ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3604/2020

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017, la data de 16 martie 2017, pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Uniunea Națională a Barourilor din România plângere împotriva refuzului pârâtului de a răspunde contestației formulate împotriva deciziei nr. 52/2016 a Consiliului Baroului Bacău.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 142 pronunțată la 18 octombrie 2017 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Uniunea Națională a Barourilor din România, ca nefondată. A obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile 142 pronunțată la 18 octombrie 2017 de către Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat. În ceea ce privește situația medicilor de familie din România: Medicul, spre deosebire de alți profesioniști liberi, este obligat să respecte numeroase acte normative, elaborate de fapt de către cel cu care semnează contractul. În această circumstanță, cînd o normă este elaborată de cel cu care faci un contract, atunci relația seamănă extrem de mult cu relația contractuală dintre un salariat și un angajator. Angajatorul "tipic" este entitatea legală cu care lucrătorul semenază un contract, denumit "de muncă", și cu care sindicatele realizează negocieri colective, contractul fiind supus Regulilor Codului Muncii. Angajatorul este cel care face regulile contractului - în relația medicului de familie cu CAS, CAS face regulile. Relația medicului cu cabinet cu CAS este una extern de apropiată ca tipologie de relația unui angajat cu angajator, potrivit căreia, relația angajatorului cu angajatul său este de tip "dependență", angajatul fiind dependent și subordonat angajatorului. In situația medicului de familie, acesta este dependent inclusiv de modalitatea in care el este plătit de CAS. Cabinetele medicale sînt dependente de modul în care casele de asigurări, sau Casa Națională, stabilește modurile de plată a acestora: pe puncte, pe capitație, pe serviciu etc. Nu medicul stabilește modul de plată, nu medicul stabilește valoarea punctajelor. In acest context, este evident pentru toți că relația dintre cabinet și CNAS/CASJ este de tip "subordonare". Interesant este că, în unele analize, profesia liberă este definită ca acea profesie în care, între beneficiar, cetățeanul, sub formă de "client", și executor (în cazul nostru, medicul) nu se interpune un intermediar. Or, în relația dintre cetățean și cabinet se interpune casa de asigurări. Cea mai clară definiție a medicului salariat este cea adoptată de Plenary Assembly of the Doctor Staiiding Committee of The European Economic Commission pe 7 iunie 1968 la Brussels și completată de General Assembly of the Staiiding Committee la 29/30 November 1968 (C. pen. 200/69), potrivit căreia "Medicul/Doctorul Salariat este acel medic/doctor în relație contractuală sau statutara cu o instituție publică sau privată, printr-un agrement/contract prin care efectuează, sub control specific servicii medicale sau servicii administrative medicale". Această definire face ca medicii, în contract cu casele de asigurări în Uniunea Europeană, să fie și ei considerați ca salariați. În ceea ce privește conceptul de profesie liberala in România, legislația nu cuprinde un cadru general de reglementare, exercitare si control privind legalitatea profesiilor liberale. De exemplu, profesia de medic, care este o profesie reglementată și considerată în mod tradițional liberală, poate fi exercitată atât individual cât și prin contract de muncă. Însă sub aspect fiscal, această profesie va fi considerată independentă și liberală numai în condițiile în care se exercită individual și/sau într-o formă de asociere. Așadar, liberalismul tradițional al unei profesii și independența ca principiu al acesteia nu se confundă cu noțiunea de profesie liberală în sens fiscal și nici cu independeța activităților în sens fiscal. In ceea ce privește faptul ca instanța considera ca activitatea desfășurata de B., in calitate de profesor de medicina la Facultatea de Medicină, poate fi asimilata învățământului juridic superior conform art. 16 lit. b) din Legea pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, excepția reglementata expres de art. art. 16 lit. b) din L 51/1995 face referire la activitatea didactica in cadrul facultăților de drept. Apreciază ca aspectul reținut de CEDO in cauza Mateescu contra României, potrivit căruia "Nu a fost prezentat niciun argument pentru a dovedi că, în cazul în care acesta ar exercita simultan ambele profesii, demnitatea și independenta vreuneia din ele ar fi afectată în vreun fel" are aplicabilitate si in speță.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România nu a formulat întâmpinare.

