ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 57/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar și hotărârea atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18.04.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Național al Registrului Comerțului, prin Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că la data radierii S.C. C. S.R.L. s-a transmis în patrimoniul reclamanților, în proporție de câte 50%, dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în București, str. x P, cu număr cadastral x, număr de carte funciară x, București, Sector 1 și să dispună înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 237 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 3455/15.11.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins ca neîntemeiată acțiunea, reținând în esență că prevederile art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990 invocate de reclamanți nu sunt incidente, întrucât societatea a fost supusă procedurii lichidării anterior radierii.

Împotriva acestei sentințe, A. și B. au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1245A/06.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată în principal primei instanțe, iar în subsidiar instanței de apel.

În motivare, au reiterat situația de fapt, au prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și au arătat că, încălcând dispozițiile art. 22 C. proc. civ., instanța a aplicat greșit norma de drept material, prin raportare la situația de fapt și la rezultatul urmărit de părți ca urmare a promovării cererii de chemare în judecată.

În opinia recurenților, doar în ipoteza unui acord expres, care nu se regăsește în speță, instanța nu ar fi trebuit să pună în discuția părților modificarea temeiului de drept, finalitatea urmărită atât de art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990, cât și de art. 260 alin. (11) din aceeași Lege fiind transmiterea bunurilor rămase din patrimoniul societății radiate în patrimoniul asociaților, în condițiile legii.

Astfel, au arătat că au susținut în fața instanței de apel că tribunalul a reținut că nu este aplicabil în cauză art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990, fără a pune în discuția părților acest aspect, încălcând astfel principiul contradictorialității și că, în situația în care instanța de fond ar fi apreciat că se impune indicarea unui alt temei de drept, prin raportare la faptul că a fost înregistrată o operațiune de lichidare, ar fi trebuit, în virtutea rolului său activ, să pună în discuția părților necesitatea unei precizări în acest sens sau să dea acțiunii calificarea juridică exactă, potrivit motivelor de fapt ale cererii și scopului urmărit prin promovarea acțiunii.

De asemenea, au arătat că prin memoriul de apel au precizat că neindicarea sau indicarea greșită a temeiului de drept al acțiunii nu poate atrage respingerea acesteia, instanța de judecată fiind obligată să releve norma de drept aplicabilă în speță, dar și că art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990 conține o reglementare similară celei din art. 237 alin. (13) din același act normativ, astfel că în cauză sunt aplicabile fie dispozițiile art. 237, fie ale art. 260 din Legea nr. 31/1990, prin ambele norme tinzându-se la realizarea aceluiași scop - constatarea pe cale judecătorească a faptului că bunurile rămase în patrimoniul societății dizolvate și radiate revin asociaților.

Instanța de prim control judiciar a respins însă apelul, reținând că art. 22 alin. (2) C. proc. civ. menționează dreptul, nu obligația instanței de a cere explicații părților și de a pune în dezbaterea acestora împrejurări de drept care nu au fost menționate în cerere; calificarea sau recalificarea actelor și faptelor deduse judecății în condițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. se impune doar în situațiile în care denumirea folosită de parte nu reflectă scopul urmărit prin promovarea acesteia, nu și în situația în care denumirea folosită de parte este corectă; principiile contradictorialității și rolului activ nu presupun că judecătorul trebuie să complinească lipsurile cererilor deduse judecății sau ale apărărilor părților; art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990 este aplicabil în cazul în care societatea, înainte de a fi radiată, nu a fost supusă procedurii lichidării; faptul că solicitarea de lichidare nu a fost făcută în termenul stabilit de art. 237 alin. (8) din Legea nr. 31/1990 este lipsit de relevanță, incidența sau nu a art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990 nefiind stabilită în funcție de respectarea sau nu a acestui termen, ci în funcție de parcurgerea sau nu a procedurii lichidării anterior radierii societății, dar și că art. 260 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi avut în vedere la soluționarea apelului, dat fiind că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu poate fi schimbată cauza cererii deduse judecății.

Potrivit recurenților, aceste considerente ale curții de apel au condus la aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest context, au subliniat că a proceda la o încadrare în drept corectă nu presupune încălcarea principiului disponibilității ci, în lumina dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., această atitudine este obligatorie, scopul fiind obținerea unei hotărâri temeinice și legale.

În continuare, au evocat jurisprudența și doctrina cu privire la acest aspect, au redat conținutul art. 22, art. 480 alin. (3) și art. 497 C. proc. civ. și au subliniat că, în speță, au solicitat instanței de apel să anuleze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, prin prisma aplicării dispozițiilor art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990.

