ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1323/2020

Ședința publică din data de 10 iulie 2020

Asupra cererii de revizuire de față,

Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentința nr. 1564 din data de 12 octombrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2012, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Harghita, secția civilă a respins contestațiile formulate de creditorii A. și B., împotriva modului de stingere a datoriilor reciproce între debitoarea S.C. C. S.R.L. și pârâta S.C. D. S.R.L., prin compensările intervenite după data deschiderii procedurii și până la data de 11 septembrie 2013, în cuantum de 10.650.689,22 RON, și a dispus darea în debit a contestatorului B. cu suma de 3.218 RON, reprezentând diferență onorariu expertiză.

Recursurile formulate împotriva sentinței menționate, de creditorii D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Harghita și B., au fost admise, prin decizia civilă nr. 279/R din data de 31 martie 2016, pronunțată de către Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, și de contencios administrativ și fiscal, decizie irevocabilă.

Curtea de Apel a modificat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis contestația formulată în dosarele conexate nr. x/2012 și nr. y/2012, de creditorii A. și B., împotriva modului de stingere a datoriilor reciproce (compensare) intervenite între societatea debitoare S.C. C. S.R.L. și societatea D. S.R.L., măsură adusă la cunoștința creditorilor prin raportul de activitate întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei E. Tg. -Mureș, depus la dosarul cauzei la data de 4 noiembrie 2013.

A constatat nulitatea operațiunilor de compensare realizate între societatea debitoare, prin lichidator judiciar, și societatea D. S.R.L., prin ordinele de compensare nr. x din data de 6 noiembrie 2012, pentru suma de 6.397.222,37 RON, 1630862 din data de 17 mai 2013, pentru suma de 3.591.938,85 RON, și nr. x din data de 19 iulie 2013, pentru suma de 661.528 RON, și a dispus repunerea părților în situația anterioară celor trei operațiuni de compensare.

A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

II. Prin sentința nr. 1018 din data de 7 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Harghita a admis cererea formulată de E. Târgu Mureș, lichidator judiciar al debitoarei S.C. C. S.R.L., și, în consecință:

A obligat pârâta S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 10.650.689,22 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2013, neachitate.

Recursul declarat de S.C. D. S.R.L. împotriva sentinței mai sus menționate a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, și de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, irevocabilă.

III. Prin sentința civilă nr. 1514 din 13 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de creditoarea DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE HARGHITA, reprezentată de lichidatorul judiciar E., împotriva Procesului Verbal și a Hotărârii Adunării Creditorilor nr. 8200 din data de 28 august 2018.

În același dosar, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 63/2020 din 10 februarie 2020, prin care a admis recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE HARGHITA împotriva sentinței civile nr. 1514 din data de 13 septembrie 2019 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a casat-o, în parte, și, în urma rejudecării, a admis, în parte, contestația formulată de recurenta-contestatoare împotriva procesului-verbal nr. x din data de 28 august 2018 și a dispus anularea măsurii privind compensarea sumei de 10.650.689,22 RON.

IV. La data de 18 februarie 2020, revizuenta D. S.R.L. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 63/2020 din 10 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012, cererea fiind înregistrată sub numărul x/2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În susținerea cererii de revizuire, întemeiată în drept pe prevederile art. 322 teza I pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, revizuenta a invocat, în esență, faptul că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017 și a deciziei nr. 279/R din data de 31 martie 2016, ambele pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, și de contencios administrativ și fiscal, arătând că aceste două hotărâri definitive sunt potrivnice deciziei civile nr. 63/2020 din 10 februarie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

A mai precizat că decizia a cărei revizuire o solicită este o hotărâre pronunțată de o instanță de recurs, ce evocă fondul cauzei

În opinia revizuentei, contrarietatea hotărârilor reiese din aceea că decizia nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017 recunoaște, în mod definitiv, că este admisibil și necesar a fi încheiat între părți un acord de compensare de către lichidatorul judiciar, în vederea stingerii creanțelor reciproce, cu respectarea exigențelor impuse de Legea nr. 85/2006.

Ca atare, revizuenta a arătat că decizia nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017 este singura hotărâre definitivă care identifică mijlocul de stingere a creanței reciproce, susceptibil de a produce efecte juridice în cauză (dată fiind complexitatea și particularitățile acestei cauze), sub forma compensației convenționale.