Aspecte de fapt relevante Prin decizia nr. 165/04 din 04.11.2016 a Comisiei Permanente a Uniunii Naționale a Barourilor din România s-a aprobat primirea în profesia de avocat a candidaților declarați admiși la examen și care au depus cerere de înscriere la examen la Baroul Bacău, printre acești candidați figurând și reclamantul A.. În aceeași decizie s-a menționat că Baroul Bacău va efectua înscrierea în tabloul avocaților, cu respectarea condițiilor și după îndeplinirea formalităților prevăzute de Legea nr. 51/1995 și de Statutul profesiei de avocat. Prin cererile nr. x/21.11.2016 și y/09.12.2016, reclamantul s-a adresat Baroului Bacău pentru a fi înscris în barou începând cu data de 09.12.2016, precizând că dorește înscrierea pe tabloul avocaților stagiari. Cererile reclamantului au fost respinse de Consiliul Baroului Bacău prin decizia nr. 52/19.12.2016, motivat de faptul că A. se află în stare de incompatibilitate generată de activitatea salarizată din cadrul Spitalului Județean de Urgență Bacău (medic primar, secția chirurgie pediatrică), fiind invocate în drept prevederile art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995. S-a menționat în cuprinsul actului că decizia de primire în profesie nr. 165/04/04.11.2016 va produce efecte doar de la data încetării stării de incompatibilitate, potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și potrivit deciziei nr. 297/2014 a Curții Constituționale. Reclamantul a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 52/19.12.2016, contestație ce a fost soluționată de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România prin decizia nr. 232/23.03.2017. Contestația a fost admisă, cu consecința retrimiterii cauzei la Baroul Bacău pentru a face aplicarea Hotărârii Consiliului UNBR nr. 126/04.06.2016, așa cum a fost modificată prin Hotărârii Consiliului UNBR nr. 160/03.09.2016, în sensul înscrierii reclamantului pe Tabloul avocaților incompatibili. Reclamantul A. este nemulțumit de răspunsul dat contestației sale, apreciind că nu există niciun impediment împotriva înscrierii sale în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei, invocând situația asemănătoare din cauza Mateescu contra României, susțineri pe care le reiterează și în recurs.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Înalta Curte, examinând motivele de recurs, acțiunea, probele cauzei și legislația aplicabilă, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. întrucât hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare. Astfel, în cererea de recurs se susține, în esență, că hotărârea instanței de fond se întemeiază pe interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995 potrivit cărora: "Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat.,, Se arată de către recurent că medicina este o profesie considerată, în mod tradițional, liberală iar activitatea desfășurată de d-nul Mateescu, profesor de la Facultatea de medicină, (a cărui situație juridică a făcut obiectul analizei CEDO) nu poate fi asimilată învățământului superior juridic pentru a ne afla în ipoteza de excepție reglementată la art. 16 lit. b) din L.51/1995. Contrar susținerilor recurentului, potrivit dispozițiilor legale, este incompatibilă exercitarea profesiei de avocat cu o activitate salarizată iar recurentul reclamant se află tocmai în această situație, încheind un contract de muncă cu Spitalul Bacău (medic primar, secția Chirurgie Pediatrică). Exemplele oferite de către d-l A. prin depunerea la dosar a înscrisurilor de la f.49-52 nu prezintă relevanță în cauză, d-na C. deținând simultan calitatea de avocat și doctor în psihologie, această din urmă calitate nefiind sinonimă cu calitatea de salariat. În privința înscrisurilor ce îl vizează pe d-nul D. -fila x, Înalta Curte nu se află în situația de a verifica modalitatea în care acesta cumulează cele două calități, de cadru didactic în învățământul superior medical și de avocat însă remarcă faptul că, la data intrării sale în Barou -1.02.2003, Legea nr. 51/1995 se prezenta într-o altă formă, la art. 15 lit. b) menționându-se:, Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:...activitatea didactică universitară și de cercetare de specialitate juridică,,. Corect a stabilit instanța de fond că susținerile reclamantului, care invocă similaritatea situației sale cu situația descrisă în hotărârea din 14.01.2014 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mateescu contra României, sunt nefondate, în respectiva cauză fiind analizată ingerința în exercitarea dreptului la respectarea vieții private derivată din aplicarea