Recurenții au mai susținut că în mod eronat a reținut curtea de apel că adoptarea unei astfel de soluții ar implica schimbarea cauzei în apel, în condițiile în care, potrivit art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, bunurile rămase din patrimoniul societății radiate din registrul comerțului, în condițiile acestui articol (urmare a procedurii lichidării), revin acționarilor/asociaților, în condițiile legii.

În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanței soluția dată recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curtea constată că, deși recurenții au indicat drept temei al cererii de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu ipotezei de la pct. 5.

Astfel, chestiunea pusă în discuție ce vizează încălcarea principiului rolului activ în aflarea adevărului reglementat de art. 22 C. proc. civ. urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs ce se găsește a fi întemeiat având în vedere încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, reclamanții s-au adresat instanței de judecată, solicitând să se constate că sunt proprietari în indiviziune, în cote egale de 50%, asupra imobilului situat în București, str. x P, cu număr cadastral x, număr de carte funciară x, aflat în proprietatea societății radiate, la care au avut calitatea de asociați, aceștia apreciind că cererea lor se circumscrie ipotezei prevăzute de la art. 237 din Legea nr. 31/1990 și art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996.

Demersul judiciar al reclamanților se întemeiază pe faptul că societatea C. S.R.L. a fost dizolvată prin sentința civilă nr. 18353/26.11.2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, iar ulterior a fost radiată prin rezoluția nr. 95602/13.07.2017 emisă de O.N.R.C. - Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.

Așadar, în speță se tinde la a se constata pe cale judecătorească faptul că bunul rămas în patrimoniul societății dizolvate și radiate revine asociațiilor, reclamanții arătând în cuprinsul cererii de chemare în judecată că anterior radierii societatea a fost supusă procedurii de lichidare.

Calificarea în fapt și în drept a cererilor cu care este învestită se face de instanța către judecă litigiul, iar pe lângă obligațiile stabilite în sarcina părților și a terților în desfășurarea procesului conform art. 10 și 11 C. proc. civ., legiuitorul a înțeles să instituie o serie de îndrumări și obligații pentru judecător, potrivit art. 22 C. proc. civ., menite să fundamenteze principiul adevărului în procesul civil și efectivitatea accesului la instanță.

Indicarea greșită a temeiului de drept în cererea de chemare în judecată nu afectează obligația judecătorului de a stabili și aplica textul de lege corect situației de fapt expuse de către parte, sau cel puțin pe aceea de a lămuri conținutul real al petentei și cauza pe care se întemeiază, prin clarificarea intenției părților litigante.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că s-a dat eficiență principiului disponibilității, cu respectarea limitelor impuse de către reclamanți prin cererea de chemare în judecată cu referire la temeiul juridic indicat, apreciindu-se că acțiunea se analizează strict în raport cu prevederile art. 237 din Legea nr. 31/1990 și că nu pot fi avute în vedere dispozițiile art. 260 din Legea nr. 31/1990, întrucât în apel nu poate fi schimbată cauza acțiunii.

Procedând astfel, curtea de apel a pronunțat o hotărâre formală, în măsura în care, deși starea de fapt descrisă permitea identificarea cauzei acțiunii, s-a raportat la temeiul indicat formal de reclamanți, producându-le acestora o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a nesocotirii principiului contradictorialității și încălcării rolului activ al judecătorului.

În realitate, nu s-a exercitat un rol activ în aflarea adevărului, instanța de apel trecând peste argumentele pe care reclamanții le-au adus în susținerea cererii lor și pe baza cărora se putea proceda la restabilirea calificării corecte a temeiului juridic prin prisma căruia să fie analizată cererea de chemare în judecată.

Astfel, în baza art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., judecătorul avea îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, sens în care era în drept să ceară părților lămuriri cu privire la temeiul de drept, în raport cu circumstanțele cauzei, și să pună în dezbaterea părților incidența prevederilor art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, ipoteză aplicabilă în situația în care societatea a fost supusă procedurii de lichidare anterior radierii.

Obligația judecătorului de a pune în discuția părților fundamentul juridic corect al cererii rezidă în art. 22 alin. (4) C. proc. civ., pentru a putea lămuri cadrul procesual corect și pentru a putea corespunde unei juste soluționări a cauzei.

Aflarea adevărului este un principiu fundamental al procesului civil reglementat ca atare de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. printr-o normă de interes public, iar încălcarea acestor dispoziții face ca instanța de control judiciar să fie în imposibilitate de a verifica justețea soluției adoptate.

Având în vedere aceste motive, Înalta Curte constatând incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe pentru stabilirea exactă a dispozițiilor legale incidente, prin prisma căreia se va analiza cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1245A/06.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2021.