ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial sub nr. x/2011 pe rolul Judecătoriei Medgidia, reclamanta Administrația Națională Apele Romane prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna Aliman prin Primar, Consiliul Local Aliman și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice restituirea dreptului de administrare privind imobilul-lacul natural Dunăreni (Mîrleanu), în suprafața totala de 621 ha, situat pe raza localității Aliman, județul Constanța.

Prin sentința nr. 835 din 9 martie 2012, Judecătoria Medgidia a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, cu păstrarea numărului unic de dosar.

În fața Tribunalului Constanța a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu sau accesoriu pârâților de către S.C. A. S.R.L., în calitate de exploatator al Amenajării Piscicole Dunăreni.

Prin sentința nr. 2841 din 29 octombrie 2015, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul local Aliman și excepția autorității lucrului judecat. A admis acțiunea formulată de reclamanta A.N.A.R. - Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral. I-a obligat pe pârâții Comuna Aliman prin Primar și Consiliul local Aliman să restituie reclamantei dreptul de administrare asupra imobilului - lac Dunăreni (Mîrleanu), în suprafață de 621 ha, situat pe raza localității Aliman, județul Constanța. A respins, ca nefondată, cererea de intervenție în interes alăturat pârâților Comuna Aliman prin Primar și Consiliul local Aliman, formulată de S.C. A. S.R.L..

Prin decizia nr. 98/C din 14 septembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a anulat, ca netimbrat, apelul intervenientei S.C. A. S.R.L. declarat împotriva sentinței tribunalului și a respins, ca nefondat, apelul pârâților Comuna Aliman prin Primar și Consiliul local Aliman împotriva aceleiași hotărâri.

Cu privire la apelul pârâților Comuna Aliman prin Primar și Consiliul local Aliman, instanța a constatat că reclamanta a formulat o acțiune prin care a solicitat restituirea imobilului lacul natural Dunăreni (Mîrleanu) în patrimoniul public al statului și în administrarea ANAR. Cererea a fost formulată de către reclamantă în calitatea sa de titular al unui drept de administrare al unui bun considerat proprietatea publică a statului, dreptul de administrare fiindu-i conferit reclamantei prin art. 2 și art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale Apele Române.

Obiectul acțiunii, astfel formulat, a fost circumstanțiat de către reclamantă prin precizările la acțiune depuse la Judecătoria Medgidia la 6 mai 2011, prin care a arătat că solicită restituirea dreptului de administrare asupra imobilului în virtutea calității procesuale conferite de art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, text potrivit căruia titularul unui drept de administrare este parte în litigiile referitoare la dreptul de proprietate publică, solicitând în același timp și recunoașterea dreptului de proprietate publică al statului asupra bunului în litigiu, drept în lipsa căruia dreptul său de administrare nu ar avea justificare legală.

Prin urmare, fiind învestit cu un astfel de obiect vizând un bun pentru care s-a cerut, în același timp, recunoașterea apartenenței la domeniul public al statului, s-a reținut că, în mod corect, tribunalul a dispus asupra acestei cereri de restituire a dreptului de administrare, critica din apelul pârâților referitoare la nesocotirea de către instanța de fond a obiectului cererii de chemare în judecată fiind considerată nefondată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, soluția de respingere dată de prima instanță a fost găsită, de asemenea, legală.

Astfel, s-a constatat că restituirea în cauză privește lacul natural liman fluviatil Dunăreni, în suprafață de 621 ha, situat în comuna Aliman, asupra căruia se invocă apartenența la domeniul public al statului în temeiul art. 136 alin. (3) și (4) din Constituția României, art. 3 alin. (1) și (2), art. 12 alin. (4) și pct. I din Anexa la Legea nr. 213/1998 și art. 3 din Legea nr. 107/1996.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate cu cele cuprinse la art. 2 și art. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 107/2002 a reieșit faptul că Administrația Națională Apele Române a primit, prin lege, un mandat special pentru reprezentarea intereselor statului în domeniul administrării apelor ce aparțin domeniului public al acestuia, ANAR urmând să exercite în numele statului toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu apele care intră în această categorie, obligația de apărare și asigurare a integrității acestui domeniu public revenind acestei autorități, pentru că dreptul de administrare nu poate fi înțeles în mod restrictiv, ca incluzând doar usus și fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând, deci, și dreptul de dispoziție (abusus) asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

Având în vedere că ANAR a fost creată având ca scop "cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă, monopol natural de interes strategic", conform art. 1 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 107/2002, această instituție, creată pentru a acționa în numele statului, ca un prepus al său în domeniul apelor aflate în domeniul public, are dreptul de a apăra și asigura integritatea resurselor de apă proprietatea statului, respectiv de a promova orice acțiune în justiție pentru a recupera bunurile statului ce îi sunt date în administrare.

