ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3083/2020

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: - anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 5299/09.04.2014 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/17.02.2014, ambele emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași; - anularea creanței în cuantum de 3.251.825,89 RON și a accesoriilor aferente acesteia: - suspendarea actelor administrative contestate. - Reclamanta a formulat cerere modificatoare la acțiunea introductivă de instanță prin care a invocat noi motive de nelegalitate a actelor contestate, respectiv: - greșita aplicare a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 796/2004 în ceea ce privește prescripția; în opinia sa, în raport la data săvârșirii pretinsei abateri (19.03.2009) și data depunerii cererii de plată, rezultă că la momentul emiterii procesului-verbal contestat, respectiv 7.02.2014, intervenise prescripția pentru aplicarea sancțiunii reducerii/excluderii de la schema de plată pentru suprafață; - încălcarea normelor de drept material europene privind regimul aplicabil pretinsei nereguli săvârșite - Regulamentul (CE) nr. 796/2004 Regulamentul (CE) nr. 1973/2004, Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, O.U.G. nr. 125/2005; - greșita interpretare și aplicare a noțiunii de "culpă" cu privire la pretinsa neregulă săvârșită - art. 68 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 și art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009. Reclamanta arată faptul că APIA nu a stabilit că ar fi vorba despre o supradeclarare intenționată sau că suprafața exclusă nu ar fi fost exploatată de A. S.R.L.. Or, pentru a fi dispusă sancțiunea, APIA trebuia să indice acțiunea culpabilă, ceea ce nu s-a întâmplat. În ceea ce privește prejudiciul, reclamanta a arătat că i se impută, practic, un prejudiciu produs prin fapta unui terț; - încălcarea art. 51 alin. (2a) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 referitoare la condițiile de eligibilitate pe care cererea unică pentru suprafață trebuie să le îndeplinească. - greșita aplicare a sancțiunilor prevăzute în regulamentele comunitare în cazul săvârșirii de nereguli, prin extinderea aplicării lor la finanțarea națională; - analiza ar fi trebuit făcută diferit, pe fiecare tip de finanțare, întrucât în cazul supradeclarării pentru PNDC operează doar reducerea corespunzătoare a subvenției pentru suprafața supradeclarată.

Soluțiile de declinare și regulatorul de competență pronunțat în cauză 2.1. Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2756/17.10.2014, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași, secția de contencios administrativ și fiscal. 2.2. Tribunalul Călărași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1106/26.11.2014, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență. 2.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 462/05.02.2015, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 3. Procedura derulată în fața primei instanțe 3.1. Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 18.03.2016, Curtea de Apel a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate. De asemenea, instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interesul APIA Călărași formulată de S.C. B. S.R.L.. 3.2. Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 08.04.2016, Curtea de Apel a constatat că petenta B. S.R.L. a declarat cale de atac împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie și, în baza art. 64 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei până la soluționarea căii de atac. La data de 18.11.2016, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, având în vedere faptul că, prin decizia nr. 1885/14.06.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de B. S.R.L.. Cauza a fost repusă pe rol, acordându-se termen la data de 20.01.2017. 3.3. La termenul de judecată din data de 21.04.2017, Curtea de Apel a încuviințat părților administrarea probei cu înscrisuri.

