ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 874/2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1468 din 10 martie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea prin care reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, să se constate faptul că, la data radierii societății B. SRL din Registrul Comerțului, și anume 31 iulie 2006, a avut loc transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului arabil intravilan în suprafața de 7.200 mp situat în Municipiul București, sector 3, aflat în patrimoniul societății, către numita A., în calitate de asociat unic al SC B. SRL, să se dispună intabularea dreptului de proprietate al terenului arabil intravilan în suprafața de 7.200 mp situat în Municipiul București, sector 3, astfel cum a fost identificat în Cartea Financiara, pe numele reclamantei în calitate de asociat unic al SC B. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 126 A din 23 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva Sentinței civile nr. 1468 din 10 martie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-pârât Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenta susține, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente, cu consecința încălcării prevederilor fundamentale care reglementează și garantează dreptul de proprietate, respectiv art. 44 din Constituție și art. 1 Protocolul I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Consideră că instanța de apel a aplicat în mod greșit Legea nr. 359/2004 forma în vigoare la data radierii, deoarece în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, în forma în vigoare la data formulării cererii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 360/2006, atât timp cât la data formulării cererii situația juridică a imobilului a rămas incertă din momentul radierii societății, neexistând niciun act sau fapt juridic care să dovedească preluarea de către stat a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, în condițiile legii. Această modificare a legii a intervenit întrucât în varianta anterioară se aducea atingere dreptului de proprietate al asociaților/acționarilor unei societăți aflate în ipoteza reglementată de art. 30 și 31 din Legea nr. 359/2004.

Astfel, arată că, atât timp cât imobilul nu a fost preluat în proprietatea privată a statului până la data formulării cererii de chemare în judecată, era necesar ca instanțele fondului să facă aplicarea legii modificate, potrivit căreia vocația proprietății revine asociaților, iar dreptul statului de a-și manifesta dorința în sensul aproprierii imobilului fiind suspendat la data formulării cererii. Invocă jurisprudența națională, principiile constituționale și normele internaționale privind protecția proprietății.

Intimatul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în ceea ce privește fondul cererii de recurs a arătat că lasă la aprecierea instanței soluția ce se va pronunța.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul întrunește cerințele de admisibilitate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 4 octombrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Recurenta a depus un punct de vedere asupra raportului întocmit, achiesând la concluziile acestuia și solicitând judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri.

Prin încheierea din 6 decembrie 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 126 A din 23 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu este fondat.

Prin demersul judiciar, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, să se constate că la data radierii societății B. SRL din Registrul Comerțului (31 iulie 2006), a avut loc transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului arabil intravilan în suprafața de 7.200 mp situat în Municipiul București, sector 3, aflat în patrimoniul societății, către numita A., în calitate de asociat unic al SC B. SRL. și să se dispună intabularea dreptului de proprietate al terenului menționat, pe numele reclamantei în calitate de asociat unic al societății radiate.

Pe baza ansamblului probator administrat în cauză, s-a constatat că societatea B. SRL a fost dizolvată și radiată la 31 iulie 2006, în temeiul dispozițiilor art. 30 și 31 din Legea nr. 359/2004, ca urmare a nepreschimbării certificatului de înmatriculare și celui de înregistrare fiscală, în termenul legal.

Dispozițiile art. 30 și 31 din Legea nr. 359/2004 reglementează un caz particular de dizolvare de drept a unei persoane juridice (societate comercială), derogatoriu de la prevederile Legii nr. 30/1991 privind societățile comerciale și, prin urmare, de strictă aplicare.

În acest context, deși intimatul-pârât reia prin întâmpinarea formulată, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect s-a pronunțat în sensul respingerii acesteia, reținând că pârâtul justifică calitate procesuală pasivă în cauză întrucât radierea societății B. SRL, al cărei asociat unic a fost reclamanta, a fost dispusă printr-un act al Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, statuare care a dobândit autoritate de lucru judecat, având în vedere că intimatul - pârât nu a formulat apel împotriva acestei soluții.

Totodată, dispozițiile art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, forma în vigoare la data radierii societății B. SRL, prevăd că bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din Registrul Comerțului în condițiile alin. (5) (respectiv în cazul în care radierea s-a făcut fără urmarea procedurii de lichidare, deoarece până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3) și (4) nu a fost înregistrată nicio cerere pentru numirea unui lichidator) și alin. (6) (încheierea de radiere se înregistrează în registrul comerțului, se comunică și se publică potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (3), se consideră bunuri abandonate.

Astfel, în conformitate cu aceste prevederi legale, în mod corect s-a constatat că la data radierii societății B. SRL nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție, de la această societate la reclamantă.

Ulterior însă, Legea nr. 360 din 21 septembrie 2006, a modificat articolul mai sus menționat, stabilind că bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din Registrul Comerțului în condițiile alin. (5), revin asociaților.

Contrar susținerilor recurentei, în mod legal curtea de apel a reținut că această dispoziție nu se aplică raportului juridic invocat, deoarece nu era în vigoare la data radierii societății, neputând fi încălcat principiul neretroactivității legii.

Prin urmare, demersul reclamantei trebuie să fie fundamentat din punct de vedere legal, iar în cauză, regimul juridic al imobilului a devenit acela al unui bun abandonat, terenul ieșind în mod irevocabil din patrimoniul persoanei juridice radiate și intrând în proprietatea statului.

Deși recurenta susține că situația juridică a bunului litigios a rămas incertă, neexistând un act sau un fapt juridic care să dovedească preluarea de către stat a dreptului de proprietate asupra bunului, Înalta Curte apreciază că, urmare a unei dizolvări neurmate de lichidare, în temeiul art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 astfel cum era în vigoare la data radierii societății, statul devine "ope legis" titularul dreptului de proprietate asupra bunului rămas în patrimoniul societății.

De aceea, nu are relevanță împrejurarea că nici până în prezent nu a fost parcursă procedura administrativă prin care statul să intre efectiv în posesia bunului, întrucât art. 646 C. civ., în vigoare la momentul radierii societății, prevedea că bunurile fără stăpân sunt ale statului, pierderea dreptului de proprietate de către vechiul deținător având caracter irevocabil.

Înalta Curte nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituție.

Constituția garantează dreptul de proprietate însă, conținutul și limitele dreptului sunt stabilite prin lege. Or, dispozițiile art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, în forma în vigoare la data radierii societății și dispariției ei ca subiect de drept, prevedeau că bunurile rămase după radierea persoanei juridice pentru care nu s-a urmat procedura de lichidare, sunt bunuri abandonate sau bunuri fără stăpân. Or, potrivit C. civ., acestea sunt ale statului.

Nu se poate reține nici o încălcare a articolului 1 din Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanta ar putea invoca încălcarea acestui text dar în măsura în care încălcarea se referă la "bunurile sale". Or, câtă vreme ea a stat în pasivitate în raport cu societatea al cărei unic asociat era și nu a depus o cerere de numire a unui lichidator în perioada 23 februarie 2005 - 31 iulie 2006, care să efectueze operațiunile de lichidare și să atribuie bunurile sau sumele obținute din lichidare în condițiile Legii nr. 31/1990, bunurile rămase în urma radierii societății au dobândit regimul juridic al bunurilor abandonate și au trecut de drept în proprietatea statului.

Reclamanta nu doar că nu are un bun actual, dar nu se poate reține nici că are o speranță legitimă de a obține beneficiul unui drept de proprietate atâta timp cât a abandonat bunul în perioada 2005 (data dizolvării societății) - 2015 (data introducerii acțiunii).

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 126 A din 23 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2018.

Procesat de GGC - LM