Pe cale de consecință, dispozițiile speciale menționate conferă Autorității calitate procesuală activă în formularea acțiunii în revendicare promovate pentru apărarea și asigurarea integrității apelor proprietate publică a statului, cu scopul realizării obiectului său de activitate, acțiune pe care a formulat-o, nu în calitate de titular al dreptului real de proprietate asupra lacului Dunăreni (Mîrleanu), ci în calitate de reprezentant al statului, în numele acestuia.

Neîntemeiată a fost găsită și critica referitoare la respingerea excepției autorității de lucru judecat pentru că, așa cum a reținut instanța de fond, nu este îndeplinită condiția existenței triplei identități de părți, obiect și cauză cerută de art. 1201 C. civ. de la 1865, în raport de decizia nr. 2868/27 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, în cauza ce a format obiectul acelui dosar au avut calitate de părți Agenția Domeniilor Statului, care preluase calitatea de la Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol și Comuna Aliman și Guvernul României; obiectul cauzei l-a constituit anularea pozițiilor nr. 61 și nr. 62 din Anexa 16 la Hotărârea Guvernului nr. 904/2002 privind atestarea domeniului public al Județului Constanța, precum și al municipiilor, orașelor, comunelor din județ, iar cauza acțiunii s-a întemeiat pe dreptul de administrare al reclamantei. Or, în cauza de față, reclamantă este o altă instituție publică, respectiv Administrația Națională Apele Române, obiectul acțiunii îl formează acțiunea în revendicare a dreptului de administrare asupra imobilului lacul Dunăreni și a dreptului de proprietate publică a Statului Român, cauza acțiunii fiind întemeiată pe dreptul de proprietate publică al statului, stabilit potrivit normelor constituționale și legale.

Nu s-a putut reține nici efectul pozitiv al lucrului judecat într-o cauză în care a figurat ca parte Guvernul României, așa cum au susținut apelanții, pentru că reclamanta din prezenta cauză, respectiv Administrația Națională Apele Române nu face parte din structura Guvernului, ci are personalitate juridică distinctă și funcționează pe bază de gestiune și autonomie economică, în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor (art. 1 alin. (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 107/2002), iar reclamantei i-a fost atribuit un drept de administrare având ca obiect imobilul în litigiu proprietate publică a statului, drept de administrare care, potrivit caracteristicilor generale ale acestui drept, este un drept real principal care are o existență de sine stătătoare și pe care titularul său îl exercită în nume propriu în raporturile juridice cu celelalte subiecte de drept, altele decât statul. De aceea, nici opozabilitatea deciziei sus menționate nu s-a putut reține în raport cu un alt titular al dreptului de administrare, care a deținut acest drept la un moment dat, pentru că răspunderea pe care o antrenează actele sau faptele titularului dreptului de administrare în cadrul circuitului civil este o răspundere proprie, similară cu cea a partenerilor participanți la raportul juridic.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a reținut că, având în vedere că în litigiile finalizate prin deciziile civile menționate, instanțele au avut de analizat numai legalitatea Hotărârii Guvernului nr. 904/2002, ca act administrativ individual care a atestat apartenența lacului Dunăreni la patrimoniul Comunei Aliman și că nu se poate reține acestor hotărâri judecătorești un caracter constitutiv de drepturi care să poată fi opuse ca titlu de proprietate pentru pârâte, analiza în cadrul acțiunii în revendicare nu se poate realiza decât în raport cu actul administrativ ce ar putea constitui un astfel de titlu, respectiv în raport cu Hotărârea Guvernului nr. 904/2002.

S-a constatat că în procesul de comparare a titlurilor opuse de părți, tribunalul a valorificat Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, prin care s-a atestat includerea bunului în litigiu în domeniul public al statului și a apreciat în mod judicios, în raport cu prevederile constituționale și cele ale Legii nr. 213/1998, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 107/1996, că lacul Dunăreni (Mîrleanu) în suprafață de 621 ha, cuprinzând luciul de apă și malurile și cuvetele, aparține domeniului public al statului și se află în administrarea reclamantei ANAR.