Soluția pronunțată de instanța de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1440 din 21.04.2017, a respins acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., care a solicitat casarea acesteia și: a) în principal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe; b) în subsidiar, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost modificată. 5.1. În dezvoltarea primului motiv de recurs, partea a arătat faptul că instanța de fond: 5.1.1. s-a limitat să redea fidel argumentele celor două pârâte pentru a fundamenta soluția de respingere a acțiunii, împrejurare care echivalează cu nemotivarea sentinței; 5.1.2. a analizat cererea dedusă judecății dintr-o perspectivă diferită față de aceea pentru analiza căreia a fost învestită de A.; 3.1.3. nu a analizat critica A. privind încălcarea principiului neretroactivității legii, prin indicarea în actele administrative atacate a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011; 5.1.4. nu a analizat prevederile din Regulamentul nr. 796/2004 în ceea ce privește prescripția dreptului APIA de a aplica sancțiunea; 5.1.5. a omis complet să analizeze temeinicia și cuantumul creanței de 3.251.825,89 RON stabilită prin actele administrative aflate în discuție; 5.1.6. a preluat în motivarea soluției pronunțate și o serie de inadvertențe între suprafețele pretins supradeclarate; de pildă, Curtea de Apel a reținut că suprafața exclusă se va raporta procentual la suprafața rezultată, iar nu la suprafața declarată inițial de A. - din acest motiv, a rezultat o supradeclarare de 23,74%, în loc de 18,99% cât era corect, adică suficient cât să depășească pragul de 20% pe care și-au întemeiat intimatele - pârâte soluția de respingere a contestației. Toate aceste aspecte se impun a fi clarificate în cadrul unei expertize tehnice de specialitate în cadrul rejudecării pe fond de către Curtea de Apel București, ca urmare a casării cu trimitere (prima instanță a respins proba cu expertiză ca nefiind utilă cauzei). 5.2. În dezvoltarea celui de al doilea motiv de recurs, partea a formulat următoarele critici de nelegalitate în privința sentinței contestate: 5.2.1. instanța a aplicat greșit prevederile O.U.G. nr. 66/2011, act normativ inexistent la momentul depunerii Cererii de plată; 5.2.2. instanța nu a sancționat necompetența APIA în analizarea validității Contractului de asociere în participațiune; 5.2.3. instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 în ceea ce privește prescripția dreptului APIA de a aplica sancțiunea; 5.2.4. instanța a aplicat greșit regulamentelor europene incidente în speță; noțiunea de "culpă" cu privire la pretinsa neregulă săvârșită de societate a fost greșit interpretată și aplicată de instanță în raport de dispozițiile art. 68 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003; 5.2.5. instanța a reținut greșit data de formulare a cererii A. către Agenția Domeniilor pentru aprobarea semnării Contractului de asociere în participațiune; 5.2.6. instanța a interpretat greșit regimul juridic aplicabil contractului de concesiune, precum și contractului de asociere în participațiune.

Apărările formulate în cauză 6.1. Intimata Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a formulat întâmpinare în care a invocat excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar. 6.2. Intimata Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar. 6.3. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă în cauză de intimata Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași .

Soluția instanței de recurs 7.1. Referitor la excepția nulității recursului În raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, deoarece criticile prezentate în memoriul de recurs promovat de recurenta A. S.R.L. pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 7.2. Referitor la recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Așa cum s-a prezentat la pct. 1 al deciziei de față, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a supus controlului instanței specializate, pe calea prevăzută în art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 5299/09.04.2014 și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/17.02.2014, ambele emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată. Reevaluând materialul probator administrat în cauză prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, pentru a răspunde la criticile de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține următoarele: Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/17.02.2014, organele de constatare din cadrul APIA - Centrul Județean Călărași au stabilit în sarcina reclamantei S.C. A. S.R.L. o creanță bugetară în cuantum de 3.251.825,89 RON, deoarece au