ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2853/2020

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucureșt, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la nr. x/2017, astfel cum a fost completată, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia și Tribunalul Alba și a solicitat următoarele: anularea parțială a Ordinului nr. 2203/C/31.08.2017 privind stabilirea indemnizației de încadrare lunară; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare și reîncadrare corespunzătoare, în sensul recunoașterii perioadei cuprinsă între 15.03.2006 - 15.01.2009, respectiv 02.02.2009 - 31.09.2010, drept vechime integrală în muncă; obligarea pârâților Curtea de Apel Alba Iulia și Tribunalul Alba la acordarea, cu titlu de despăgubiri materiale, a sumelor echivalente, constând în diferență spor de vechime în muncă efectiv plătit și cel datorat ca urmare a constatării perioadelor sus menționate ca vechime integrală în muncă și ca urmare a reîncadrării corespunzătoare, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală. II Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 1325 din 21 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis in parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Tribunalul Alba și Curtea de Apel Alba Iulia. A anulat in parte Ordinul MJ nr. 2203/C/31.08.2017, în ceea ce priveste poziția din anexă referitoare la reclamant. A obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin prin care să dispună reîncadrarea reclamantului și recalcularea drepturilor salariale ale acestuia, retroactiv, cu începere din data de 01.07.2017, cu luarea în considerare a perioadelor 15.03.2006 - 15.01.2009 și 02.02.2009 - 31.09.2010 ca reprezentând vechime integrală în muncă. A obligat pârâtul Tribunalul Alba la plata către reclamant, după emiterea ordinului, a diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite și cele încasate pentru perioada 01.07.2017 - zi, actualizate cu inflația, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei diferențe, calculate de la data scadentei fiecărei diferențe lunare până la plata efectivă și integrală a acestora. A respins acțiunea privind emiterea ordinului de către Ministerul Justiției și privind plata diferențelor salariale pentru perioada anterioară datei de 01.07.2017, ca inadmisibilă (lipsa unei cereri administrative de emitere ordin). A respins acțiunea împotriva pârâtei Curtea de Apel Alba Iulia pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei. III Recursul formulat de pârât

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că în primul rând, având în vedere că prin sentința civilă nr. 489/13.03.2018, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2017, cu același obiect, respectiv recunoașterea perioadelor de 15.03.2006 - 15.01.2009 și 2.02.2009 - 31.09.2010 drept vechime în muncă, cu aceleași părți, instanța a respins acțiunea reclamantului, invocă autoritatea de lucru judecat provizorie, cu consecința suspendării judecății prezentului recurs până la soluționarea dosarului nr. x/2017

A arătat că prima instanță a reținut în mod corect că stabilirea vechimii în muncă de care beneficiază magistrații se face în temeiul art. 4 1 din O.U.G. nr. 27/2006, text a cărui aplicare a fost prelungită indirect prin intermediul legilor succesive anuale de salarizare, și care prevede că sporul cuvenit se calculează "corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru".

În continuare, însă, instanța de fond a apreciat că interpretarea dată de Ministerului Justiției noțiunii de "program normal de lucru" este eronată, Consideră nelegală această concluzie a instanței, sintagma "timp efectiv lucrat în program normal de lucru" a fost folosită și în Legea nr. 50/1996 și în O.G. nr. 8/2007. La intrarea în vigoare a prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 a avut loc o primă reîncadrare, sporul pentru vechimea în muncă prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006 fiind inclus în indemnizația de încadrare brută lunară, cu păstrarea, însă, a nivelului de salarizare și a modului de calcul. Ulterior, a avut loc o nouă reîncadrare în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010, însă prin legile anuale de salarizare s-a prevăzut, începând cu anul 2011, că nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele noului act normativ, ci se păstrează indemnizațiile avute în anii anteriori.

Ținând cont că reclamantul a fost numit în funcție în anul 2014, drepturile salariale cuvenite i-au fost stabilite la nivelul de salarizare în plată pentru funcții similare, potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, inclusiv în ceea ce privește acordarea sporului de vechime, respectiv a modului de calcul a vechimii în muncă, astfel cum prevedea art. 4 1 din O.U.G. nr. 27/2006.

