ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2020

HOTĂRÂRE

15.10.2020

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra conflictului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, reclamanții A., B., C., D. au solicitat obligarea pârâtei S.C. E. S.A. la plata de daune morale și materiale pentru fiecare dintre reclamanți în parte, penalități și cheltuieli de judecată,

Prin sentința nr. 197 din data de 13 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. și în consecință:

Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților A. și C., echivalentul în RON a sumei de câte 28.000 euro, la cursul Băncii Naționale a României valabil în ziua plății efective, cu titlu de daune morale, reclamantului A. suma de 685,13 cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamantului B. echivalentul în RON sumei de 21. 000 euro, la cursul Băncii Naționale a României valabil în ziua plății efective, cu titlu de daune morale.

S-a respins acțiunea formulată de reclamantul D..

Pârâta a fost obligată să plătească penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, aferente daunelor morale, în termen de 10 zile de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților A., B. și C., suma de 4078,33 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, atât pârâta cât și reclamanții au declarat apel.

Apelul s-a înregistrat la Curtea de Apel Târgu Mureș pe rolul secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea nr. 96A din 12 mai 2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale, invocată din oficiu și a declinat în favoarea secției I civile a Curții de Apel Târgu Mureș competența de soluționare a apelului declarat de părți împotriva sentinței civile nr. 197 din data de 13 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă.

În motivare, a reținut că din considerentele hotărârii primei instanțe, rezultă că obiectul cauzei a fost circumscris acțiunii în răspundere civilă delictuală, în acord cu dispozițiile art. 1.351 și următoarele C. civ., analiza pe fond a cauzei de către prima instanță fiind făcută în raport cu condițiile de existență a răspunderii civile delictuale.

De altfel, și cererile de apel sunt argumentate, prin motivele de drept și de fapt invocate, pe dispozițiile ce privesc răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a intervenientului forțat, apelant în prezenta cauză, F..

Astfel, natura cauzei soluționate de instanța de fond este una civilă, în sensul în care intimații - reclamanți au solicitat obligarea apelantului - pârât S.C. E. S.A. și a intimatului - intervenient forțat F. la repararea prejudiciului cauzat intimaților - reclamanți prin fapta ilicită comisă de intervenientul forțat.

Rezultă fără dubiu că natura și obiectul cauzei a fost determinat, în mod corect, de instanța de fond ca fiind de natură civilă, fără să conteze calitatea de profesionist al apelantului - pârât S.C. E. S.A.

Pentru că prin repartizare aleatorie cauza în apel a fost repartizat unui complet de judecată, specializat în materia litigiilor cu profesioniști, pe lângă evidența faptului că soluționarea litigiului de prima instanță a fost făcută în raport cu obiectul și natura cauzei, civilă și nu litigiu cu profesioniști, urmează ca la stabilirea competenței materiale procesuale în apel să se țină seama de dispozițiile art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum acestea au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2016 dată în recurs în interesul legii.

Astfel, la paragraful 165 din Decizia nr. 18/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionează că, "... potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenței materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenției".

Punctul de plecare al argumentării Deciziei nr. 18/2016 este acela, pe de-o parte, că legiuitorul a stabilit expres că dispozițiile C. civ. se aplică și raporturilor dintre profesioniști și orice alte subiecte de drept și, pe de altă parte, că dispozițiile art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevăd că pentru determinarea competenței materiale procesuale se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor și nu de calitatea de profesionist a uneia dintre părți.

În cauza de față instanța de apel, în complet specializat în litigii pentru profesioniști, constată că natura și obiectul cauzei este unul civil - acțiune în răspundere delictuală - și nu unul de genul cauzelor avute în vedere de dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Împrejurarea că apelanta - pârâtă S.C. E. S.A., societate de asigurare, are calitatea de profesionist, respectiv că între aceasta și asigurat - intervenientul forțat - a fost încheiat un contract, nu este de natură a schimba nici natura litigiului și nici temeiul în baza căruia se analizează cererea de acordare a despăgubirilor, obiectul fiind circumscris răspunderii civile delictuale. În plus, contractul de asigurare este la rândul său un contract civil, cauzele referitoare la executarea acestuia având aceeași natură.