considerat că aceasta a primit necuvenit sprijin pentru o suprafață de 1329,36 ha teren arabil ce a făcut obiectul cererii de plată pentru schemele de sprijin pe suprafață nr. x/19.03.2009. În concret, emitentul actului administrativ anterior nominalizat a constatat faptul că suprafața de 1329,36 ha teren arabil ce a făcut obiectul contractului de asociere în participațiune nr. x/31.03.2005 încheiat de reclamantă cu dl. C. nu putea fi adusă în mod legal ca aport în asociere, întrucât fusese concesionată de dl. C. de la Agenția Domeniilor Statului, prin contractul de concesiune nr. x/20.05.2003. Potrivit prevederilor acestui ultim contract și celor ale art. 55 din H.G. nr. 216/1999 privind normele de aplicare a Legii 219/1998, terenul concesionat trebuia exploatat în mod direct de concesionar, iar acesta nu putea fi subconcesionat decât cu acordul prealabil al concedentului, acord care nu a existat în cauză. În aceste condiții, autoritatea intimată a considerat că dreptul de utilizare al terenului în suprafață de 1329,36 ha nu se poate justifica prin intermediul contractului de asociere în participațiune depus de reclamantă. Împotriva procesului-verbal mai sus arătat, recurenta A. S.R.L. a formulat contestație administrativă prin care a solicitat revocarea în tot a acestuia și a invocat următoarele motive de nelegalitate: necompetența APIA de a face aprecieri asupra validității contractelor civile ce fac dovada dreptului de folosință a terenului, inexistența culpei societății și nelegalitatea sancțiunii dispuse inclusiv prin prisma Regulamentului (CE) nr. 73/2009, greșita aplicare a sancțiunii prin raportare la dispozițiile art. 138 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004 al Comisiei din 29 octombrie 2004. Prin Decizia nr. 5299/09.04.2014, intimata Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași a soluționat contestația formulată de recurentă, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată. 7.2.1. Criticile recurentei prezentate la pct. 5.1.3 și 5.1.4 din decizie sunt nefondate. Conform dispozițiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, controlul de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ se exercită asupra deciziilor emise în soluționarea contestației administrative, iar nu direct asupra actelor administrative împotriva cărora s-a formulat contestația prevăzută de art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011. Așadar, din interpretarea normelor anterior arătate, rezultă că instanța specializată nu poate analiza decât motivele de nelegalitate ale titlului de creanță invocate de parte în cadrul contestației administrative. Pe cale de consecință, motivele noi de nelegalitate nu pot fi suspuse cenzurii instanței, în condițiile în care nu au făcut obiectul analizei autorității publice care a emis decizia de soluționare a contestației administrative. În raport de aspectele anterior prezentate, în mod corect prima instanță a reținut că nu se poate investi cu analizarea motivelor de nelegalitate referitoare la: - greșita aplicare a prevederilor Regulamentului CE 796/2004 în ceea ce privește prescripția; - încălcarea dispozițiilor art. 51 alin. (2a) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 referitoare la condițiile de eligibilitate pe care cererea unică pentru suprafață trebuie să se îndeplinească. 7.2.2. În raport de aspectele reținute la pct. 7.2.1, instanța de control judiciar apreciază că nu se impune analizarea criticilor de nelegalitate prezentate la pct. 5.2.3 din decizia de față. 7.2.3. Critica recurentei de la pct. 5.2.1 din decizie este nefondată. Recurenta susține faptul că procesul-verbal contestat în cauză a fost emis în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, act normativ inexistent la momentul formulării cererii de plată, motiv pentru care se impune anularea acestuia. Partea invocă, în acest sens, Decizia Curții Constituționale a României nr. 66/2015, prin care a fost clarificată chestiunea încălcării principiului neretroactivității legii prin aplicarea prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 în controalele vizând nereguli săvârșite în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003. Critica recurentei nu este fondată. Conform Deciziei Curții Constituționale anterior arătate, calificarea neregulii și stabilirea creanțelor bugetare se face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii, potrivit principiului tempus regit actum, fără a se putea combina dispozițiile de drept substanțial din O.G. nr. 79/2003 cu cele ale O.U.G. nr. 66/2011, "în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului." În speța de față, la data efectuării controlului, O.U.G. nr. 66/2011 era în vigoare, motiv pentru care în mod corect procesul-verbal contestat s-a întemeiat în drept pe prevederile acesteia, incidente din perspectiva procedurii aplicate. Calificarea neregulii reținute în sarcina recurentei nu a avut în vedere norme de drept substanțial prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011 pentru a putea reține aplicarea retroactivă a legii. 