ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1416/2020

Ședința publică din data de 8 iulie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 08.11.2019 (urmare a declinării competenței de către Judecătoria Constanța, prin sentința nr. 11275/21.10.2019), reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța din 15.02.2008 în dosarul nr. x/2008 al Direcției Naționale Anticorupție.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 249 din C. proc. pen., art. 44 din Constituție, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, a invocat excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale active, iar, în subsidiar, a solicitat respingerii cererii, ca nefondată.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, respingerea cererii, ca nefondată.

În ședința publică din 19.02.2020, apărătorul pârâtului Municipiul Constanța a invocat excepția lipsei de interes, susținând că nu a fost notată în cartea funciară interdicția de înstrăinare, ci doar sentința penală nr. 148F/10.07.2017 a Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 13/F/19.02.2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.

Prin aceeași sentință, instanța a calificat excepția inadmisibilității ca fiind apărare de fond și a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes, invocate de către pârâți, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. care, după ce a expus, pe larg, situația de fapt a cauzei, a învederat următoarele:

- Măsura de menținere a sechestrului instituit asupra terenurilor indicate în Ordonanța nr. 29/P/15.02.2008 s-a dispus generic, fără a se ține cont de evoluția juridică a regimului imobiliar al terenului și de transmisiunea succesivă a acestuia cu respectarea dispozițiilor legale pentru fiecare subdobânditor. La momentul indisponibilizării, bunul respectiv nu se mai afla în patrimoniul persoanei în raport de care s-a dispus măsura, acesta fiind și motivul pentru care OCPI a respins notarea în cartea funciară a imobilului a măsurii sechestrului, astfel că la momentul dobândirii calității de proprietar asupra cotei indivize, nu era menționată vreo interdicție privind vânzarea;

- Hotărârile penale pronunțate nu sunt opozabile recurentei A., întrucât nu a fost parte în dosarul penal, după cum nici Stop S.R.L., nici B.. Față de această situație, măsura sechestrului dispusă prin aceste hotărâri asupra bunurilor unui terț față de procesul penal reprezintă o îngrădire nejustificată a exercițiului dreptului de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituție;

- Actualul titular al dreptului de proprietate, recurenta A., este subdobânditor de bună-credință al terenului, în conformitate cu art. 901 alin. (2) C. civ.

La data de 07.07.2020, în afara termenului legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

La aceeași dată, intimatul-pârât Municipiul Constanța, prin primar a depus întâmpinare, de asemenea, în afara termenului legal prin care a solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În drept, sechestrul asigurător reglementat de dispozițiile art. 249 C. proc. pen. este un act procesual penal de indisponibilizare a bunului, pentru ca acesta să nu poată face obiectul niciunei înstrăinări până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive, de condamnare sau de achitare.

Sechestrul asigurător reglementat prin dispozițiile art. 952 C. civ., la rândul său, este un act procesual civil de indisponibilizare a bunurilor mobile sau/și imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terț în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu.

Procedura de înființare, de contestare și de ridicare a măsurii temporare a sechestrului asigurător este prevăzută de normele procesual civile sau, după caz, de normele procesual penale.

Această măsură asigurătorie se constituie într-o ingerință permisă în exercițiul dreptului de proprietate consacrat prin dispozițiile art. 44 din Constituția României și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât timp este prevăzută de lege, este proporțională în raport de scopul legitim urmărit și, totodată, este nediscriminatorie și necesară într-o societate democratică, astfel cum, în mod constant s-a statuat și prin deciziile instanței de contencios constituțional.

Fiind un act de procedură, sechestrul asigurător nu are natura juridică a unei garanții reale imobiliare și, în lipsa unor dispoziții exprese ale legii, această măsură asigurătorie nu este supusă, din punct de vedere al condițiilor de valabilitate, formalităților de publicitate imobiliară și o atare omisiune nu poate fundamenta solicitarea de ridicare a sechestrului.

Ridicarea sechestrului judiciar se poate dispune doar în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 957 C. proc. civ. și anume: în cazul în care debitorul dă o garanție îndestulătoare sau în cazul în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviințată măsura asigurătorie, a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la judecarea acesteia.

În speță, potrivit constatărilor de fapt ale instanței de fond, asupra terenului în suprafață totală de 1.168,59 mp, atribuit în compensare S.C. B. S.A., conform Legii nr. 10/2001, prin dispoziția nr. x/09.12.2003 emisă de Primarul municipiului Constanța, s-a înființat sechestrul asigurător prin Ordonanța nr. 29/P/15.02.2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, motivat de faptul că terenul a fost dobândit de S.C. B. S.A în urma unor activități infracționale la săvârșirea cărora învinuiții C. și D., acționari ai respectivei societăți, au participat în calitate de complici.

Măsura sechestrului asigurător a fost menținută prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă.