Astfel, instanța reține că această cauza păstrează aceeași natură și în apel, care se impune a fi soluționat tot de instanța civilă. Dacă s-ar proceda contrar, respectiv stabilirea competenței instanței de apel prin raportare la calitatea de profesionist a apelantei - pârâte, ar lipsi suportul juridic pentru soluționarea apelurilor, din punctul de vedere al competenței materiale procesuale, așa cum este circumscrisă de prevederile legale, inclusiv în interpretarea dată de Decizia nr. 18/2016 dată în soluționarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin încheierea nr. 251A din 6 iulie 2020, CA Târgu Mureș, secția a I civilă a admis excepția necompetenței materiale funcționale a Curții de Apel Tg. Mureș, secția I a civilă și în consecință a declinat în favoarea secției a II a civile, complet specializat, a Curții de Apel Târgu Mureș, competența de soluționare a apelurilor. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea soluționării apelului și a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În motivare, a arătat că obiectul cauzei a fost circumscris ca fiind specific unei acțiuni în răspundere civile, obiectul cererii constituindu-l strict acordarea de despăgubiri prin antrenarea răspunderii civile contractuale, în temeiul contractului de asigurare. Executarea contractului de asigurare se circumscrie activității economice a asigurătorului, ca profesionist. Raporturile juridice dintre părți au fost stabilite inițial prin contractul de asigurare care a fost încheiat în cadrul activității economice desfășurate de pârâtă, motiv pentru care acțiunea se circumscrie sferei litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în funcție de obiectul sau natura litigiilor. Este vorba tot de o răspundere contractuală a societății de asigurare în raport cu terțul păgubit, fondată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv, art. 22 din Legea nr. 132/2017, întrucât ea izvorăște tot din contractul de asigurare și din lege.

Polița de asigurare a fost încheiată de asigurător în cadrul activității economice care reprezintă obiectul de activitate uzual al societății de asigurare, plata despăgubirii reprezentând astfel chiar o componentă a activității sale, fiind atrase astfel dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, litigiul izvorăște din activitatea de asigurare de răspundere civilă obligatorie, desfășurată de către asigurător, respectiv, din faptele 'de asigurare pe care acesta este obligat, conform legii, să le săvârșească când intervine riscul asigurat.

Asigurătorul este un profesionist, iar în obiectul activității sale profesionale intră obligația de despăgubire, precum și activitatea de regres și recuperare (art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv, art. 22 din Legea nr. 137/2017).

În cauza de față instanța de apel, constată că natura și obiectul cauzei este unul ce ține de competența completelor specializate, iar susținerea părților că acest dosar este înregistrat în anul 2018, iar la acel moment era în vigoare Decizia nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție dată în soluționarea recursului în interesul legii, nu poate fi primită deoarece completul investit cu recursul în interesul legii interpretează doar dispozițiile legale în privința cărora este sesizat iar conform art. 514 C. proc. civ. recursul în interesul legii are rolul de a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Or prin Decizia nr. 18/2016 s-au interpretat dispozițiile competența funcțională a tribunalelor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) în soluționarea litigiilor cu profesioniști, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare, competență determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părților procesului civil, în raport și cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

În cauză sunt incidente însă dispozițiile legii speciale, respectiv răspunderea contractuală a societății de asigurare în raport cu terțul păgubit, fondată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv, art. 22 din Legea nr. 132/2017.

De altfel, jurisprudența, inclusiv de după apariția Deciziei nr. 18/2016 a considerat că astfel de acțiuni sunt soluționate de secțiile specializate (a se vedea Curtea de Apel Brașov: Dosar civil nr. x/2019 - sentința civilă nr. 18/4.03.2019; dosar civil nr. x/2019 - sentința nr. 20/05.03.2019; sentințe date în stabilirea competenței în favoarea secției a II-a civile, sentința civilă nr. 87/10.12.2019 pronunțată în dosar nr. x/2019, Curtea de Apel Bacău: încheierile pronunțate în dosarul nr. x/2019 și în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă - practică unitară: decizia civilă nr. 399A/07.03.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2/201).

Analizând conflictul de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamanților de obligare a pârâtei - societate de asigurări - la plata de despăgubiri pentru decesul victimei A., survenit în urma accidentului auto produs de intimatul intervenient forțat F..

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți se îndreaptă împotriva pârâtei, societate de asigurare, în baza contractului de răspundere civilă auto tip RCA, pe care intimatul intervenient forțat F., șoferul autoturismului care a produs accidentul, îl avea încheiat cu pârâta.

Așadar, pretențiile reclamanților își au izvorul în accidentul auto, care este fapta civilă delictuală a intimatului, iar obligația de plată pe care o invocă reclamanții își are izvorul în contractul de răspundere civilă auto tip RCA încheiat între pârâtă și intimatul intervenient.

Din considerentele hotărârii primei instanțe reiese că obiectul cauzei este o acțiune în răspundere civilă delictuală, în acord cu dispozițiile art. 1.351 și următoarele C. civ., analiza pe fond a cauzei de către prima instanță a fost făcută în raport cu condițiile de existență a răspunderii civile delictuale.

Astfel, natura cauzei soluționate de instanța de fond este una civilă, în sensul în care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei S.C. E. S.A. și a intervenientui forțat F. la repararea prejudiciului cauzat reclamanților prin fapta ilicită comisă de intervenientul forțat.

Înalta Curte reține că prin decizia nr. 18/2016 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit "Competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare".

Prin urmare, având în vedere natura și obiectul pricinii, competența de soluționare a apelului revine secției I Civile a Curții de Apel Târgu Mureș, întrucât litigiul pendinte este unul de natură civilă.