7.2.4. Critica recurentei de la pct. 5.2.2 din decizie este nefondată. În mod justificat, prima instanță a apreciat că nu poate primi motivul de nelegalitate al Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/17.02.2014 referitor la necompetența emitentului de a face aprecieri asupra validității contractelor civile depuse de A. S.R.L. pentru dovedirea dreptului de folosință asupra suprafeței de teren aflată în litigiu. Motivația prezentată în cadrul sentinței justifică pe deplin soluția pronunțată asupra acestui motiv de nelegalitate. Prin urmare, instanța de control judiciar își însușește în totalitate această argumentație. Într-adevăr, prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, precizează faptul că dreptul de folosință al solicitantului sprijinului financiar se dovedește cu documente. Cerința depunerii de documente presupune ca actele în discuție să facă dovada în mod legal a dreptului de folosință asupra respectivului teren. Or, ceea ce s-a imputat recurentei prin actul administrativ contestat este tocmai faptul că dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 1329,36 ha nu era legal justificat, în contextul în care Agenția Domeniilor Statului, în calitate de administrator al terenurilor aparținând statului, prevăzuse în mod expres în contractul de concesiune nr. x/2003 încheiat cu dl. C., la art. 7.1, că exploatarea terenului să se facă în mod direct de către concesionar, fără ca acesta să poată subconcesiona activitatea de exploatare a terenului și fără să poată încheia cu terții niciun fel de contract având ca obiect exploatarea terenului cu destinație agricolă decât cu acordul prealabil al concedentului și numai pentru motive temeinice. Ca atare, era justificată concluzia emitentului actului administrativ contestat, însușită și de prima instanță, potrivit căreia contractul de asociere în participatiune încheiat de recurentă cu dl. C. era interzis de contractul de concesiune deținut de acesta din urmă. Așadar, APIA avea competența de a verifica îndeplinirea condiției referitoare la prezentarea documentelor care dovedesc dreptul de folosință asupra terenului pentru care se solicită sprijinul financiar. În mod indiscutabil, așa cum s-a argumentat de către judecătorul fondului cauzei, exercitarea acestei competențe presupune nu doar o analiză formală a unor documente prin care solicitantul pretinde că dovedește dreptul său de folosință asupra terenului în discuție, ci chiar analizarea documentelor probante în vederea stabilirii caracterului legal al dreptului de folosință. Analiza efectuată de autoritatea intimată s-a făcut strict în limitele competenței sale de a verifica îndeplinirea cerințelor legale de acordare de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, singurele măsuri dispuse de aceasta fiind în legătură cu acordarea acestor plăți, fără ca APIA să dispună anularea respectivelor contracte sau alte măsuri legate de executarea acestora. 7.2.5. Critica recurentei de la pct. 5.2.6 din decizie este nefondată. Recurenta arată că instanța de fond a interpretat greșit regimul juridic aplicabil contractului de concesiune, precum și contractului de asociere în participațiune. În opinia sa, prima instanță a omis faptul că la momentul la care s-a formulat cererea de plată din anul 2009 nu exista vreo hotărâre judecătorească din care să rezulte ineficacitatea contractului de asociere în participațiune (tempus regit actum). În plus de aceasta, instanța în mod greșit a reținut faptul că încheierea contractului de asociere în participațiune reprezintă subconcesionare. Mai mult decât atât, încheierea contractului de asociere în participațiune cu A. S.R.L. aviza tocmai îndeplinirea obligațiilor stipulate în art. 2.3, art. 7.1.1, art. 7.1.4 și art. 7.1.6 din Contractul de concesiune, scopul asocierii fiind exploatarea în comun a suprafeței de teren puse la dispoziție de asociatul participant, în scopul obținerii unor producții performante. De asemenea, dl. C. a făcut dovada realizării investițiilor aferente contractului de concesiune. Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei. Astfel, chiar dacă la momentul formulării cererii de plată din anul 2009, atât contractul de asociere în participațiune, cât și contractul de concesiune în baza căruia se încheiase asocierea în participațiune erau valabile, în sensul că ele nu fusese desființate de către instanța competentă, aceasta nu înseamnă că instituția intimată nu avea abilitatea legală de a proceda la verificarea stării de fapt care a justificat reținerea neregulii și emiterea procesului-verbal contestat. Dimpotrivă, așa cum s-a menționat și la pct. 7.2.4. din decizia de față, verificarea îndeplinirii cerinței depunerii de documente care atestă dreptul de folosință implică recunoașterea competenței autorității administrative de a face aprecieri asupra înscrisurilor prezentate de solicitantul sprijinului financiar, în sensul de a verifica dacă aceste acte probează deținerea legală a terenului agricol. Din modul în care au fost redactate clauzele contractului de concesiune, privind interdicțiile și sancțiunile aplicate în caz de nerespectare a clauzelor acestuia, rezultă în mod clar că nu era permisă nicio derogare de la regula exploatării terenului exclusiv de către concesionar. Așadar, contrar celor arătate de către recurentă, pe temeiul contractului de concesiune, nu era admisă nicio formă de exploatare a terenului care să implice contribuția altei persoane, singură sau împreună cu concesionarul, fiind interzis orice aport din partea unor terțe persoane. În raport de această situație, nu prezintă nicio relevanță alegația recurentei în sensul că încheierea contractului de asociere în participațiune cu aceasta a urmărit îndeplinirea obiectivelor concesiunii. 7.2.6. Critica recurentei de la pct. 5.2.4 din decizie este nefondată. Prima instanță a interpretat și a aplicat corect dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 atunci când a considerat că nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că faptele reținute de APIA prin procesul-verbal nu îi sunt imputabile și nu pot atrage sancționarea sa. Într-adevăr, recurenta aveau obligația să se asigure că a dobândit în mod legal dreptul de folosință, ceea ce presupunea ca la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune să fie convinsă că dl. C. îi putea transmite în mod valabil dreptul de folosință asupra terenului. Aceste verificări se puteau face în mod facil prin lecturarea contractului de concesiune aflat în discuție care, în art. 7.1.5, prevedea în mod expres faptul că, pentru încheierea oricărui contract având ca obiect exploatarea terenului, era necesar acordul prealabil al concedentului. Or, la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune un astfel de acord nu a existat. În atare condiții, prima instanță a reținut în mod corect faptul că sancțiunea a fost aplicată de către instituția intimată pentru fapta culpabilă a societății recurente, faptă ce poate fi încadrată în prevederile art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009. Cu alte cuvinte, instanța de control judiciar apreciază că responsabilitatea recurentei nu poate fi înlăturată prin invocarea răspunderii asociatului participant, în condițiile în care aceasta trebuia să probeze deținerea legală a dreptului de folosință asupra terenurilor menționate în cererea de plată. Concluzionând, instanța de control judiciar reține faptul că recurenta a preluat ca aport în cadrul contractului de asociere în participațiune o suprafață de teren agricol care făcea parte din domeniul public al statului fără acordul concedentului ADS, iar această acțiune angajează responsabilitatea sa pentru fapta de primi un sprijin financiar necuvenit. În situația descrisă anterior, nu prezintă nicio relevanță împrejurarea că respectiva suprafață de teren a fost efectiv utilizată ca exploatație agricolă. Aceasta deoarece, sub aspectul condițiilor de aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, prezintă importanță atât faptul deținerii materiale a terenului cât și titlul în temeiul căruia s-a constituit dreptul de folosință invocat. Or, așa cum s-a arătat anterior, înscrisurile prezentate nu demonstrează deținerea legală de către recurentă a pretinsului drept de folosință asupra terenului în suprafață de 1329,36 ha. 7.2.7. Critica recurentei de la pct. 5.1.6 din decizie este fondată. Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar reține faptul că, pentru a se asigura posibilitatea de a se absorbi fondurile pentru plăți directe a fost necesară crearea Sistemului Integrat de Administrare și Control (IACS), în raport de prevederile art. 17-20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, iar implementarea și gestionarea lui intră în atribuțiile APIA, conform art. 3 1 lit. m) din Legea nr. 1/2004, privind înființarea, organizarea și funcționarea APIA. Prin sistemul IACS sunt gestionate următoarele scheme de plată pe suprafață: SAPS (schema de plată unică pe suprafață), PNDC (plăți naționale directe complementare), LFA (plăți pentru zone defavorizate), măsuri de agromediu, schema