În ceea ce privește sintagma "program normal de muncă", arată că prevederile art. 112 Codul Muncii sunt clare și neinterpretabile, în sensul că, "pentru salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână", aceasta fiind regula, singura excepție prevăzută de lege fiind cea de la alin. (2) al aceluiași articol, unde se prevede că "în cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi și 30 de ore pe săptămână". Având în vedere că programul normal de muncă este cel prevăzut de art. 112 alin. (1) Codul Muncii, se înțelege că orice durată de timp de muncă mai mică decât cea normală intră sub incidența unui alt tip de contract de muncă, și anume cel cu timp parțial, caz neprevăzut de O.U.G. nr. 27/2006. Dispozițiile art. 4 1 din O.U.G. nr. 27/2006 au avut în vedere programul normal de muncă, așa cum este definit de Codul Muncii la art. 112 alin. (1), iar dacă era vorba și de un alt tip de contract, cu timp parțial de exemplu, s-ar fi prevăzut în mod expres.

Prin urmare, având în vedere că, în ceea ce privește acordarea sporului de vechime în muncă, există prevederi legale exprese, respectiv numai în condițiile unui timp efectiv lucrat în program normal de muncă, considerațiile primei instanțe privind sintagma "program normal de muncă" sunt neîntemeiate. IV Întâmpinarea formulată de intimatul reclamant

Intimatul reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, întrucât interpretarea recurentului cu privire la nereglementarea acordării sporului pentru vechime în muncă pentru situația în care contractul de muncă a fost încheiat cu durată parțială a timpului de muncă nu poate fi primită, dispoziția cuprinsă în alin. (2) al art. 106 din Legea nr. 53/2003 nu este incidență în speță, atât timp cât noțiunea de "vechime în muncă", reglementată de art. 16 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 reprezintă o instituție distinctă de dreptul salarial ce poate fi acordat în baza acesteia (respectiv sporul pentru vechime în muncă).

Pe cale de consecință, nu poate fi interpretat alin. (2) al art. 106 din Legea nr. 53/2003, referitor la modul de acordare a drepturilor salariale, de o manieră prin care să se restrângă nepermis înțelesul noțiunii de "vechime în muncă". Vechimea în muncă reprezintă totalitatea perioadelor în care o persoană a desfășurat activități în temeiul unui contract individual de munca, indiferent de timpul de lucru menționat în fiecare contract de muncă, leguitorul nu a distins între contractul individual de muncă cu normă întreagă și cel cu timp parțial. V Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 881 din 03 iulie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantul A. a fost numit în funcția de judecător stagiar la Judecătoria Alba Iulia, începând cu data de 15 iulie 2014, iar la data de 15 ianuarie 2016, prin Decretul nr. 88 al Președintelui României, a fost numit în funcția de judecător definitiv la aceeași instanță, începând cu data de 19 ianuarie 2016.

Anterior acestei perioade, în perioada 18.07.2005 - 15.03.2006, reclamantul a fost angajat cu un contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu timp integral de 8 ore/zi; în perioada 15.03.2006 - 15.01.2009 a fost angajat cu un contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu timp parțial de 2 ore/zi; în perioada 02.02.2009 - 30.06.2009 a fost angajat cu un contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu timp parțial de 2 ore/zi; în perioada 01.07.2009 - 31.09.2010 a fost angajat cu un contract de muncă pe perioadă nedeterminată; în perioada 01.10.2010 - 01.03.2011 a fost angajat cu un contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu timp integral de 8 ore/zi; în perioada 08.10.2012 - 14.07.2014 a deținut calitatea de auditor de justiție în cadrul Institutului Național al Magistraturii.

Reclamantul A. a solicitat recunoașterea perioadei cuprinsă între 15.03.2006 - 15.01.2009, respectiv 02.02.2009 - 31.09.2010, drept vechime integrală în muncă. Având în vedere perioadele anterior menționate, reclamantul a invocat faptul că vechimea în muncă totală, raportat la prevederile art. 16 din Legea nr. 53/2003, era de 8 ani și 2 zile la data de 14.07.2014, data încadrării în funcția de judecător stagiar, faptul că, în ceea ce privește vechimea in muncă, leguitorul nu a distins între contractul individual de muncă cu normă întreagă și cel cu timp parțial, salariatul încadrat cu fracțiune de normă se bucură de aceleași drepturi ca și salariatul încadrat cu normă întreagă.