Verificând criteriul declarației legii, desprins din partea finală a normei constituționale citate, la bunurile revendicate în cauză, respectiv existența unei prevederi legale care să permită includerea acestora în domeniul public și stabilirea titularului dreptului de proprietate publică, curtea de apel a reținut că Legea nr. 213/1998, lege organică aplicabilă litigiului, prevede în art. 3 alin. (2) că "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege", iar în anexa 1, care stabilește Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, Secțiunea I "Domeniul public al statului" pct. 3 prevede că domeniul public al statului este alcătuit din: apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare.

A constatat că interpretarea coroborată a acestor prevederi legale cu cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 impune în mod evident concluzia că lacurile naturale nu sunt incluse în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public local, administrat de consiliile locale potrivit Legii nr. 215/2001, ci fac parte din categoria bunurilor care aparțin exclusiv domeniului public al statului, evidențiate în Anexa la Legea nr. 213/1998 și reglementate ca atare de prevederile constituționale, iar această concluzie justifică legalitatea inventarierii lacului Dunăreni, ca imobil aflat în domeniul public al statului, prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 - care în Anexa 12, poziția 63910, prevede bunul revendicat ca imobil aflat în domeniul public al statului, dat în administrarea ANAR, dar și lipsa de eficiență juridică în procesul de comparare a titlurilor opuse de părțile litigiului a hotărârii de Guvern prin care bunul a fost inclus în domeniul public al Comunei Aliman, respectiv a Hotărârii Guvernului nr. 904/2002.

De asemenea, interpretarea acelorași dispoziții legale a condus la concluzia că în nicio situație legiuitorul nu face distincție, în raport de titularul dreptului de proprietate, între apa și malurile și cuvetele lacurilor care îndeplinesc criteriile pentru includerea lor în domeniul public al statului, în sensul că nu pot coexista asupra aceluiași imobil - lac - atât dreptul de proprietate publică al statului asupra apei cât și dreptul de proprietate publică al unității administrativ-teritoriale asupra terenului de sub apă. Dimpotrivă, când un bun imobil de acest tip aparține proprietății publice a statului, eventualele drepturi de administrare asupra diferitelor părți componente ale imobilului respectiv pot fi date mai multor titulari, care vor fi însă, fie autorități ale administrației publice centrale, fie instituții publice de interes național (art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998).

Curtea a reținut însă, că niciuna dintre cele două hotărâri de Guvern invocate de părți nu constituie titlu de proprietate în sensul celor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 213/1998, prin care se transmite în proprietatea publică anumite bunuri, pentru că nu sunt acte cu caracter translativ, ci au doar efect constatator și anume, de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului, respectiv al unității administrativ-teritoriale.

Lipsa efectului constitutiv al dreptului de proprietate atrage și lipsa de relevanță a celor două hotărâri de Guvern în determinarea titularului dreptului de proprietate publică asupra bunului revendicat - care se stabilește conform prevederilor Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 107/1996 - și, pe cale de consecință, și lipsa de temei legal a concluziei referitoare la caracterul preferabil al titlului pârâților prin raportare la hotărârea de Guvern din 2002.

De asemenea, s-a apreciat că Hotărârea nr. 24/1999 a Consiliului local privind însușirea inventarului bunurilor din domeniul public al Comunei Aliman nu este decât un act prealabil adoptării de către Guvern a hotărârii de atestare a apartenenței bunurilor la domeniul public, având natura juridică a unui act preparator, care nu produce efecte juridice proprii, fiind supuse aprobării prin actul de autoritate al Guvernului și, în consecință, nu reprezintă un titlu pentru justificarea dreptului de proprietate al comunei asupra bunurilor inventariate în domeniul public de interes local.

Critica apelanților - pârâți, potrivit căreia prima instanță nu a avut în vedere încheierile de intabulare nr. 1106/21 mai 2003 și nr. 2384/26 iunie 2007 ale OCPI prin care imobilul revendicat a fost intabulat în cartea funciară în regim de drept public în beneficiul comunei, a fost de asemenea, apreciată nefondată.