pentru culturi energetice și, începând cu 2008, plăți tranzitorii pentru tomate. Pentru campania 2009, recurenta a depus cererea unică de plată pe suprafață CL 2781/19.03.2009 pentru suprafața de 7001,48 ha teren arabil. Așadar recurenta a accesat atât SAPS cât și PNDC. Ulterior, din suprafața declarată, recurenta a retras suprafața de 2 ha, rezultând o suprafață de 6999,48 ha, suprafață pentru care recurenta a primit decizia de plată în avans nr. x/26.11.2009 pentru suma de 1469813,18 RON. Prin decizia nr. x/22.03.2010, recurenta a primit suma de 1782012,71 RON. În procesul-verbal contestat în cauză autoritatea intimată a arătat faptul că diferența procentuală calculată între suprafața solicitată în cerere și suprafața determinată în timpul controlului administrativ este de 23,74% atât pentru schema de plată SAPS cât și PNDC. Valoarea creanței bugetare rezultată din nereguli a fost stabilită la suma de 3.251.825,89 RON, din care: - contribuție bugetul Uniunii Europene - 2275640,57 RON din care: * FEGA - SAPS - 1941486,39 RON; * FEADR - CNDP1 - 334154,18 RON; - contribuție bugetul de stat - 976185,32 RON din care: * bugetul de stat BN - CNDP1 - 8926 hi48,25 RON; * cofinanțare BN1 - CNDP1 - 83537,07 RON. Înalta Curte constată că prima instanță nu a analizat problema de drept dedusă judecății din perspectiva expusă de recurentă, respectiv aceea că regimul sancționator în caz de supradeclarare este cel prevăzut de dispozițiile art. 51 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 în cazul ajutorului național - PNDC (fiind vorba despre "o grupă de culturi") și de art. 138 din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004 al Comisiei din 29 octombrie 2004, în cazul SAPS. Potrivit acestui ultim articol: "(…) atunci când, în urma unui control administrativ sau a unui control la fața locului, s-a constatat că diferența stabilită între suprafața declarată și suprafața determinată, în conformitate cu articolul 2 punctul 22 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 este mai mare de 3%, dar mai mică sau egală cu 30% din suprafața stabilită, din cuantumul care trebuie acordat pentru schema de plată unică pe suprafață, se deduce, pentru anul în cauză, de două ori diferența constatată. În cazul în care diferența este mai mare de 30% din suprafața stabilită, pentru anul în cauză, nu se acordă niciun ajutor. (…)" În cadrul sentinței contestate, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că recurenta a accesat două scheme de sprijin și că fiecare dintre acestea are un anumit regim sancționator. În concret, instanța a reținut: "contrar susținerilor reclamantei, sancțiunea a fost în mod corect aplicată și individualizată, art. 138 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004 și art. 51 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 fiind în mod corect indicate de organele de constatare." Or, stabilirea tipului de plată este esențială, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, potrivit dispozițiilor art. 138 din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004, sancțiunea pentru supradeclarare până în 30% constă în deducerea, pentru anul în cauză, a diferenței constatate, iar, în raport de prevederile art. 51 alin. (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004, sancțiunea diferă după cum cererea unică a fost făcută prin raportare la grupa de culturi sau la suprafața totală. Așadar, cele două alineate ale art. 51 instituie două sancțiuni diferite, pentru două categorii de cereri diferite, una prin raportare la grupa de culturi, iar alta prin raportare la suprafața totală stabilită, în ambele situații sancțiunile fiind aplicate gradual. Cu toate acestea, după cum s-a arătat în cele de mai sus, prima instanță a reținut concomitent incidența celor două texte din regulamentele analizate, care au ipoteze diferite și sfere de aplicare diferite, iar această împrejurare echivalează cu realizarea unei motivări sumare, neconcludente a hotărârii judecătorești pronunțate, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În atare situație, instanța de control judiciar apreciază că judecătorul fondului nu a lămurit în mod corespunzător chestiunea legalității sancțiunii aplicate de intimată prin procesul-verbal contestat în cauză. Or, cercetarea cauzei presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului acesteia. În concluzie, nemotivarea hotărârii sub aspectele de esență echivalează cu necercetarea fondului cauzei, situație în raport cu care, pentru respectarea dublului grad de jurisdicție, se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe care urmează să verifice legalitatea sancțiunii aplicate recurentei.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.