însă numai după intrarea hotărârii în puterea de lucru judecat. Așa fiind, cu mult timp înainte de rămânerea definitivă a susmenționatei hotărâri, recurenta nu a mai comercializat niciun fel de produs cu marca D. și, în consecință, solicitările reclamantei de a retrage produsele cu această marcă, de a distruge etichetele și materialele publicitare și de a publica dispozitivul hotărârii, sunt lipsite de obiect și nelegale.

Apoi, decizia atacată este nelegală si în ceea ce privește respingerea apelului său referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Față de dispozițiile art. 274 - 277 C. proc. civ., apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestora, întrucât obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu trebuia făcută în solidar, ci eventual proporțional, conform art. 277 C. proc. civ. Procedând de această manieră, instanța a creat o situație total nefavorabilă recurentei, deoarece celelalte pârâte sunt în stare de insolvență, iar în cazul în care ar fi nevoiți să achite întreaga sumă ce reprezintă cheltuieli de judecată, ar fi în imposibilitate de a recupera partea din cheltuieli ce le revine co-pârâtelor. Prin urmare, în mod nelegal a respins apelul. Din această perspectivă, în ipoteza admiterii acțiunii, pot fi obligați eventual, în temeiul art. 277 C. proc. civ. doar proporțional cu cheltuielile provocate de către fiecare, cu înlăturarea solidarității pasive care este nejustificată.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondată excepția nulității recursului prin care se susține că recurenta ar fi invocat aceleași motive ca și în apel.

În primul rând, așa cum observă și intimata, primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează lipsa unor mențiuni cu privire la calea de atac din dispozitivul deciziei instanței de apel, fiind evident un motiv nou de recurs ce aduce în discuție o problemă de legalitate a deciziei. Dacă este sau nu fondat nu reprezintă o problemă de nulitate a recursului.

Atâta timp cât există cel puțin un motiv de recurs care îndeplinește condițiile legale nu se poate pune problema nulității recursului.

În al doilea rând, referitor la motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate observa că, deși se invocă în principiu aceleași motive de nelegalitate, lipsa interesului, lipsa obiectului cererii de chemare în judecată, lipsa solidarității între pârâți în cazul cheltuielilor de judecată, pretenții justificat a fi formulate, atâta timp cât au fost considerate nefondate de către instanțe de apel, nu se poate considera că recurentul nu s-a raportat la motivarea deciziei din apel, recursul conținând și argumente noi decât cele invocate în apel determinate tocmai de aceasta.

În ceea ce privește recursul, este nefondat motivul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se critică nemenționarea în dispozitivul hotărârii atacate a căii de atac și a termenului în care se poate exercita, conform art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Partea a exercitat calea de atac prevăzută de lege în termenul prevăzut de lege, astfel că nu s-a pus problema existenței vreunei vătămări, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt de reținut următoarele.

Sunt nefondate criticile prin care se susține că reclamanta-intimată nu are interes în promovarea cererii de chemare în judecată în ceea ce o privește pe recurentă și că astfel cererea introductivă a rămas fără obiect.

Referitor la interes recurenta a susținut că acesta nu ar mai fi fost actual la data pronunțării sentinței, întrucât recurenta nu mai avea niciun fel de relație contractuală cu pârâta S.C. A. S.R.L, cu mult timp înainte de pronunțarea hotărârii în primă instanță, aceasta nemaiachiziționând băutura alcoolică D. începând cu anul 2011 și nici nu mai deținea, în stoc, asemenea produse, și că recurenta nu a deținut niciodată etichetele, ambalajele și materiale publicitare și nici nu avea cum să le dețină deoarece nu au fost livrate niciodată asemenea produse de către S.C. A. S.R.L., iar reclamanta nu a făcut o asemenea dovadă.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut din interpretarea probelor administrate în cauză că apelanta a avut relații comerciale cu pârâta S.C. A. S.R.L. în cursul anilor 2010 - 2011 - 2012, împrejurare recunoscută de aceasta din urmă prin răspunsurile formulate la interogatoriu, unde a recunoscut că a achiziționat produsele în cauză până în noiembrie 2011, astfel că a deținut produse comercializate sub marca D. pentru cel puțin o perioadă ulterioară introducerii acțiunii, care a avut loc la data de 17.01.2011, fără a avea acordul S.C. C. S.A. în acest sens, și că nu a dovedit că nu s-ar mai fi aflat în posesia acestor produse ulterior și nici că nu ar fi deținut materiale de publicitate.