Potrivit acelorași constatări, terenul în litigiu - cota indiviză de 34,84 mp din terenul aferent apartamentului nr. x și cota indiviză de 2,98% din spațiile cu destinație comună, pe care reclamanta l-a dobândit de la vânzătoarea S.C. Stop S.R.L. (prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2018), împreună cu apartamentul menționat din vila turistică A-C1 (Bl. 3) situată în Stațiunea Mamaia, Bd. x, careul C1, lotul x, se identifică, în parte, cu terenul în suprafață de 1.168,59 mp pe care vânzătoarea S.C. Stop S.R.L., la rându-i, l-a dobândit de la S.C. B. S.A. (prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.02.2007) și pentru care s-a instituit sechestrul asigurător de către instanța penală.

Or, ca efect al instituirii sechestrului asigurător, terenul în suprafață de 1.168,59 mp, în tot sau în parte, nu mai putea fi înstrăinat sau grevat de sarcini pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei, fiind indiferent dacă măsura sechestrului asigurător era sau nu notată în registrele de publicitate imobiliară.

Ca atare, înstrăinarea acestui teren până la soluționarea definitivă a cauzei penale nu poate conduce la ridicarea, în tot sau în parte, a sechestrului asigurător, la cererea unui terț dobânditor, astfel cum eronat pretinde reclamanta, întrucât, astfel, măsura asigurătorie ar fi golită de conținut și nu și-ar mai îndeplini scopul, acela de a asigura îndeplinirea obligațiilor patrimoniale statuate în sarcina persoanelor implicate în procedura penală, prin hotărârea penală definitivă.

Așa fiind, Înalta Curte nu poate primi critica potrivit căreia ridicarea sechestrului asigurător se impunea, deoarece instanța penală nu a ținut cont de transmisiunile succesive ale terenului sechestrat în patrimoniul altor persoane.

În acest context al analizei este de menționat și faptul că sechestrul asigurător urmărește bunul indisponibilizat, fiind irelevant că persoanele fizice sau juridice care au încheiat acte de înstrăinare cu privire la teren au fost sau nu părți în procesul penal în care s-a dispus înființarea măsurii asigurătorii.

De aceea, Înalta Curte nu poate primi nici critica potrivit căreia sechestrul asigurător se impunea a fi ridicat întrucât a fost înființat de instanța penală asupra unui bun aparținând unor persoane care nu erau părți în procedura penală, caz în care reprezintă o îngrădire nejustificată a exercițiului dreptului de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituție art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO recunoscut respectivelor persoane: S.C. B. S.A., S.C. Stop S.R.L. și A..

Cu titlu prealabil se impune observația că instanța civilă, învestită fiind cu soluționarea unei cereri de ridicare a sechestrului asigurător dispus de instanța penală, nu are a exercita un control judiciar asupra legalității actelor procesuale penale prin care instanța penală a înființat și menținut măsura asigurătorie, întrucât o astfel de verificare excedează competențelor ce-i sunt conferite de lege.

Cât privește critica menționată, este de observat, potrivit constatărilor instanței de fond (care fac trimitere la considerentele hotărârilor penale), că înființarea sechestrului asigurător s-a dispus în considerarea faptului că terenul în suprafață de 1.168,59 mp a fost dobândit de S.C. B. S.A. în urma unor activități infracționale la săvârșirea cărora au participat și acționarii acestei societăți, anume învinuiții C. și D..

Or, acționarii menționați au fost părți în procedura penală, au avut cunoștință de înființarea sechestrului asigurător și, pe cale de consecință, au avut posibilitatea să conteste măsura în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 250 C. proc. pen., în cazul în care se aprecia că nu au fost respectate cerințele legale de înființare a acestei măsuri.

Așa fiind, cum reclamanta nu a invocat și dovedit existența condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 957 C. proc. civ. pentru ridicarea unui sechestru asigurător de către instanța civilă, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a statuat că se impune respingerea cererii deduse judecății.

Totodată, Înalta Curte a constatat că nu poate primi nici critica prin care reclamanta pretinde că sechestrul asigurător se impunea a fi ridicat în considerarea bunei-credințe de care a dat dovadă în dobândirea terenului în litigiu prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2018, în aplicarea dispozițiilor art. 901 alin. (2) C. civ.

Acceptând, de principiu, că obiect al recursului îl constituie chestiunile de drept analizate și soluționate de către instanțele de fond, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte constată că problema bunei-credințe a reclamantei în dobândirea terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare menționat nu a primit o dezlegare prin hotărârea recurată.

Astfel, potrivit considerentelor hotărârii recurate, această apărare formulată de reclamantă nu a fost analizată de instanța de fond, întrucât s-a apreciat că excedează cadrului procesual fixat prin cererea introductivă (părți, obiect și cauza acțiunii), caz în care, în lipsa unei dezlegări care să fi fost dată acestei chestiuni litigioase, ea nu poate face obiect al controlului judiciar exercitat de instanța de recurs.

Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat E., cu sediul în municipiul Constanța, str. x bis, județul Constanța, împotriva sentinței nr. 13/F din 19 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul Constanța, prin primar, cu sediul în municipiul Constanța Bd. x, județul Constanța, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, Bd. x.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 iulie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.