ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2066/2020

HOTĂRÂRE

14.10.2020

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2066/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 01 septembrie 2020, petentul A. a solicitat strămutarea pricinii care face obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Constanța.

Conform verificărilor efectuate în sistemul informatic ECRIS, dosarul ce face obiectul cererii de strămutare a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța la data de 06 februarie 2020, data inițială a dosarului fiind 03 iulie 2017, fiindu-i aplicabile normele de procedură ale Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

Dezvoltând motivele de strămutare și arătând situația de fapt, petentul a arătat că a inițiat un demers judiciar fundamentat pe răspunderea civilă delictuală în contradictoriu cu pârâtele B. și C., solicitând obligarea acestora în solidar la repararea prejudiciului moral pe care i l-au produs prin conduita manifestată în perioada în care au fost colegi în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța.

Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la Judecătoria Sectorului 5 București, în considerarea prevederilor art. 127 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., instanță care și-a declinat competența înfavoarea Judecătoriei Constanța.

Prin sentința civilă nr. 13220 din 29 noiembrie 2019, Judecătoria Constanța a respins cererea, ca inadmisibilă.

Petentul a declarat apel, care a fost înaintat Tribunalului Constanța.

A susținut că pârâta C. își desfășoară activitatea în funcția de prim-procuror adjunctîn cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, iar pârâta B. își desfășoară activitatea în funcția de procuror DIICOT Constanța, situație care îi creează o suspiciune că instanța de apel nu va fi imparțială, întrucât una dintre pârâte funcționează chiar la parchetul de pe lângă instanța care va soluționa cererea de apel.

Totodată, consideră că sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., care oferă reclamantului posibilitatea de a formula cererea împotriva unui judecător, procuror sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă, la o instanță de același grad din circumscripția curții de apel învecinate, opțiune avută în vedere încă de la demararea litigiului între părțile prezentei cauze.

A precizat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018 s-a reținut că pentru ca principiul egalității de arme să fie garantat în mod efectiv, părților trebuie să li se asigure același tratament de la începutul și până la finalizarea litigiului, principiu ce trebuie să fie respectat și în căile de atac. S-a mai reținut că de principiu competența facultativă este o expresie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2) și ale art. 124, însă, limitarea sferei sale de aplicare la instanța la care își desfășoară efectiv activitatea reclamantul judecător, nu este aptă să acopere într-un mod complet toate situațiile care pot, în mod rezonabil, să apară în cursul unei judecăți.

Cu alte cuvinte, prin Decizia nr. 290/2018, Curtea Constituțională a decis că soluția normativă oferită de art. 127 C. proc. civ., în forma sa anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, în interpretarea restrictivă stabilită prin Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, este neconstituțională.

Totodată, Curtea Constituțională a statuat că strămutarea trebuie privită ca un mecanism care poate fi invocat în mod excepțional.

În urma publicării Deciziei CCR nr. 290/2018, legiuitorul a modificat substanțial prevederile art. 127 C. proc. civ., stabilind, în esență, că în toate cazurile în care vreuna dintre părți are calitate de judecător, procuror sau grefier la instanța competentă, judecata se realizează, la cererea reclamantului, care are calitatea specială prevăzută de lege (art. 127 alin. (1) sau la cererea reclamantului formulată împotriva unui pârât, care are calitatea specială prevăzută de lege (art. 127 alin. (2), în circumscripția unei curți de apel învecinate.

A solicitat ca litigiul să fie judecat de către o instanță din circumscripția Curții de Apel București, deoarece niciuna dintre părți nu a funcționat la parchete din această circumscripție.

Cu privire la competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa prezenta cerere de strămutare, petentul a suținut că sunt incidente dispozițiile art. 142 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 127 alin. (2) și (3) și cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 290/2018 care au condus la modificarea acestui text legal.

Înalta Curte reține următoarele:

În raport de data învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată, care potrivit verificărilor efectuate în sistemul de evidență informatizată ECRIS este 03 iulie 2017, cererii de strămutare îi sunt aplicabile normele de procedură ale Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/17.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074/18.12.2018, act normativ ce a fost invocat de petent în susținerea argumentelor formulate în cadrul cererii de strămutare cu privire la instanța competentă să o soluționeze și care nu este aplicabil potrivit normei dispuse prin art. 24 din Legea nr. 134/2010.