Aceasta întrucât, sub imperiul Legii nr. 7/1996, la data emiterii încheierilor sus menționate, intabularea în cartea funciară a unui drept de proprietate nu era constitutivă de drepturi, ci asigura numai opozabilitatea față de terți a dreptului înscris, legiuitorul neîndepărtându-se de la regula opozabilității față de terți a înscrierilor, specifică sistemului registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare.

S-a arătat că față de criteriul mărimii bazinului hidrografic lacul Dunăreni, în suprafață de 621 ha, face parte din categoria apelor din domeniul public al statului și conform art. 4 alin. (1) teza ultimă și alin. (2) din Legea nr. 107/1996 modificată, indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă constituie un drept exclusiv al Guvernului exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

Statul a urmărit în raport de valoarea economică atribuită resurselor de apă de pe teritoriul național și de natura acțiunilor pe care le implică valorificarea lor, anume de interes general, să asigure o reglementare strictă a acestei resurse, sustrăgând astfel apele din sfera domeniului privat pentru a le include în categoria domeniului public (al statului sau al autorității locale, după caz, conform distincției prevăzute de art. 7 din Legea nr. 310/2004) stabilind că resursele de apă constituie "monopol natural de interes strategic".

Dreptul de administrare al acestei resurse a fost atribuit unei autorități publice centrale stabilite prin lege specială, prezumându-se că doar în această modalitate se poate asigura valorificarea ei eficientă, în prezent această autoritate fiind ANAR.

În consecință, reținând că în mod corect s-a stabilit că imobilul în litigiu - lacul Dunăreni - este un bun proprietate publică a statului și se află în administrarea reclamantei, s-a constatat că legal tribunalul a admis acțiunea și a dispus restituirea către reclamantă a dreptului de administrare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Comuna Aliman, prin Primar și Consiliul local Aliman, solicitând admiterea acestuia și modificarea, în tot, a hotărârilor atacate în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea recursului au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că instanțele de fond nu au ținut cont de aplicabilitatea în timp a Legii nr. 107/1996 coroborată cu Legea nr. 213/1998, varianta în vigoare la data emiterii Hotărârii Guvernului nr. 904/2002 și nici de intabularea dreptului de proprietate al unității administrativ teritoriale, realizată la nivelul anului 2003.

S-a susținut că la data inventarierii lacului Dunăreni în domeniul public al unității administrativ-teritoriale și la data intabulării dreptului de proprietate, respectiv la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra lacului potrivit Hotărârii Guvernului nr. 904/2002, art. 3 din Legea nr. 107/1996 nu făcea distincție între domeniul public al statului și domeniul public al unității administrativ-teritoriale, așa cum era prevăzut prin Legea nr. 213/1998.

S-a mai arătat că alin. (1) al art. 3 din Legea nr. 107/1996 a fost modificat abia în anul 2004, prin Legea nr. 310/2004, iar diferența dintre reglementarea anterioară și reglementarea ulterioară privește doar mențiunea expresă privind încadrarea lacurilor, în mod explicit, în domeniul public al statului.

Recurenții au mai precizat că încheierea nr. 1106/21 mai 2003, de intabulare a dreptului de proprietate al Comunei Aliman, s-a făcut în baza legii în vigoare la data intabulării, respectiv varianta inițială a art. 3 din Legea nr. 107/1996.

S-a arătat că, în acest context, potrivit normelor legale în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate, atât Hotărârea Guvernului nr. 904/2002, cât și intabularea dreptului de proprietate publică, sunt acte emise în condițiile legii.

Astfel, legea a fost respectată la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâta Comuna Aliman și, ca atare, instanța trebuia să aibă în vedere, cu prioritate, acest aspect la pronunțarea hotărârii și să constate că unitatea administrativ-teritorială putea deține în domeniul public lacurile care nu erau de interes național.

Aceasta întrucât, în perioada 1998-2004, lacurile și plajele, care nu erau declarate de interes național sau județean, făceau parte din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, potrivit punctului 3 din Anexa 3 la Legea nr. 213/1998 coroborată cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 107/1996. În aceste condiții, ulterior modificării art. 3 din lege, Statul avea obligația să transfere dreptul de proprietate publică asupra lacului Dunăreni, din domeniul public al unității administrativ-teritoriale în domeniul statului, în condițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998.