prevederilor art. 15 lit. b) din Legea nr. 51/1995, conform cărora exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu ocupațiile care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri, reținându-se că aceste prevederi nu sunt suficient de previzibile în vreme ce, în speța de față, s-a constatat existența unei stări de incompatibilitate a reclamantului derivând din aplicarea prevederilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995. Or, prevederile art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995 sunt clare și previzibile, raportând starea de incompatibilitate la existența unei activități salarizate în cadrul altor profesii decât cea de avocat, fiind evident pentru orice interpret că existența unui contract individual de muncă din cadrul unei alte profesii atrage starea de incompatibilitate cu exercitarea profesiei de avocat. Cu alte cuvinte, în prezenta speță accentul cade asupra calității de salariat a recurentului, calitate care atrage incompatibilitatea raportat la profesia de avocat, spre deosebire ca cauza Mateescu unde s-a analizat incompatibilitatea cu exercitarea profesiei de avocat a oricărei persoane care exercită deja o " "ocupație care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri.,, Astfel, în acord cu cele statuate de către CEDO cu referire la cererea nr. x/10, Înalta Curte consideră că decizia autorităților de a condiționa exercitarea de către reclamant a profesiei de avocat de calitatea de salariat a acestuia, deși fusese deja acceptat în barou după ce luase examenul de admitere, constituie o ingerință în exercitarea dreptului acestuia la respectarea vieții sale private. O astfel de ingerință poate duce la constatarea încălcării art. 8 din Convenție dacă nu poate fi justificată, în temeiul art. 8 § 2, ca fiind prevăzută de lege, urmărind unul sau mai multe din scopurile legitime enumerate în dispoziția respectivă și ca fiind necesară într-o societate democratică pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective. În prezenta cauză, măsura contestată era întemeiată pe art. 15 lit. a) din Legea pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Prin urmare, ingerința era bazată pe dreptul intern iar ipoteza reglementată la lit. a) stabilește cazurile de compatibilitate cu suficientă precizie și claritate, referindu-se în mod neechivoc la, activitatea salariată în cadrul altei profesii,,. Înalta Curte apreciază că trebuie stabilit dacă scopul urmărit este unul legitim, iar, dacă acest criteriu este îndeplinit, trebuie, în continuare, analizat dacă există un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Aplicând aceste criterii cauzei de față, instanța de recurs apreciază că scopul urmărit de legiuitor este acela de a crea o independență efectivă a avocaților în exercitarea profesiei lor, prin evitarea existenței unor influențe de natură să creeze suspiciuni referitoare la desfășurarea corectă a actului de justiție, ceea ce reprezintă un scop legitim. Referitor la existența unui raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia, Înalta Curte reține că, în esență, principiul proporționalității impune ca mijloacele utilizate să rămână în limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea scopului avut în vedere. De asemenea, în evaluarea proporționalității este relevant dacă obiectivul urmărit ar putea fi îndeplinit prin mijloace mai puțin discriminatorii decât cele folosite. Așa cum judicios arată instanța de fond, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat este liberă și independentă, asigurând un serviciu public, astfel încât sunt necesare și garanții ale acestor principii. Incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii constituie o asemenea garanție, independența avocatului presupunând ca acesta să nu exercite nicio altă activitate care să-l plaseze într-o stare de subordonare juridică sau care să-i impună reguli diferite ce ar putea constitui obstacole în îndeplinirea profesiei sale. Această incompatibilitate reprezintă în același timp și o garanție pentru cetățenii care recurg la serviciile unui avocat în virtutea dreptului lor constituțional la apărare. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că măsura contestată în speță se circumscrie unui obiectiv legitim iar mijloacele utilizate sunt proporționale cu scopul urmărit.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 și urm. C. proc. civ., urmând a se face aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în sensul obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România, în sumă de 800 RON reprezentând onorariu de avocat.