În apărare, pârâtul a arătat că drepturile salariale ale reclamantului au fost stabilite la nivel de salarizare în plată pentru funcții similare, potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, în anul 2014. A arătat că Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a prevăzut că personalul se reîncadrează corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010, pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia, iar prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice s-a prevăzut că, începând cu 1 ianuarie 2011, personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade așa cum au fost prevăzute de Legea cadru nr. 284/2010, în raport de funcția, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010; prin același act normativ s-a prevăzut că în anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele Legii nr. 284/2010, dispoziții menținute și în următorii ani, prin legi anuale de salarizare, inclusiv în anul 2014.

A menționat că, înainte de apariția Legii nr. 284/2010, drepturile salariale au fost calculate în temeiul Legii nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010, în sensul că la indemnizația de încadrare brută lunară stabilită potrivit reglementărilor în vigoare la data de 31 decembrie 2009 s-au adăugat sporurile, printre care și sporul de vechime în muncă și majorările prevăzute în nota la Anexa VI/1 la Legea cadru nr. 330/2009, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a) din Anexa VI la această lege. Până la data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 330/2009, sporul pentru vechimea în muncă, inclus în indemnizația de încadrare brută lunară, era prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din justiție.

Prin sentința recurată, instanța de fond a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamant, prin care să dispună reîncadrarea reclamantului și recalcularea drepturilor salariale ale acestuia, retroactiv, cu începere din data de 01.07.2017, cu luarea in considerare a perioadelor 15.03.2006 - 15.01.2009 și 02.02.2009 - 31.09.2010 ca reprezentând vechime integrală în muncă.

Înalta Curte reține că cererea de suspendare a judecății prezentului recurs până la soluționarea dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Alba, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 489/13.03.2018, este nefondată.

Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel, iar judecata acestuia a fost suspendată, de Curtea de Apel Alba Iulia, prin încheierea din 31.01.2019, în baza art. 413 pct. 1) raportat la art. 138 pct. 6) C. proc. civ., până la solutionarea prezentului recurs.

Art. 413 alin. (1) pct. 1) C. proc. civ. prevede că "Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți", iar art. 138 alin. (6) C. proc. civ. prevede, cu privire la excepția de litispendență, faptul că, atunci "Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului".

Dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1) C. proc. civ. prevăd, așadar, că instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Suspendarea judecății presupune ca judecata de a cărei dezlegare se invocă faptul că ar depinde soluționarea cauzei să fie în curs de desfășurare, adică să fie o judecată pendinte. Nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1) C. proc. civ. pentru suspendarea judecății prezentului recurs, solicitată de recurent, câtă vreme, pe de o parte, cauza de care ar depinde judecata nu se află în curs de desfășurare, ci este suspendată, la rândul ei, iar pe de altă, aceasta este suspendată de curtea de apel, în temeiul art. 138 alin. (6) C. proc. civ., chiar pentru soluționarea prezentului recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat provizorie, invocată de recurent, dispozițiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ. reglementează în sensul "Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie". Autoritatea de lucru judecat provizorie funcționează până la expirarea termenului de apel sau recurs, sau până la data la care calea de atac este respinsă, moment la care se definitivează, iar în cazul în care calea de atac este admisă, autoritatea de lucru judecat provizorie se desființează cu efect retroactiv pentru partea din hotărâre care a fost reformată în căile de atac.

Efectul autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 C. proc. civ., privește, însă, hotărârile judecătorești definitive, neputând fi opusă, cu efect de autoritate de lucru judecat, o hotărâre nedefinitivă, al cărei efect poate fi desființat, cu efect retroactiv, ca urmare a admiterii căii de atac. Pe de altă parte, astfel cum s-a reținut, judecata căii de atac a apelului împotriva sentinței a cărei autoritate de lucru judecat provizorie se invocă a fost suspendată, în baza art. 138 alin. (6) C. proc. civ., de curtea de apel, în temeiul art. 138 alin. (6) C. proc. civ., chiar pentru soluționarea prezentului recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Motivul de casare referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 1 din O.U.G. nr. 27/2006 este nefondat. Susținerile recurentului pârât sunt nefondate.

Sunt corecte considerentele instanței referitoare la faptul că intepretarea dată de pârât sintagmei "program normal de muncă" este eronată. Contrar susținerilor recurentului, există contracte cu normă întreagă și contracte cu normă partială, ambele cu "program normal de muncă". Dispozițiile art. 103 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii precizează că "Salariatul cu fracțiune de normă este salariatul al cărui număr de ore normale de lucru, calculate săptămânal sau ca medie lunară, este inferior numărului de ore normale de lucru al unui salariat cu normă întreagă comparabil", referindu-se, astfel, la numărul de "ore normale de lucru", atât pentru salariatul cu "normă întreagă", cât și pentru salariatul cu "fracțiune de normă".