Instanța de apel a mai reținut că încetarea oricărei activități comerciale cu A. S.R.L. referitor la produsele purtând marca D. ulterior introducerii acțiunii nu face ca această acțiune să fie nefondată sau lipsită de interes ori de obiect, deoarece din cuprinsul art. 36 din Legea nr. 84/1998, republicată, privind mărcile și indicațiile geografice, rezultă că înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii în baza căruia poate să solicite interzicerea anumitor acte prevăzute exemplificativ de lege față terți.

Astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a soluționat corect condiția existenței interesului pentru soluționarea petitelor admise prin hotărârea apelată întrucât la data pronunțării sentinței în 2017 subzista acest interes care se identifică cu folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii judiciare, anume înlăturarea efectelor faptei ilicite, efecte care se întind și în prezent, cuvenindu-se a fi protejate drepturile reclamantei, prin prisma art. 36 din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce privește etichetele și ambalajele, deși nu au fost menționate expres de către instanța de apel, sunt intrinsec legate de produsele comercializate fiind evident că băuturile alcoolice sunt comercializate într-un ambalaj care poartă anumite etichete, nefiind obligatoriu potrivit uzanței ca ambalajele și etichetele să fie predate separat sau suplimentar.

Ca atare, în speță, conform chiar recunoașterii recurentei așa cum a fot reținută de către instanța de apel, recurenta a achiziționat produsele purtând semnul în cauză până în luna noiembrie 2011, în timp ce acțiunea de față a fost formulată în ianuarie 2011, instanța de apel reținând că nu au fost administrate probe în sensul că după noiembrie 2011 în posesia recurentei, depozite, etc., nu s-ar mai fi aflat produse purtând semnul în cauză, incluzând etichete, ambalaje și alte materiale publicitare care, conform uzanței, se predau comerciantului.

În mod corect a reținut instanța de apel că sarcina probei contrare îi revenea recurentei intimate, atâta timp cât în cauză s-a făcut dovada că atât anterior, cât și ulterior formulării acțiunii recurenta a desfășurat activitate comercială folosind semnul în cauză, a deținut produse purtând acest semn, despre care s-a constatat că încalcă marca reclamantei.

Mai mult, obiectul cererii formulate împotriva recurentei l-a constituit și interdicția de a cumpăra în viitor produse purtând semnul care încălca drepturile exclusive ale mărcii reclamantei, relațiile comerciale derulate între pârâte pe o perioadă de mai mulți ani, inclusiv după formularea acțiunii, demonstrând sub acest aspect îndeplinirea condiției interesului de a fi actual. Faptul că a încetat pe parcursul procesului să mai cumpere astfel de produse nu înseamnă că nu ar putea să reia această activitate după pronunțarea hotărârii, în lipsa unei dispoziții de interdicție.

Pentru aceleași motive sunt nefondate și susținerile recurentei referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată pentru că la data pronunțării sentinței, care și-ar produce efectele pentru viitor, nu ar mai fi avut raporturi contractuale comerciale având ca obiect produse D.

Sunt nefondate criticile prin care se susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești raportat la decizia civilă nr. 461/2014 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.C.J., prin care a fost anulată marca D. înregistrată de S.C. A. S.R.L., întrucât cu mult timp înainte de rămânerea definitivă a susmenționatei hotărâri, recurenta nu ar mai fi comercializat niciun fel de produs cu marca D. și, în consecință, solicitările reclamantei de a retrage produsele cu această marcă, să distrugă etichetele și materialele publicitare și să publice dispozitivul hotărârii sunt lipsite de obiect și nelegale.

Aceste critici sunt argumentate tot prin raportare la aceeași situație de fapt despre care instanța de apel a reținut că nu a fost dovedită, așa cum s-a reținut mai sus, și anume că recurenta nu ar mai fi deținut la data pronunțării sentinței produse purtând semnul în cauză, despre care s-a constatat că aducea atingere mărcii reclamantei.

Premisa de la care pleacă recurentul nefiind reală, nu se poate reține aplicarea greșită a principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești raportat la decizia civilă nr. 461/2014, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.C.J.

De altfel, în speță nu se pune problema aplicării retroactive a deciziei prin care s-a constatat nulitatea înregistrării unei mărci unor terți față de acel litigiu, ci retroactivitatea efectelor nulității înregistrării mărcii. Or aceste efecte se produc față de terți, în anumite condiții, potrivit legii iar nu a hotărârii judecătorești de anulare a respectivei înregistrări, care i se opune recurentului ca un fapt juridic.

Ceea ce este relevant este faptul că, deși recurenta a încheiat ultimul contract de comercializare a produselor purtând semnul în cauză la 5.01.2011 (moment în care A. avea înregistrată ca marcă acest semn), recurenta a fost pusă în întârziere cu privire la fapta ilicită pretinsă prin cererea de chemare în judecată formulată la 17.01.2011, moment din care recurenta pârâtă nu mai poate fi considerată de bună-credință pentru a invoca excepția de la aplicarea efectelor nulității constând în retroactivitatea acesteia.