În speță, în cuprinsul cererii de strămutare, petentul, pe de o parte, nu formulează susțineri care ar putea fi circumscrise unor motive de siguranță publică de natură să atragă competența de soluționare a cererii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, nu are legitimarea procesuală activă de a formula o astfel de cerere în considerarea art. 141 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât cererea de strămutare va fi analizată din prisma dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 142 alin. (1) teza I C. proc. civ. "Cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă este de competența curții de apel, dacă instanța de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripția acesteia".

Instanța de la care se solicită strămutarea este, în speță, Tribunalul Constanța, învestit cu soluționarea apelui declarat împotriva unei hotărâri pronunțate de Judecătoria Constanța, situație în care Curtea de Apel Constanța este, prima facie, instanța competentă să soluționeze cauza.

Petentul susține, însă, că cererea sa de strămutare se fundamentează pe ideea obținerii unei garanții la un proces echitabil din perspectiva existenței unei imparțialități obiective, raportat la statutul profesional al uneia dintre pârâte, acela de prim-procuror adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, invocând Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a sintagmei "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a sintagmei "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ.

Necesitatea judecării cauzei de către o instanță imparțială a fost analizată în mod constant de CEDO, atât din perspectivă subiectivă, cât și obiectivă.

Referitor la criteriul obiectiv, în cauza Hauschildt contra Danemarcei, s-a reținut că trebuie determinat dacă independent de comportamentul personal al judecătorului, anumite fapte verificabile permit de a suspecta lipsa de imparțialitate a acestuia.

Înalta Curte apreciază că nu este incidentă norma de competență facultativă prevăzută de art. 127 alin. (2) și (3) C. proc. civ., având în vedere faptul că prin Decizia Curții Constituționale nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, s-a reținut că dispozițiile art. 142 alin. (1) teza I și ale art. 145 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt constituționale " în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a unei dintre părți".

Curtea Constituțională, prin decizia evocată, a stabilit că imparțialitatea magistratului, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numită imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numită imparțialitate obiectivă.

Potrivit considerentelor acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție are o competență specială, de excepție, atunci când cererea de strămutare de competența unei curți de apel vizează motive de bănuială legitimă rezultate din calitatea uneia din părți de judecător la respectiva curte de apel.

În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că ceea ce s-a criticat de către autorul excepției de necontituționalitate nu se raportează la criteriul imparțialității subiective, ci la cel al imparțialității obiective, față de calitatea reclamantului de judecător la curtea de apel, deci la o posibilă instanță de control judiciar.

Reglementarea evocată, de strictă interpretare, are în vedere situația în care una din părțile dosarului a cărui strămutare se solicită are calitatea de judecător în funcție la respectiva curte de apel, însă, cauza de față nu se circumscrie ipotezei care a făcut obiectul controlului de constituționalitate prin decizia nr. 558/2014 a Curții Constituționale, întrucât intimata C. are calitatea de prim-procuror adjunct la Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, situație care nu se include în sfera celor statuate prin decizia invocată.

Se reține și faptul că, cum de altfel s-a arătat, art. 142 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, text invocat de petent în argumentarea competenței materiale a Înaltei Curți în soluționarea cererii de strămutare, nu sunt aplicabile cauzei pendinte raportat la data cererii de chemare în judecată (03 iulie 2017), întrucât actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074/18.12.2018 și a intrat în vigoare în 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 78 din Constituția României, fiind incident proceselor pornite ulterior acestei date. Astfel, întrucât potrivit art. 142 alin. (1) C. proc. civ. în forma incidentă cauzei pendinte, cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă este de competența curții de apel, dacă instanța de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripția acesteia, iar în cauză, cererea de strămutare dedusă judecății este fundamentată, așa cum s-a arătat anterior, pe motive de bănuială legitimă și este formulată cu privire la un dosar înregistrat ulterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., competența de soluționare aparține Curții de Apel Constanța, ca instanță în circumscripția căreia se află Tribunalul Constanța, pe rolul căruia se află înregistrată calea de atac a apelului a cărei strămutare se solicită.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 131 raportat la art. 142 C. proc. civ., instanța competentă material a soluționa cauza este Curtea de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia va opera prezenta declinare de competență.