Dispozițiile art. 4 1 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției prevăd că "(1) Pentru vechimea în muncă, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază de un spor de vechime calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru, astfel: de la 3 la 5 ani - 5%; de la 5 la 10 ani - 10%; de la 10 la 15 ani - 15%; de la 15 la 20 ani - 20%; peste 20 ani - 25%. (2) Sporul de vechime în muncă se plătește cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în muncă și se ia în calcul la acordarea, recalcularea și actualizarea pensiilor și altor drepturi de asigurări sociale, precum și a oricăror alte drepturi ce se determină pe baza veniturilor salariale".

Art. 4 1 din O.U.G. nr. 27/2006, referitor la sporul de vechime, a fost introdus prin Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, publicată în Monitorul Oficial nr. 169 din 9 martie 2007, în procedura de adoptare a acesteia, motivele avute în vedere fiind "cererile adresate CNCD, cât și procesele în care Ministerul Justiției este condamnat la plata acestui spor și pentru viitor". Dispozițiile art. 4 1 din O.U.G. nr. 27/2006 au fost abrogate prin art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, abrogată prin Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, abrogată, la rândul său, prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Sintagma "corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru" din art. 4 1 din O.U.G. nr. 27/2006 se referă la timpul efectiv lucrat raportat la care se calculează drepturile salariale, drepturi salariale care se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat, și nu la vechimea în muncă, în raport de care se acordă sporul de vechime, spor calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.

Sporul de vechime în muncă se acordă raportat la vechimea în muncă, astfel cum este reglementată de dispozițiile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, "Munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă constituie vechime în muncă".

Vechimea în muncă este perioada în care salariatul a prestat muncă în temeiul unui contract individual de muncă. Vechimea în muncă se raportează la totalitatea perioadelor în care o persoana a desfășurat o activitate în temeiul unui contract individual de muncă, se calculează în raport de întreaga perioadă de timp lucrată în temeiul unor asemenea contracte, și nu în raport de timpul efectiv lucrat.

Dispozițiile art. 106 alin. (1) din Codul muncii precizează că "Salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parțial se bucură de drepturile salariaților cu normă întreagă, în condițiile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă aplicabile". Drepturile salariale, potrivit art. 106 alin. (2) din Codul muncii, "se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru".

În ceea ce privește vechimea in muncă, salariații beneficiază de aceeași vechime în muncă, în raport atât de munca prestată în temeiul unui contract cu normă întreagă, cât și de munca prestată în temeiul unui contract cu normă parțială. Sporul de vechime în muncă, procentul care se aplică la indemnizația de încadrare, se acordă în funcție de vechimea în muncă, stabilită în raport de întreaga perioadă de timp lucrată în temeiul unui contract individual de muncă, cu normă întreagă sau cu normă parțială.

Pe cale de consecință, la stabilirea vechimii în muncă nu se ține cont de tipul contractului de muncă, cu normă întreagă sau cu timp parțial, durata timpului de muncă nu influențează calculul vechimii în muncă, vechimea în muncă pentru un salariat cu timp parțial se calculează în același mod ca pentru un salariat cu normă întreagă.

Recurentul pârât are obligația de a lua în calcul la stabilirea vechimii în muncă întreaga perioadă lucrată anterior, și nu să condiționeze acordarea procentului corespunzător sporului de vechime de contractele de muncă cu normă întreagă, vechimea în muncă referindu-se la toate perioadele în care salariatul a avut contract de muncă, drepturile salariale fiind cele care se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat.

Pentru aceste motive, în condițiile în care durata timpului de muncă nu influențează calculul vechimii în muncă, care privește toate perioadele în care reclamantul a avut contract de muncă, cu normă întreagă sau cu timp parțial, sentința recurată este legală, în mod corect instanța de fond a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin prin care să dispună reîncadrarea reclamantului și recalcularea drepturilor salariale ale acestuia, retroactiv, cu începere din data de 01.07.2017, cu luarea în considerare a perioadelor 15.03.2006 - 15.01.2009 și 02.02.2009 - 31.09.2010 ca reprezentând vechime integrală în muncă. VI Soluția instanței de recurs

Pentru aceste considerente, nefiind întemeiată cererea de suspendare a judecății formulată de recurentul pârât și nefiind incident motivul de casare invocat de recurentul pârât, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății, iar în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.