În speța de față, Statul Român nu a făcut nicio solicitare Consiliului local Aliman pentru transferarea dreptului de proprietate, legal dobândit și intabulat de către unitatea administrativ-teritorială, în condițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998.

Pe de altă parte, instanța de apel a apreciat că Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, prin care a fost inventariat lacul Dunăreni în domeniul statului, nu este constitutivă de drepturi, deci nu reprezintă titlu de proprietate și nu poate justifica o eventuală comparare a titlurilor.

Astfel fiind și pentru că Statul nu a efectuat procedura legală de transferare a lacului Dunăreni din domeniul public al comunei Aliman în domeniul public al Statului, prin hotărâre de consiliu local, așa cum prevăd dispozițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, nu a fost justificat dreptul reclamantei în promovarea acțiunii.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

Prin promovarea acțiunii în justiție, astfel cum a fost ea precizată în fața primei instanțe, reclamanta-intimată Administrația Națională Apele Române a tins la recunoașterea și "restituirea" dreptului său de administrare asupra Lacului Dunăreni (Mîrleanu), în suprafață de 621 ha., situat pe raza localității Aliman, județul Constanța.

Reclamanta a opus acest drept de administrare unității administrativ-teritoriale (comuna Aliman), în al cărei domeniu public fusese inclus imobilul - lacul natural - conform H.G. nr. 904/2002 privind atestarea domeniului public al județului Constanța, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Constanța.

Pentru a-și justifica legitimarea procesuală și în continuare, justețea pretențiilor sale, reclamanta s-a prevalat de H.G. nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului, hotărâre în a cărei Anexă 12, la poz. 63910 figurează lacul Dunăreni, dat în administrarea Administrației Naționale Apele Române (ANAR).

Soluția de admitere a acțiunii pronunțată de prima instanță, validată de instanța de apel, s-a întemeiat în principal pe prezumția de legalitate a acestei hotărâri de Guvern și pe faptul că imobilul, prin caracteristicile lui, este unul care face parte din domeniul public al statului, putând fi transmis, ca atare, în administrarea reclamantei.

În speță însă, legalitatea H.G. nr. 1705/2006 a fost contestată în fața instanței de contencios-administrativ (obiect al dosarului nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), ceea ce a determinat suspendarea judecății prezentei cauzei aflate în faza procesuală a recursului, conform încheierii din 20.09.2017, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Reluarea judecății s-a realizat în contextul pronunțării Deciziei nr. 2483/12.06.2020 a ÎCCJ - SCAF, prin care, respingându-se recursul declarat de Administrația Națională Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Dobrogea și Guvernul Românei, a fost validată soluția de primă instanță (sentința nr. 3580/16.11.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) potrivit căreia s-au anulat parțial, ca nelegale, mai multe poziții din Anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006, respectiv: 63900, 63903, 63910, 63911, 63912, 63913, 63913, 63918, 63919, 63920, 63921, 63922, 63932, 63933, 63934, 63936, 63937, 63938, 63939, 63941, 63942 și 63943, așadar inclusiv poziția la care figurează lacul, obiect la prezentului litigiu.

Față de acest nou context procesual, recurenții-intimați au invocat, ca motiv de ordine publică, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Administrația Națională Apele Române, excepție care are caracter întemeiat.

Astfel, ceea ce a făcut obiectul judecății în fața instanței de contencios-administrativ a fost tocmai dreptul de administrare de care se prevalează reclamanta în prezenta cauză atunci când solicită obligarea pârâților la respectarea și restituirea lui.

Or, învestită cu analiza legalității dobândirii acestui drept de administrare, instanța de contencios-administrativ a stabilit că acesta nu poate aparține Administrației Naționale Apele Române întrucât la data adoptării H.G. nr. 1075/2006, bunurile menționate în Anexă (pozițiile anulate) se aflau în administrarea Agenției Domeniilor Stuatului și ulterior, în cea a Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol.

S-a reținut că "prevederile care au reglementat dreptul de administrare al Agenției Domeniilor Statului asupra terenurilor aflate permanent sub luciu de apă/terenurilor cu destinație agricolă care includ amenajări piscicole au instituit un regim special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 107/1996 și ale O.U.G. nr. 107/2002, distincția recurentei-pârâte între dreptul de administrare al cuvetei lacurilor și cel al fondului piscicol prin prisma titularilor acestor drepturi fiind, în speță, artificială".