A susținut revizuenta că, întrucât decizia nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017 recunoaște posibilitatea încheierii unui acord de compensare de către lichidatorul judiciar, cu atât mai mult (și implicit), aceasta recunoaște posibilitatea adoptării, în cadrul adunării creditorilor, a unei decizii de autorizare a lichidatorului judiciar pentru încheierea acordului de compensare, o astfel de decizie a adunării creditorilor fiind o etapă preliminară și necesară, ce conferă lichidatorului judiciar legitimitate pentru încheierea acordului de compensare.

Referindu-se la decizia nr. 279/R din data de 31 martie 2016, a precizat că, similar deciziei nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017, instanța a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, existența creanțelor reciproce și posibilitatea părților de a conveni, în cadrul procedurii insolvenței, în privința stingerii datoriilor reciproce prin intermediul compensației convenționale, invalidând, însă, compensația legală în privința încheierii celor trei ordine de compensare.

În contextul în care, atât compensația legală, cât și cea judiciară au fost invalidate de către instanțe, compensația convențională rămâne unicul mijloc la dispoziția părților pentru stingerea creanței reciproce în cauză.

A arătat că, prin decizia atacată cu revizuire, ale cărei considerente nu erau cunoscute revizuentei la data formulării prezentei cereri, instanța a admis recursul DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV, cale de atac ce critica, pentru motive de oportunitate, procesul-verbal al adunării creditorilor privind decizia de aprobare a încheierii acordului de compensare.

A dedus revizuenta că instanța ce a pronunțat hotărârea atacată a infirmat, prin aceasta, dreptul/prerogativa creditorilor de a adopta, în cadrul adunării creditorilor, decizia de oportunitate privind autorizarea lichidatorului judiciar pentru încheierea acordului de compensare, și, implicit, posibilitatea încheierii unui astfel de acord de către lichidatorul judiciar, chiar în deplin acord cu exigențele Legii nr. 85/2006, contrar celor reținute cu autoritate de lucru judecat prin considerentele deciziilor nr. 671/R și ale deciziei nr. 279/R.

A invocat autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor anterioare, care statuează asupra aceluiași aspect ca și hotărârea atacată, dar în alt sens, motiv pentru care ultima hotărâre nu poate să subziste. În acest sens, a invocat doctrina în materia revizuirii pentru hotărâri definitive potrivnice, aplicabilă după modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018.

A considerat că, în ceea ce privește cele trei hotărâri, se verifică criteriul triplei identități, de părți, obiect și cauză, arătând că, în cauza nr. 187/98/2017, revizuenta a avut calitatea de debitoare, iar S.C. C. S.R.L. pe aceea de creditoare, iar, ulterior, în cauzele nr. 305/96/2012/a18 și nr. 305/96/2012/a12, prin raportare la problematica supusă analizei instanței, respectiv încheierea acordului de compensare, atât revizuenta, cât și S.C. C. S.R.L., au deținut, concomitent, o dublă calitate juridică, de creditoare și debitoare, în considerarea caracterului reciproc al creanțelor.

Rezultă, așadar, o identitate de părți, sens în care, revizuenta a considerat că prezența, în cauzele nr. 305/96/2012/a18 și nr. 305/96/2012/a 12, a recurentei DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV, nu este de natură a infirma această identitate, fiind elocvente concluziile doctrinei în materia asimilării categoriei de părți a așa-numiților avânzi-cauză, respectiv: succesorii universali și cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari; creditorii ipotecari și privilegiați (asimilați succesorilor cu titlu particular).

Sub aspectul identității de obiect, considerată în doctrina anterior citată ca fiind "reclamarea aceluiași beneficiu juridic imediat", a arătat că, atât în cauza nr. 187/98/2017, cât și în cauzele nr. 305/96/2012/a 18 și nr. 305/96/2012/a12, s-a urmărit aceeași finalitate/a fost reclamat același beneficiu juridic, respectiv stingerea datoriei reciproce existente între părți. Ca atare, criteriul identității de obiect este, în opinia revizuentei, îndeplinit.

Sub aspectul identității de cauză, revizuenta a subliniat că, în cele trei litigii supuse analizei, cauza acțiunii este reprezentată de actul juridic din a cărui executare a luat naștere creanța reciprocă existentă între părți, astfel încât, fie că acțiunea vizează valorificarea creanței, prin obligarea uneia dintre părți la plata acesteia, fie că vizează contestarea manierei agreate de stingere a creanței, cauza este aceeași, verificându-se și cea din urmă condiție a existenței autorității de lucru judecat.

Revizuenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 26 februarie 2020, intimata DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE HARGHITA a depus la dosar întâmpinare, în cadrul căreia a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire și, în subsidiar, a considerat că cererea trebuie respinsă, ca nefondată.