Or, așa cum a reținut instanța de apel, între pârâte s-a derulat contractul încheiat până în noiembrie 2011, acestea aflându-se în relații comerciale anterioare, potrivit chiar recunoașterii recurentei, iar aceasta nu a făcut dovada că după această dată nu ar mai fi deținut nici un produs purtând semnul în cauză, raportat la dispoziția sentinței prin care a fost obligată recurenta să retragă de pe piață produsele, să distrugă etichetele, ambalajele și materialele publicitare.

Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs prin care s-a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul interpretării dispozițiilor legale referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în solidar.

Instanța de apel a reținut că obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor este corectă, prin prisma art. 277 C. proc. civ., raportat la faptul că raportul de drept este întemeiat pe nulitatea absolută, opozabilă apelantei, și pe răspunderea civilă delictuală, fapta delictuală fiind săvârșită de apelantă împreună cu pârâta S.C. A. S.R.L., și de aceasta din urmă împreună cu cealaltă pârâtă S.C. H. S.R.L., de unde ar rezulta că în mod corect a fost reținută solidaritatea, prejudiciul suferit de reclamantă fiind urmarea acțiunilor tuturor pârâtelor, indiferent de starea lor ulterioară faptei ilicite, deoarece efectele faptei ilicite și cele ulterioare, cum ar fi insolvabilitatea uneia dintre ele, trebuind să fie suportate de pârâte între ele, iar nu de către reclamantă.

Potrivit art. 277 C. proc. civ. "dacă sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei."

Instanța de apel a reținut răspunderea solidară prin raportare la două situații, și anume că raportul de drept ar fi întemeiat pe de o parte pe nulitatea absolută, iar pe de alta pe răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce privește nulitatea înregistrării mărcii pârâtei S.C. A. S.R.L., constituită din semnul ce face obiectul interdicției utilizării în cauză, această constatare reprezintă motivul pentru care fapta de folosire în comerț a unui semn ce aduce atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra propriei mărci este ilicită.

Nulitatea mărcii produce efecte și în cazul pârâtei în calitate de terț care folosește în comerț semnul în cauză, recurenta neparticipând la înregistrarea mărcii supuse anulării și neaflându-se în raporturi contractuale de solidaritate expresă cu pârâta S.C. A. S.R.L.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, în cazul acesteia răspunderea este solidară conform art. 1003 C. civ. dar, pentru a se reține solidaritatea, fapta ilicită (delictul) trebuie să fie același.

În speță, faptele ilicite imputate pârâtelor nu sunt aceleași, fiecare dintre ele fiind chemate în judecată pentru fapte ilicite proprii. Nu s-a reținut în cauză existența unei rezoluții comune între pârâte pentru încălcarea mărcii reclamantei.

Astfel, nefiind vorba despre același delict al pârâtelor, nu se poate reține solidaritatea între pârâte nici potrivit art. 1003 C. civ.

În consecință, potrivit art. 277 C. proc. civ. cheltuielile de judecată trebuia să fie împărțite între pârâți în mod proporțional raportat la capetele de cerere formulate împotriva acestora, admise, și la gravitatea culpei.

Aplicând aceste criterii, Înalta Curte a apreciat că pârâta S.C. A. S.R.L., care a înregistrat marca anulată constituită din semnul supus interdicției de folosire în litigiu, trebuia să suporte jumătate din cheltuielile de judecată aferente judecării procesului în fața primei instanțe, iar ceilalți patru pârâți, care au cumpărat în vederea comercializării produse purtând acest semn, câte un sfert din cealaltă jumătate a cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește apelul, ținând cont că au fost formulate două apeluri cheltuielile intimatei trebuia să fie împărțite la doi, și având în vedere că au fost considerate fondate motivele de apel formulate de S.C. B. S.R.L. privind cheltuielile de judecată, aceasta va fi obligată la jumătate din cheltuielile de judecată făcute de intimata reclamantă în legătură cu apărarea formulată împotriva acestui apel.

Având în vedere că a formulat recurs invocând această nelegalitate doar recurenta pârâta S.C. B. S.R.L. în temeiul art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. efectele acestei constatări se vor produce doar cu privire la aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2/A din data de 11 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Admite apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 751 din data de 28 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă.

Schimbă în parte sentința, în sensul că obligă pe pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 4.517,28 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, parte din suma totală de 36.138,24 RON.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă pe apelante să plătească intimatei-reclamante S.C. C. S.A. cheltuieli de judecată în apel, după cum urmează: S.C. B. S.R.L. - 1520 RON și S.C. H. S.R.L. - 3040 RON.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19.06.2018.