Or, aceste dezlegări ale instanței de contencios-administrativ sunt intrate în autoritatea lucrului judecat și se impun ca atare în fața instanței civile dat fiind raportul dintre cele două jurisdicții, atunci când cea civilă suspendă judecata pentru a aștepta să se dea dezlegare unei chestiuni prejudiciale (aflate în competența exclusivă a jurisdicției contenciosului administrativ) cu repercusiuni asupra soluționării cauzei civile.

Este vorba despre modalitatea în care se produce efectul pozitiv al lucrului judecat într-un litigiu care are legătură cu ceea ce s-a dezlegat deja jurisdicțional, litigiu a cărui judecată - tocmai în considerarea unei astfel de legături - nu poate ignora și nici contrazice ceea ce s-a tranșat anterior, în mod definitiv, de către o altă instanță.

În acest sens, dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reglementând acest aspect al lucrului judecat, statuează că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Or, reclamanta-intimată Administrația Națională Apele Române din prezenta cauză este partea în raport cu care s-a stabilit în litigiul desfășurat în fața jurisdicției de contencios-administrativ că îi lipsește dreptul de administrare de care se prevalează și a cărui valorificare o urmărește în fața instanței civile.

Susținerea acesteia că demersul său este în continuare justificat și că își demonstrează legitimarea procesuală activă întrucât dreptul său de administrare ar decurge din lege - în temeiul căreia este inclus bunul în domeniul public al statului care, în continuare, îl poate da în administrarea acesteia, astfel încât în baza O.U.G. nr. 107/2002 este "administrator de drept" al lacurilor naturale din România, inclusiv al celor aflate pe teritoriul județului Constanța, - este nefondată și contrazice flagrant efectele lucrului judecat.

Fiind parte în litigiul anterior, față de reclamantă operează relativitatea efectelor hotărârii judecătorești sub un dublu aspect: al obligativității și al autorității lucrului judecat, ceea ce înseamnă deopotrivă, executarea dispozițiilor acesteia și imposibilitatea de a repune în discuție ceea ce s-a tranșat în prezența sa la procedura judiciară anterioară.

Spre deosebire de terți, față de care hotărârea are doar valoare de opozabilitate stricto-sensu (art. 435 alin. (2) C. proc. civ.), partea nu are posibilitatea de a mai pretinde sau de a tinde la a face dovada contrară celor statuate în raport cu aceasta pentru că ar însemna nesocotirea efectelor obligatorii ale autorității de lucru judecat.

Astfel fiind, reclamanta nu mai poate pretinde efectuarea altor verificări de către instanța civilă în legătură cu dreptul său de administrare asupra lacului în litigiu, câtă vreme s-a statuat deja irevocabil că acesta nu se află în patrimoniul său, cu titlu de administrare, ci, potrivit actelor normative speciale în materie, la data adoptării H.G. nr. 1075/2006, administrarea aparținea Agenției Domeniilor Statului și ulterior, Companiei Naționale a Fondului Piscicol.

Ca atare, dând valoare efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al Deciziei nr. 2483/12.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a tranșat, în maniera arătată, chestiunea prejudicială vizând pe titularul dreptului de administrare asupra Lacului Dunăreni, obiect al prezentului litigiu, Înalta Curte urmează să constate că reclamanta nu își justifică legitimarea procesuală în a solicita obligarea pârâților să îi respecte și să îi "restituie" acest drept.

În consecință, recursul pârâților va fi admis și conform art. 314 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va fi casată în parte decizia din apel (cu menținerea soluției de anulare asupra apelului intervenientului) și în tot sentința primei instanțe, cu consecința respingerii acțiunii, ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă (casarea sentinței va fi una totală, chiar în contextul în care aceasta dăduse dezlegare, prin respingere, excepțiilor vizând lipsa calității procesuale pasive și autorității de lucru judecat, câtă vreme soluția asupra calității procesuale active înseamnă, în realitate, o lipsă de învestire a instanței, care nu se mai poate pronunța astfel asupra niciunui alt aspect, de fond sau de procedură).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții Comuna Aliman prin Primar și Consiliul local Aliman împotriva deciziei nr. 98/C din 14 septembrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și, în tot, sentința nr. 2841 din 29 octombrie 2015 a Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Respinge cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2021.