V. Analizând, cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 326 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865, excepția inadmisibilității cererii de revizuire formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care reglementează revizuirea sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea unei astfel de cereri nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. din 1865 rezidă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Prin intermediul acestui motiv de revizuire se protejează efectul negativ al autorității de lucru judecat, care interzice realizarea unei noi judecăți, în condiții de identitate de părți, obiect, cauză.

Posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul ultimului proces, să nu fi fost invocate primele hotărâri sau, chiar dacă au fost invocate, instanța să fi omis a se pronunța asupra obiecțiilor în legătură cu existența acestor hotărâri, în sensul de a nu fi soluționat excepția puterii de lucru judecat.

Aceasta, deoarece, prin reglementarea art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situațiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze și neobservându-se existența lucrului judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice, ale căror dispozitive nu se pot concilia.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, în cadrul litigiului finalizat prin pronunțarea deciziei a cărei revizuire se solicită, a fost invocată puterea lucrului judecat vizând decizia nr. 279 din data de 31 martie 2016, și, totodată, s-au invocat efectele deciziei nr. 671 din data de 21 septembrie 2017, instanța de recurs analizând ambele aspecte.

Concret, revizuenta a susținut că, prin prima hotărâre judecătorească, nr. 279/R din data de 31 martie 2016, au fost anulate ordinele de compensare și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, hotărârea menționată stabilind, cu autoritate de lucru judecat, existența creanțelor, inclusiv a creanței revizuentei, iar a doua hotărâre, nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017, distinge între compensația judiciară și compensația convențională și arată că în procedura insolvenței nu se poate aplica compensația judiciară, însă se poate aplica compensația convențională. A arătat revizuenta, cu prilejul judecării recursului finalizat cu decizia a cărei revizuire o solicită, că operațiunea de compensare dedusă judecății în dosar a respectat exact procedura stabilită prin cea de-a doua hotărâre judecătorească, decizia nr. 671/R din 21 septembrie 2019.

Analizând aspectele invocate de revizuentă în legătură cu efectele celor două hotărâri anterioare, instanța de recurs a reținut că între părțile litigante s-au derulat mai multe litigii, care au vizat, direct sau doar implicit, măsura compensării datoriilor reciproce existente între revizuentă și debitoarea S.C. C. S.R.L.

Verificând susținerile revizuentei, instanța de recurs s-a aplecat asupra mai multor hotărâri judecătorești invocate de către revizuentă, una dintre acestea fiind decizia civilă nr. 279/R din 31 martie 2016, despre care a arătat că a constatat nulitatea operațiunilor de compensare dintre cele două părți, realizate prin trei ordine de compensare, și că, prin această hotărâre, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, nefiind îndeplinite condițiile de exigibilitate a sumelor datorate reciproc, nici condițiile formale ale compensării.

A fost verificată și decizia civilă nr. 671/R din data de 21 septembrie 2017, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1018 din data de 7 iunie 2017, instanța de recurs reținând, pe de-o parte, faptul că operațiunea de compensare fundamentată pe ordinele de compensare în litigiu, cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută prin decizia civilă nr. 279/R pronunțată la data de 31 martie 2016 de Curtea de Apel Târgu Mureș, "nu poate genera niciun efect și nu poate fundamenta concluzia stingerii prin plată a creanței, nulitatea absolută neputând fi confirmată, nici ca urmare a ajungerii creanțelor la scadență cu atât mai mult cu cât acesta nu a constituit singurul motiv de nulitate a operațiunii de compensare.". Pe de altă parte, prin hotărârea atacată, instanța de recurs a apreciat că voința comitetului creditorilor nu este suficientă pentru a opera compensarea, ci trebuie îndeplinite exigențele procedurii speciale de insolvență pentru a se produce efectele dorite de părți, prezumția de lucru judecat a deciziei civile nr. 279/R din data de 31 martie 2016 nefiind contrazisă prin constatările instanței de recurs.

Pe baza celor mai sus arătate, Înalta Curte constată că, în litigiul în care s-a pronunțat decizia supusă revizuirii, instanța de recurs s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 279 din data de 31 martie 2016, dar și asupra efectelor deciziei nr. 671 din data de 21 septembrie 2017, ceea ce face ca această analiză să nu mai poată fi realizată în cadrul prezentei cereri de revizuire, fiind inadmisibilă.

Aceasta, deoarece, instanța nu poate exercita un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor despre care se susține că sunt contradictorii, ci verifică doar dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat.

Având în vedere considerentele anterior expuse, cum în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 63/2020 din 10 februarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 63/2020 din 10 februarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.